ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 24 ianuarie 2022 reclamanta A. S.A. și-a precizat cererea, arătând că a formulat o acțiune în răspundere civilă contractuală, în scopul de a-i fi reparat integral prejudiciul cauzat, constând în pierderea efectivă și beneficiul nerealizat, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor asumate în temeiul contractului nr. x/07.07.2020.

La data de 18 martie 2022 reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare prin care a arătat că își diminuează pretențiile împotriva pârâtei la suma de 467.229,53 RON.

Prin sentința civilă nr. 364 din 19 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost modificată și precizată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 467.229,53 RON.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 18.278 RON.

Prin sentința civilă nr. 335 din 16 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 364 din 19 aprilie 2022, formulată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 204 din 23 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 364 din 19 aprilie 2022, ca nefondat.

Totodată, a fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 335/16.11.2022, fiind schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de completare a sentinței civile nr. 364/19.04.2022 și a fost dispusă completarea acesteia prin respingerea cererii de plată a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

De asemenea, au fost respinse cererile apelantei și intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondate.

Pârâta a invocat incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de respingere a apelului împotriva sentinței nr. 364 din 19 aprilie 2022.

În esență, s-a susținut aplicarea greșită a art. 1.650 și urm. C. civ. și art. 1.721 C. civ., precum și încălcarea art. 1.266 - 1.269 C. civ., art. 1.776 coroborat cu 1.671 C. civ., art. 3 din Legea nr. 72/2013 raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din aceeași lege și art. 1.766 și urm. C. civ.

În dezvoltarea criticilor, pârâta a arătat că în apel a solicitat diminuarea penalităților de întârziere la care a fost obligată în primă instanță, ca urmare a plății cu întârziere a facturilor nr. x/13.07.2020 și y/22.07.2020, de la suma de 467.229,53 RON la suma de 367.506,59 RON, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 72/2013.

S-a susținut că instanța de apel a reținut greșit că factura nr. x/13.07.2020 este scadentă la data prevăzută de părți în contract ca fiind data scadenței obligației de plată a prețului în avans, respectiv 20.07.2020, precum și că factura nr. x/22.07.2020 este scadentă la data emiterii acesteia, ea nefiind emisă anterior scadenței prevăzute contractual.

Potrivit pârâtei, raționamentul instanței de apel are la bază aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului, respectiv calificarea greșită a contractului dintre părți, care, deși poartă denumirea de vânzare, este, în realitate, un contract de furnizare de produse, în sensul prevăzut de art. 1.766 și urm. C. civ. și de art. 1 din Legea nr. 72/2013, iar nu de vânzare, în sensul art. 1.650 C. civ.. În consecință, scadența facturilor se determină potrivit art. 3 din Legea nr. 72/2013, iar nu conform art. 1.721 C. civ.

A susținut pârâta că modalitatea în care au fost redactate clauzele 5 și 6 din contract nu permite o interpretatio cessat in claris, impunându-se interpretarea acestora potrivit regulilor de interpretare prevăzute de C. civ., respectiv în conformitate cu voința reală a părților iar, dacă aceasta nu putea fi determinată, se impunea interpretarea prin aplicarea principiului in dubio pro reo, în favoarea cumpărătorului, potrivit art. 1.269 alin. (1) C. civ., art. 1.671 și art. 1.771 C. civ.

Or, aplicând regulile de interpretare prevăzute la 1.266 alin. (2) C. civ., 1.267 și 1.268 C. civ., rezultă că părțile și-au asumat plata în avans a prețului contractului numai cu condiția emiterii prealabile a unei facturi fiscale de avans.

Mai mult, clauzele îndoielnice interpretându-se în favoarea celui care se obligă, în speță, îndoiala privind obligația de achitare a sumei în avans până la 20.07.2020 profită pârâtei. Așadar, pârâta nefiind obligată să achite prețul în avans în lipsa unei facturi (neaplicându-se art. 5 - par. 1 și 6 par. 3 teza II), rezultă că părțile nu au stabilit în contract un termen de plată a prețului.

În ceea ce privește calificarea juridică a contractului, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența art. 1.721 C. civ., deoarece, analizând contractul, în special art. 4 din contract, coroborat cu calitatea părților, se impune concluzia că părțile au încheiat un contract de furnizare.

Susținând teza încălcării dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013, pârâta a învederat că, în lipsa unui acord de voință asupra termenului scadent de plată, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013, având în vedere și calitatea de profesioniști a părților, în sensul art. 2 din Legea nr. 72/2013 și existența unei creanțe constând în prețul bunurilor livrate, în sensul art. 1 și 3 din Legea 72/2013.

Totodată, pârâta a invocat incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă în primă instanță, pronunțată ca urmare a admiterii apelului împotriva sentinței civile nr. 335/16.11.2022.

S-a arătat că decizia recurată este dată cu suprimarea totală a dreptului la cheltuieli de judecată prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., fiind încălcate, totodată, dispozițiile art. 481 C. proc. civ. referitoare la neînrăutățirea situației apelantului la propria cale de atac, precum și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, principiul legalității prevăzut la art. 7 alin. (2) și dreptul la un tratament egal prevăzut de art. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâta a căzut în pretenții, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deși tribunalul a admis doar în parte acțiunea reclamantei, modificată și precizată, ceea ce nu echivalează cu pierderea în totalitate a procesului.

Faptul că pârâta a căzut parțial în pretenții determină eo ipso incidența art. 453 alin. (2) C. proc. civ. însă, prin excluderea aplicării acestor dispoziții, instanța de apel a negat de plano dreptul pârâtei la cheltuieli de judecată, înrăutățind în acest mod situația părții în propria cale de atac, în sensul art. 481 C. proc. civ.

La data de 20 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.A., prin care s-a invocat nulitatea, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la Decizia RIL nr. 3/2020, a criticilor formulate cu privire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 3 ianuarie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întampinare formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Recurenta a invocat ca prim motiv de recurs încălcarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului, cu consecința calificării greșite a contractului, ca fiind contract de vânzare-cumpărare și nu contract de furnizare, a determinat stabilirea eronată a datei scadenței obligației de plată a prețului, contrar dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013.

A mai susținut pârâta că modalitatea în care au fost redactate clauzele 5 și 6 din contract impunea interpretarea acestora potrivit regulilor de interpretare prevăzute de C. civ., respectiv în conformitate cu voința reală a părților. Or, aplicând regulile de interpretare prevăzute la 1.266 alin. (2) C. civ., 1.267 și 1.268 C. civ., rezultă că părțile și-au asumat plata în avans a prețului contractului numai cu condiția emiterii prealabile a unei facturi fiscale de avans. Așadar, pârâta nefiind obligată să achite prețul în avans, în lipsa unei facturi (neaplicându-se art. 5 - par. 1 și 6 par. 3 teza II), rezultă că părțile nu au stabilit în contract un termen de plată a prețului.

În continuare, nefiind stabilit un termen contractual pentru plata prețului și întrucât contractul este unul de furnizare, devin aplicabile depozițiile art. 3 din Legea nr. 72/2013, astfel încât obligația de plată a prețului devine scadentă la 30 de zile de la data emiterii facturii, cu consecința diminuării cuantumului sumei la plata căreia a fost obligată recurenta de către instanțele de fond.

Instanța de recurs constată caracterul neîntemeiat al acestui motiv de recurs și al întregului raționament expus de recurentă.

În ceea ce privește termenul de plată a prețului, se reține că ambele instanțe de fond, au procedat la interpretarea clauzelor inserate în art. 5 și 6 din contract, stabilind că părțile au prevăzut ca termen limită de plată a contravalorii cantității de azotat de amoniu livrat, data de 20.07.2020. De asemenea, au stabilit că, în cazul în care plata prețului se face în avans, penalitățile de întârziere se datorau doar dacă plata nu s-a făcut până la data livrării mărfii.

Critica recurentei raportată la termenul de plată stabilit în contract relevă necesitatea emiterii unei facturi fiscale pentru plata prețului în avans, apreciind aceasta că în lipsa facturii, nu există un termen contractual pentru plata prețului.

Un astfel de raționament este contrar obligațiilor asumate de părțile contractante și nu tine seama de scopul emiterii facturii fiscale.

Astfel, potrivit art. 5 și 6 din contract:

"Prețul pentru cantitatea de 6.000 tone azotat de amoniu, ambalat, este de 800 RON/1 tonă, la care se adaugă 9% TVA. Cumpărătorul va efectua plata prin virament bancar, până la data de 20.07.2020. Prețul total care va fi plătit de cumpărător urmează a fi stabilit și facturat de vânzător în funcție de cantitatea de produs efectiv livrată. După începerea livrărilor, vânzătorul va transmite cumpărătorului facturile fiscale și documentele de livrare în termen de 2 zile de la încărcarea mijloacelor de transport . . . . . . . . . .". Art. 6 paragraful 3 din contract:

"Pentru întârzierea la plată a facturilor emise de vânzător, cumpărătorul datorează penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate la valoarea sumelor restante neachitate. În cazul în care plata prețului se face în avans, nu se datorează penalități de întârziere decât dacă plata nu s-a făcut până la expirarea termenului de livrare a mărfii."

Contrar celor expuse de recurentă, aceste clauze contractuale sunt clare, neechivoce și din citirea lor împreună rezultă cu certitudine care sunt obligațiile asumate de părți și care sunt consecințele neexecutării acestor oblgații. Astfel, potrivit voinței părților, plata prețului trebuia efectuată până la data de 20.07.2020 iar penalitățile de întârziere se raportează la cantitățile efectiv livrate și facturate. Or, facturile fiscale au fost emise la datele de 13.07.2020 și 22.07.2020, instanțele de fond stabilind judicios că scadența obligației de plată a intervenit, în cazul primei facturi, la data de 20.07.2020 iar, în cazul celei de-a doua, care a fost emisă după termenul de plată prevăzut în contract, la data de 22.07.2020- data emiterii facturii.

Instanța de recurs mai reține că, potrivit contractului, facturile fiscale și documentele de livrare urmau a fi transmise cumpărătorului, după începerea livrărilor, în termen de două zile de la încărcarea mărfii în mijloacele de transport. Este firească o astfel de prevedere, întrucât factura fiscală este documentul contabil ce servește drept dovadă a tranzacțiilor comerciale si este necesară pentru ținerea unei evidențe contabile corecte, determinarea impozitelor si respectarea legislației fiscale. În ce privește însă termenul de plată a prețului, se reține că acesta a fost stabilit de părți în contract, prin menționarea unei date limită concrete " până la data de 20.07.2020", plata nefiind condiționată de emiterea unei facturi fiscale.

Nu există nici o prevedere contractuală din care să rezulte voința părților contractante de a se naște obligația de plată a prețului contractului condiționat de emiterea unei facturi fiscale sau de a modifica data de plată a prețului în funcție de data emiterii unei astfel de facturi. Dimpotrivă, rezultă fără dubiu că părțile au stabilit data limită până la care plata prețului trebuia făcută și că penalitățile de întârziere nu se datorau în cazul în care plata prețului se făcea în avans, decât dacă plata nu se efectua până la expirarea termenului de livrare a mărfii. Prin urmare, în acest din urmă caz, cel mai târziu la data livrării mărfii, plata prețului trebuia efectuată.

În acest sens sunt și considerentele instanței de apel, al cărei raționament nu dezvăluie nici o incongruență, silogismul juridic fiind fundamentat pe baza clauzelor contractuale analizate și interpretate corect de instanța de apel. Se constată că instanța de apel a analizat sistematic clauzele de la art. 5 și 6 din contract, unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului, respectând astfel regulile de interpretare prevăzute de art. 1267 și 1268 C. civ.

Din aceste considerente, instanța va înlătura criticile recurentei privitoare la greșita stabilire a voinței părților în sensul prevederii în contract a unui termen de plată a prețului.

În continuare, instanța de recurs formulează observația că numai în lipsa unei prevederi în contract a termenului de plată a prețului este deosebit de importantă stabilirea naturii juridice a contractului - contract de vânzare- cumpărare sau contract de furnizare-, întrucât numai în lipsa unei astfel de clauze contractuale se impune stabilirea normei juridice ce reglementează scadența și termenul de plată. Însă, dată fiind prevalența contratului, reținând că părțile au prevăzut un astfel de termen în contract, acesta se aplică cu prioritate. Or, deși recurenta susține că în contract nu s-a stabilit și o dată a scadenței obligației de plată, instanța de recurs constată că aceasta este identică cu cea stabilită pentru plata prețului în cazul livrării anterioare datei de 20.07.2020 și contemporană cu momentul livrării, pentru livrarea ulterioară datei de 20.07.2020, cum corect a reținut și instanța de apel.

În ceea ce privește natura juridică a contractului, instanța de recurs reține că ambele instanțe de fond au calificat contractul părților ca fiind contract de vânzare-cumpărare. De asemenea, pârâta a formulat pentru prima dată apărări în sensul că acest contract ar fi unul de furnizare și nu de vânzare-cumpărare, prin concluziile scrise depuse la prima instanță de fond, după închiderea dezbaterilor. Aceste susțineri, fiind reiterate prin cererea de apel, au fost analizate pentru prima dată de instanța de apel, în considerarea caracterului devolutiv al apelulului. Instanța de apel a confirmat calificarea juridică dată de prima instanță.

Instanța de recurs reține că, fiind asemănător vânzării, contractul de furnizare împrumută multe caractere juridice de la contractul de vânzare-cumpărare, ambele tipuri de contract fiind translative de proprietate, consensuale, sinalagmatice, cu titlu oneros și comutative. Când obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează bunuri de gen, ce urmează a fi predate la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului, asemănările dintre cele două tipuri de contracte sunt și mai mari, întrucât principalul caracter care distinge contractul de furnizare de cel de vânzare, reieșind chiar din textul art. 1766 C. civ., constă în executarea succesivă a obligațiilor asumate prin contractul de furnizare, în timp ce contractul de vânzare- cumpărare este cu executare uno ictu.

De aici rezultă și dificultatea de stabilire în concret a naturii juridice a contractului, întrucât, o particularitate a vânzării comerciale o constituie faptul că, în general, se tranzacționează bunuri de gen și bunuri viitoare, care nu există în materialitatea lor la momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare, cum ar fi, spre exemplu, mărfurile ce nu sunt încă fabricate la momentul încheierii contractului, recoltele neculese etc. De asemenea, scopul vânzării-cumpărării comerciale este lucrativ, profesioniștii urmărind obținerea de profit iar predarea bunurilor vândute este de mare însemnătate, tocmai pentru că profesionistul cumpărător, achiziționează bunurile, fie pentru a le folosi în procesul de producție, fie pentru a presta servicii către alți beneficiari, respectiv pentru a-și executa propriile obligații asumate în contractele cu partenerii de afaceri.

De aceea, pentru a distinge în concret între cele două tipuri de contracte, nu este suficientă numai aprecierea calității de profesionist a părților, a obiectului lor de activitate și a produselor vândute, ci este necesară coroborarea tuturor elementelor specifice ce rezultă din contract, pentru determinarea voinței concordante a părților de la data încheierii contractului.

În cauză, aplicând dispozițiile art. 1266, 1267, 1268 și 1270 C. civ., instanța de apel a interpretat clauzele unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, ținând seama de natura contractului și de împrejurările în care a fost încheiat, respingând motivat susținerile pârâtei, stabilind că în cauză părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare. Astfel, examinând concret conținutul clauzelor contractuale, obiectul contractului- vânzarea unei cantități de 6000 de tone de azotat de amoniu-, perioada de livrare a mărfii convenită de părți -07.07.2020 - 01.09.2020, denumirile date de părți contractului și părților, instanța de apel a stabilit că voința părților a fost de a încheia un contract de vânzare -cumpărare și nu un contract de furnizare.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei privitoare la greșita calificare juridică a naturii contractului, astfel că vor fi înlăturate.

Instanța de recurs reține însă, așa cum s-a precizat deja mai sus, că neincidența dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013 este determinată prioritar de prevederea expresă din contractul părților atât a termenului de plată a prețului, cât și a modului de calcul al penalităților de întârziere, prin raportare la data de livrare a mărfii și de plată în avans a prețului, aceste dispoziții contractuale prevalând, în temeiul forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 1270 C. civ. Apoi, fiind un contract de vânzare-cumpărare și nu unul de furnizare, acesta excede sferei de aplicare a Legii nr. 72/2013, cum corect a stabilit instanța de apel.

În concluzie, sunt nefondate criticile recurentei privitoare la greșita aplicare a normelor de interpretare a clauzelor contractuale, cu consecința stabilirii greșite a voinței concordante a părților față de termenul de plată a prețului, data scadenței și încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat în totalitate sa, instanța de apel interpretând și aplicând judicios dispozițiile legale menționate de recurentă, așa cum au fost acestea detaliate mai sus.

Referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că recurenta critică modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă în primă instanță, ca urmare a admiterii apelului împotriva sentinței civile nr. 335/16.11.2022. Nelegalitatea invocată de recurentă vizează suprimarea totală a dreptului la cheltuieli de judecată contrar dispozițiilor art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., susținând aceasta și încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. referitoare la neînrăutățirea situației apelantului la propria cale de atac, precum și cele privitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, principiul legalității prevăzut la art. 7 alin. (2) și dreptul la un tratament egal prevăzut de art. 8 C. proc. civ.

Dezvoltarea criticilor relevă raționamentul greșit al instanței de apel, care a apreciat că pârâta a căzut în pretenții, deși prima instanță de fond a admis doar în parte acțiunea reclamantei, modificată și precizată, ceea ce, în aprecierea recurentei, nu echivalează cu pierderea în totalitate a procesului.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată netemeinicia acestui motiv de recurs.

Astfel, instanța de apel a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 335/16.11.2022 pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care prima instanță de fond respinsese cererea de completare a sentinței, a schimbat în parte sentința apelată și a admis cererea de completare în sensul respingerii cererii de plată a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pârâta a pierdut procesul în fața primei instanțe, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată și precizată fiind admisă în totalitate. Ceea ce a fost admis numai în parte în prima instanță au fost cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, pe care instanța de fond le-a redus, considerându-le neproporționale cu complexitatea cauzei.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei în sensul că, fiind modificată și precizată, cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, prin raportare la cererea de chemare în judecată cu care a fost sesizată inițial prima instanță, context în care s-ar fi impus obligarea reclamantei la plata de cheltuieli către pârâtă, întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, mențiunea primei instanțe de fond de admitere în parte a cererii de chemare în judecată a vizat numai capătul accesoriu al cererii, respectiv cel privind acordarea onorariului avocatului ales al reclamantei.

Se constată deci, corecta aplicare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nefiind incident art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Ne se poate reține nici încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, pentru că prima instanță de fond a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, menționând expres în sentință că nu a procedat la compensarea cheltuielilor de judecată, ci a obligat pârâta la plata cheltuielilor rezultate din analiza culpei procesuale. În acest context a respins și cererea de completare, iar instanța de apel a admis apelul împotriva acestei soluții, a admis cererea de completare a sentinței, și judecând pe fond cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă a respins cererea, întocmai ca și instanța de fond.

Rezultă că situația juridică a pârâtei s-a menținut în apel așa cum a fost aceasta și la judecata cauzei în primă instanță, astfel că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 481 C. proc. civ., nici cele ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ., și nici dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, principiul legalității prevăzut la art. 7 alin. (2), ori dreptul la un tratament egal prevăzut de art. 8 C. proc. civ., acest motiv de recurs fiind nefondat.

Înalta Curte mai reține că, subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a formulat și critici ce vizează cuantumul onorariului datorat avocatului față de activitățile desfășurate de acesta chiar înainte de modificarea și precizarea cererii de chemare în judecată, în raport cu valoarea pretențiilor inițiale ale reclamantei, complexitatea cauzei și circumstanțele cauzei. Însă, pe de o parte ambele instanțe de fond au reținut corect culpa procesuală integrală a pârâtei și, pe de altă parte, astfel de critici, așa cum corect a arătat și reclamanta, vizează aspecte de netemeinicie, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Or, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitat de partea care a pierdut procesul, instanța de recurs nu se poate pronunța, astfel de critici neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așa cum s-a stabilit și prin decizia nr. 3/2020 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în prezentul recurs, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 7.245,95 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 204 din 23 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 7.245,95 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.