ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 171/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26.09.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezilierea contractului de execuție lucrări (antrepriză generală) MTB nr. 3 din 26.02.2016 pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă, să o exonereze de la obligațiile de plată ce decurg din contract și să oblige pârâta la stornarea facturilor pretinse fără temei, la plata sumei de 14.559.224 RON pentru repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea obligațiilor contractuale și a cheltuielilor de judecată.

La 04.02.2019, pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat o cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.070.751,82 RON, provenind din facturile emise în perioada decembrie 2017- ianuarie 2018, a sumei de 2.016.353,42 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 9.2 din contract și a sumei de 296.472,97 RON, cu titlu de contravaloare materiale.

La 08.04.2019, reclamanta-pârâtă și-a modificat primele două capete ale cererii, solicitând rezilierea parțială a contractului de execuție lucrări, precum și exonerarea sa de la plata oricăror sume pentru lucrările stabilite conform primului capăt de cerere. A completat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la aplicarea remediilor prevăzute de art. 1.863 coroborat cu art. 1.710 C. civ., în principal, prin reducerea corespunzătoare a prețului lucrărilor afectate de vicii ascunse, respectiv prin rezilierea parțială a contractului de antrepriză, și obligarea pârâtei la achitarea daunelor-interese pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin lipsa de folosință a bunurilor afectate de vicii, în temeiul art. 1.863 coroborat cu art. 1.721 C. civ.

Prin încheierea din 22.10.2019, tribunalul a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică, i-a stabilit obiectivele și a convocat expertul C. la 07.11.2019 în camera de consiliu, pentru a-și exprima poziția cu privire la expertiză și la onorariu; a prorogat discutarea probelor cu expertiză contabilă și testimonială.

Prin încheierea din 07.11.2019, prima instanță a constatat că expertul are competența să efectueze expertiza și să răspundă obiectivelor stabilite, iar prin încheierea din 28.10.2020, după discutarea obiecțiunilor reclamantei-pârâte, a dispus lămurirea punctului 9.4 din raportul de expertiză.

Ulterior, prin încheierea din 13.01.2021, tribunalul a respins atât cererea reclamantei-pârâte de constatare a nulității și de refacere a raportului de expertiză, cât și pe cea de efectuare a unei noi expertize și a încuviințat cererea administrare a probei cu expertiză în specializarea contabilitate.

La 11.05.2021, pârâta-reclamantă și-a modificat cererea reconvențională, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.070.751,82 RON, provenind din facturile emise în perioada decembrie 2017- ianuarie 2018, a sumei de 1.239.583,02 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei decembrie 2017- ianuarie 2018, a sumei de 970.994,08 RON, aferente plăților efectuate cu întârziere în timpul derulării contractului, a sumei de 4.157.717,59 RON, penalități de întârziere aferente sumei de 4.043.937 RON și a sumei de 372.877,63 RON, reprezentând contravaloare materiale.

Prin încheierea din 16.06.2021, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de administrare a probei cu martori, ca neutilă soluționării cauzei, iar prin sentința nr. 1053/08.10.2021, a respins ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost precizată, a admis cererea reconvențională precizată, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 1.070.751,82 RON, provenind din facturile emise în perioada decembrie 2017- ianuarie 2018, a penalităților de întârziere în sumă de 1.239.583,02 RON, calculate asupra debitului principal până la 31.03.2021, precum și în continuare, până la data achitării integrale a debitului; a mai obligat-o și la plata sumei de 970.994,08 RON, penalități aferente plăților efectuate cu întârziere în timpul derulării contractului, a sumei de 4.157.717,59 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului în cuantum de 4.043.937 RON, calculate până la 31.03.2021 și în continuare, până la data achitării integrale a debitului, a sumei de 372.877,63 RON, reprezentând contravaloare materiale, dar și a sumei de 34.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierilor pronunțate la datele de 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 și 16.06.2021, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin încheierea din 11.05.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelantei cererea de administrare a probei cu înscrisuri noi și a stabilit că susținerile referitoare la expertizele noi pot fi analizate doar în comun cu motivele de apel.

Prin încheierea din 25.05.2022, instanța de apel a repus cauza pe rol, iar la 08.06.2022, a dispus emiterea unei adrese către expertul contabil D. pentru refacerea concluziilor la obiectivele 1, 2 și 3 ale raportului de expertiză contabilă.

Prin încheierea din 26.10.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a declarat cercetarea procesului încheiată, a acordat cuvântul părților asupra apelului și a amânat pronunțarea la 09.11.2022, când, prin decizia nr. 402/09.11.2022, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 1.070.751,82 RON, debit principal, suma de 5.862.052,23 RON, penalități de întârziere calculate până la 10.08.2022 și, în continuare, penalități de întârziere de 0,1% pe zi, până la data achitării integrale a debitului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Iar prin încheierea din 16.11.2022, a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta și dispozitivul deciziei nr. 402/09.11.2022, în sensul că a menționat măsura de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 și 16.06.2021, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare; ulterior, prin memoriul cuprinzând motivele căii de atac, recurenta a atacat și încheierile din 11.05.2022, 08.06.2022, 26.10.2022, dar și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 16.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

În motivare, recurenta a afirmat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură ce guvernează materia probelor; s-a prevalat, astfel, de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut încălcarea art. 6, 13, 14, 249-264, a art. 470, a art. 478 alin. (2), a art. 479 alin. (2) și a art. 330-340 C. proc. civ., solicitând instanței supreme să verifice modul în care curtea de apel le-a aplicat, atât în legătură cu respingerea cererilor de administrare a unor probe noi, cât și cu judecata apelului.

Un prim set de critici a vizat respingerea apelului declarat împotriva încheierilor pronunțate de prima instanță în 22.10 și 07.11.2019, 28.10.2020, respectiv 13.01 și 16.06.2021.

Prin intermediul primei critici, a combătut numirea unui expert judiciar care, în opinia sa, nu deține competența/specializarea necesară pentru efectuarea expertizei.

Astfel, autoarea recursului a invocat nelegalitatea dispoziției de respingere, fără analiza pe fond a criticilor expuse, a apelului pe care îl formulase împotriva încheierilor tribunalului din 22.10 și 07.11.2019, fundamentată pe considerentul că a fost de acord cu efectuarea lucrării de către expertului C., arătând că este infirmată de cele două încheieri de ședință și că dezlegarea încalcă art. 466 alin. (4) raportat la art. 330-331 C. proc. civ., întrucât singura cale de atac era apelul, declarat o dată cu calea de atac îndreptată împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului.

Recurenta a apreciat că lipsa specializării expertului judiciar determină nelegalitatea deciziei recurate și a afirmat că se impunea efectuarea a două expertize, prima în specializarea utilaje petroliere și petrochimice și a doua în specializarea construcții civile, industriale și agricole.

O altă critică s-a referit la înlăturarea motivelor de apel prin care invocase încălcarea art. 335 și 330 alin. (5) C. proc. civ., pentru a susține nulitatea raportului de expertiză tehnică administrat în cauză; a susținut că instanța de apel a ignorat că expertul judiciar a răspuns obiectivelor exclusiv pe baza înscrisurilor, că nu a derulat direct lucrările expertizei și că a încălcat drepturile expertului consilier.

Prin cel de-al doilea set de critici, recurenta a relevat că, omițând să se pronunțe asupra expertizelor solicitate prin calea de atac, instanța de apel i-a încălcat dreptul de a propune probe noi, garantat de art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., interpretate prin decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 548/25.06.2020 (în continuare, "decizia nr. 9/2020"), raportat la art. 254, 255 și 258 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, autoarea căii de atac a invocat încălcarea art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 258 C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu s-a pronunțat, prin decizia recurată, asupra cererii de refacere a probelor administrate în fața primei instanțe și a cererii de încuviințare a administrării unor probe noi, deși, prin încheierea din 11.05.2022, anticipase această măsură.

O altă critică a evocat încălcarea art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ. și a considerentelor deciziei nr. 9/2020, prin constatarea decăderii sale din dreptul de a contesta specializarea expertului C.; recurenta a susținut că, din moment ce legea îi permitea să solicite în apel probele care nu au fost propuse sau au fost propuse tardiv în fața primei instanțe, a fortiori avea dreptul de a cere refacerea unei probe defectuos administrată în prima instanță.

O critică subsecventă a vizat încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a principiului contradictorialității, deci a art. 20 raportat la art. 6, 13 și 14 C. proc. civ., prin respingerea și omisiunea pronunțării asupra probelor.

Prin al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că aparenta motivare insuficientă a hotărârii ar încălca art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. s-a prevalat, astfel, de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În primul rând, a evocat nepronunțarea asupra cererilor de probe în apel, cereri care, prin încheierea din 11.05.2022, fuseseră unite cu fondul, a indicat că instanța de apel nu a răspuns criticilor de natură tehnică privind competența expertului judiciar, nici celor asupra utilității a două expertize și nici celor care afirmau că raportul de expertiză s-a întocmit exclusiv pe baza înscrisurilor.

Prin al treilea motiv de casare, recurenta a susținut greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 1.266-1.269, art. 1.507-1.509, art. 1.549 alin. (3), art. 1.551 alin. (1), art. 1.863, rap. la art. 1.707 și art. 1.872 alin. (1), art. 1.879 și 1.880 C. civ.; s-a prevalat, astfel, de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică s-a referit la încălcarea art. 1.266-1.269 C. civ., în legătură cu obligațiile prevăzute în sarcina antreprenorului de art. 1.2., 4.3.2. și 4.3.3. ale contractului încheiat de părți.

Autoarea recursului a apreciat că instanța de apel a încălcat art. 1.266 C. civ., realizând o interpretare limitativă, contrară scopului contractului, atunci când, ignorând că părțile au prevăzut expres obligația respectării legislației din România, a statuat că nu i se poate pretinde antreprenorului să respecte standardele IATA-JIG, care ar reprezenta norme de natură pur tehnică și nu legislative, necuprinse, deci, în art. 4.3.3. din contract.

Totodată, a evocat încălcarea obligației de interpretare sistematică a dispozițiilor contractului, prevăzută de art. 1.267 C. civ., atunci când instanța de apel a conchis, în mod greșit, că pârâta a avut acceptul proiectantului pentru înlocuirea unor materiale, deși lipsea un act adițional de asumare a modificării, conform art. 4.3.7. din contract.

O a treia critică a vizat greșita aplicare a art. 1.551 alin. (1) și a art. 1.549 alin. (3) raportate la art. 1.872 alin. (1) C. civ., cu referire la rezilierea contractului de antrepriză din culpa antreprenorului.

A arătat că art. 1.872 C. civ. este greșit interpretat prin decizia recurată, în sensul că, ignorându-se contestarea costului și a modului de remediere a neconformităților, refuzul antreprenorului de a le remedia condiționează rezilierea contractului de către beneficiar.

A apreciat nelegală hotărârea, care, deși evocă existența neconformităților lucrărilor, statuează că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1.551 alin. (1) și art. 1.549 alin. (3) C. civ., pentru a dispune rezilierea parțială a contractului.

O altă critică a vizat greșita aplicare a art. 1.863, raportat la art. 1.707 și urm., coroborate cu art. 1.879-1.880 C. civ. privind garanția pentru vicii ascunse datorată de antreprenor, asumată și convențional prin art. 8 din contract.

Recurenta a argumentat că instanța de apel a ignorat condițiile impuse de lege pentru antrenarea garanției antreprenorului pentru vicii ascunse și a constatat în mod nelegal că ea nu poate fi activată, în măsura în care antreprenorul și-a manifestat disponibilitatea de a realiza o lucrare de remediere, chiar superficială.

O critică subsecventă a privit greșita aplicare a art. 1.507-1.509 C. civ., fiind îndreptată împotriva validării de către curtea de apel a imputației unilaterale făcută de intimată, cu încălcarea interdicției creditorului de a imputa plata asupra unor datorii neexigibile ori litigioase.

Prin întâmpinarea înregistrată la 15.02.2023, intimata a invocat excepția tardivității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

La 28.03.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care ambele părți s-au prevalat.

Prin încheierea din 21.06.2023, excepția nulității a fost respinsă și recursul a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părților pentru dezbateri.

Examinând decizia și încheierile atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sunt nefondate criticile prin care recurenta a combătut, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dispoziția de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 și 16.06.2021, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succedă.

Obiectul contestației este refuzul instanței de apel de a analiza pe fond critica privind lipsa specializării expertului, ca efect al decăderii recurentei.

Astfel cum rezultă din sinteza motivelor de recurs expusă anterior, autoarea demersului judiciar nu contestă incompatibilitatea expertului în realizarea lucrării de specialitate, ci pretinde neadecvarea specializării persoanei desemnate, în raport cu obiectul cauzei.

Astfel calificată, obiecția nu evidențiază o potențială cauză de nulitate absolută a raportului de expertiză, ci interesează dispozițiile primei instanțe în legătură cu concludența și pertinența probelor, cărora li se subsumează și configurarea obiectului expertizei, corolar al împrejurărilor de fapt pe care subiectul probei, judecătorul, le consideră nelămurite.

De aceea, Înalta Curte, în acord cu instanța de control judiciar devolutiv, constată că o atare contestație trebuia formulată în condițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., adică în ședința în care a fost desemnat expertul C., 22.10.2019, sau cel mai târziu în ședința următoare, 07.11.2019, iar pasivitatea părții în acest sens determină decăderea, fiind relevant în context și art. 247 alin. (3) C. proc. civ. care statuează că "(…) părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute".

Prin urmare, contrar argumentelor autoarei recursului, prin soluția dată criticii analizate, instanța de control judiciar devolutiv nu a încălcat dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a negat dreptul la atacarea încheierilor premergătoare simultan cu hotărârea asupra fondului, ci a statuat că, stins prin decădere, dreptul de a invoca nulitatea relativă derivând din încălcarea art. 330-331 C. proc. civ. nu poate întemeia calea de atac.

În egală măsură, Înalta Curte reține și caracterul nefondat al afirmației potrivit căreia numirea expertului C. nesocotește art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Aceste dispoziții nu au fost încălcate câtă vreme specializarea expertizei tehnice dispusă de tribunal prin încheierile din 22.10.2019 și 07.11.2019, deși nestabilită univoc, este subsumată specialităților "petrol și gaze și utilaje petroliere și petrochimice", domenii în care expertul judiciar C. este atestat, astfel cum rezultă din lista nominală întocmită în condițiile art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 2/2000.

Contrar susținerilor recurentei, expertiza dispusă de prima instanță nu presupunea competențe de evaluare - în sensul pct. 39 și 40 din Anexa la Ordinul nr. 199/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare; nici obiectivul nr. 10 stabilit prin încheierea din 22.10.2019 nu implica evaluarea unor bunuri mobile, imobile sau întreprinderi, ci simpla cuantificare a lucrărilor executate și recepționate de intimată în baza contractului de antrepriză.

Așadar, acest segment al criticii nu vizează nelegalitatea deciziei și nu poate fi circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin el nu se probează incongruența dintre specialitatea expertului tehnic și obiectul expertizei, ci se contestă modalitatea de administrare a probei, în concret, neadecvarea ei față de obiectul cauzei și pretinse carențe de calitate ale raportului întocmit.

Concluzia este deopotrivă aplicabilă obiecției privind înlăturarea motivului de apel care alega încălcarea art. 330 alin. (5) și art. 335 C. proc. civ.

Instanța supremă notează că raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic, iar în calitate de delegați ai instanței, constatările experților referitoare la prezența, susținerile și cercetările realizate în prezența părților fac dovada până la declararea falsului.

Nulitatea raportului juridic intervine pentru încălcarea art. 335 C. proc. civ., în cazul nerespectării de către expert a obligației de citare a părților, când sunt necesare lucrări la fața locului sau explicații ale acestora.

Străină de o atare ipoteză, critica va fi înlăturată, întrucât tinde la o nouă analiză, inadmisibilă în calea extraordinară de atac, a obiecțiilor părții în legătură cu calitatea expertizei, cu temeinicia lucrării realizate și cu valoarea ei probatorie.

Opus criticii recurentei, încălcarea art. 330 alin. (5) C. proc. civ. prin îngrădirea activității expertului consilier nu este aptă să atragă nulitatea raportului de expertiză judiciară, câtă vreme validitatea acestuia nu este condiționată de aportul expertului consilier, care are dreptul de a întocmi un raport separat care să fie supus analizei instanțelor devolutive.

Pentru considerentele anterioare, Înalta Curte înlătură criticile expuse la adresa dispoziției de respingere a apelului declarat împotriva încheierilor din 22.10.2019, 07.11.2019, 28.10.2020, 13.01.2021 și 16.06.2021.

Întemeindu-se, de asemenea, pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a contestat conduita instanței de apel în privința cererilor de probatorii noi și de refacere a probelor administrate la fond.

Anterior statuării asupra acestor motive de apel, Înalta Curte notează că, deși a atacat încheierile din 11.05, 08.06, 26.10 și 16.11.2022, actuala recurentă nu a conceptualizat critici de nelegalitate împotriva acestora, distincte de cele expuse împotriva deciziei recurate.

În consecință, prin prezenta decizie se va răspunde motivelor expuse de recurentă, considerându-se că ele vizează și legalitatea încheierilor amintite.

Recurenta a afirmat că, omițând să se pronunțe asupra lor, instanța de apel i-a încălcat dreptul de a propune probe noi, recunoscut de art. 470, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 9/2020.

Prin cererea de apel, reclamanta a solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri, a probei testimoniale, a probei cu expertiză tehnică în specializarea utilaje petroliere și petrochimice și construcții civile, industriale și agricole și a probei cu expertiză contabilă.

Limitele în care cererile de probatorii au fost admise sunt configurate de încheierile din 11.05 și 08.06.2022, prin care curtea de apel a admis proba cu înscrisuri noi și a admis refacerea parțială a raportului de expertiză contabilă.

Recurenta nu critică statuările prin care instanța de prim control judiciar a respins cererea de încuviințare a probei cu martori, obiecția sa concentrându-se în jurul expertizei tehnice și având drept fundament viziunea părții că aceasta reprezenta o probă nouă, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Contrar autoarei căii de atac, în accepțiunea deciziei nr. 9/2020, proba în apel poate fi calificată drept nouă dacă nu a fost administrată sau analizată de prima instanță.

Dimpotrivă, proba cu expertiză tehnică nu poate fi clasificată astfel, căci obiectul său, propus în ambele etape procesuale, era identic, iar suplimentarea în apel a obiectivelor solicitate, formal bifurcate în două expertize distincte - utilaje petroliere și petrochimice și construcții -, este inaptă să îi schimbe natura.

Așadar, cererea de administrare a expertizei tehnice în apel - în ciuda obiectivelor suplimentate, reformulate și delimitate în două specializări - reprezintă o solicitare de refacere a probelor, care, în regulă generală, opus situației probelor noi, poate fi încuviințată exclusiv în prezența unei cauze de nulitate a probei sau a administrării ei viciate de prima instanță, ipoteze absente în cauză.

Convergent acestei recalificări, Înalta Curte înlătură critica, constatând că obiecțiile actualei recurente în legătură cu administrarea probei cu expertiză de către prima instanță au primit un răspuns prin decizia recurată.

Astfel, respingerea cererii de refacere în apel a probei cu expertiză tehnică a fost determinată de concluzia că prima instanță a administrat-o legal și că lămurește judecătorilor fondului - subiecții ei - împrejurările pentru care a fost dispusă.

În virtutea aceluiași raționament este înlăturată și susținerea prin care se afirmă că aceeași măsură a instanței de apel a încălcat art. 20 raportat la art. 6, 13 și 14 C. proc. civ. proba cu expertize solicitată în apel nu era una nouă, în sensul deciziei nr. 9/2020, iar considerentele instanței de apel expuse la paginile 30-32 din decizia recurată expun amplu și inechivoc motivele pentru care refacerea lor nu era utilă.

Nu se verifică în cauză nici afirmația privind necercetarea fondului de către instanțele devolutive.

Evaluând global parcursul procesual al cauzei, rezumat în precedent, instanța supremă reține că hotărârile instanțelor de fond valorifică în mod pertinent argumentele părților și probatoriul, fundamentându-și decizia nu exclusiv pe proba cu expertiză, ci și pe proba cu înscrisuri, ambele pertinente în raport cu obiectul cauzei, acțiune în răspundere contractuală derivând dintr-un contract de antrepriză.

Constată, de asemenea, că instanța de apel, ca ultimă instanță devolutivă, a pronunțat decizia de admitere a apelului reclamantei, după ce a dispus motivat, convergent art. 479 C. proc. civ., refacerea în parte a probelor și administrarea probei cu înscrisuri noi, a stabilit situația de fapt și a verificat aplicarea legii de prima instanță.

În continuare, vor fi examinate criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se pretinde încălcarea de către instanța de apel a obligațiilor ce îi revin în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., obiectivată atât prin lipsa unui raționament propriu, distinct de cel al primei instanțe, cât și de lipsa motivelor pentru care cererile apelantei-reclamante au fost respinse.

În subsecvența statuărilor sale anterioare, instanța supremă subliniază că susținerea privind omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de probe este neîntemeiată; s-a răspuns deja că cererea de probe noi în apel reprezenta o cerere de refacere a probei cu expertiză tehnică, soluționată prin decizia recurată.

Prin considerentele precedente, a fost, totodată, complinită motivarea instanței anterioare și a fost relevată netemeinicia intrinsecă a afirmațiilor autoarei demersului judiciar referitoare la lipsa specializării expertului tehnic.

Instanța de recurs constată, de asemenea, că instanța de control judiciar devolutiv a răspuns prin decizia recurată criticilor în legătură cu efectuarea expertizei, astfel cum s-a arătat cu prilejul examinării motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsa unor considerente care să analizeze înscrisurile noi și susținerile recurentei privind agravarea în timp a viciilor la lucrările executate de intimată nu numai că nu reflectă un viciu de nemotivare, dar vădește adecvarea analizei instanței de apel la obiectul litigiului.

Câtă vreme prin cererea principală s-a solicitat, potrivit art. 1.863, coroborat art. 1.710 și 1.712 C. civ., rezilierea contractului de antrepriză și, alternativ, angajarea răspunderii pârâtei pentru vicii ascunse, iar curtea de apel a conchis că, exceptând cele menționate la pct. 9.4 din raportul expertului judiciar, neconformitățile lucrărilor executate își au originea în proiectul tehnic, argumentele expuse în notele de ședință din 11.05.2022 nu erau de natură să influențeze rezultatul procesului, în raport cu art. 1.879 alin. (3) C. civ. Asupra acestei din urmă chestiuni, invocată și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă se va apleca în momentul analizării respectivului motiv de recurs.

Critica de nemotivare a deciziei recurate, prin prisma achiesării la raționamentul primei instanțe, este vădit nefondată, fizionomia celor două acte jurisdicționale fiind evident diferită, decizia din apel reflectând analiza detaliată a criticilor formulate în calea de atac.

Nu mai puțin, respectarea de către instanțele devolutive a obligației prescrise de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este relevată și de împrejurarea că hotărârile pronunțate au permis deopotrivă exercitarea dreptului la recurs și controlul judiciar astfel provocat; în consecință, înlătură motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Va fi analizat, în continuare, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea art. 1.266-1.269 C. civ. și deduce instanței de recurs aparenta interpretare restrictivă a obligației antreprenorului de a executa obiectul contractului în conformitate cu legislația din România.

Susținerea, nefondată, este greșit circumscrisă încălcării art. 1.266 și urm. C. civ., întrucât în dezvoltarea ei se pune în discuție conținutul convențional al obligațiilor intimatei-antreprenor și nu stabilirea substanței contractului, impusă de terminologia improprie sau de contradicția dintre voința internă și manifestarea de voință exteriorizată.

Curtea de apel a statuat în sensul lipsei unui document juridic sau tehnic care să impună respectarea standardelor de depozitare a combustibilului jet ("IATA-JIG") de către antreprenor; autoarea căii de atac combate dezlegarea și afirmă că obligația incumba părții potrivnice în temeiul art. 4.3.3 din contract, potrivit căruia "Antreprenorul va executa obiectul contractului în conformitate cu legislația României".

În acord cu instanța de control judiciar devolutiv, Înalta Curte constată că, răspunderea contractuală putea fi angajată pe temeiul menționat exclusiv în situația în care antreprenorul încălca, cu prilejul executării lucrării, proiectul tehnic ce i-a fost pus la dispoziție de beneficiar, care și-a asumat și obligația de a obține avizele și autorizațiile necesare, potrivit art. 1.2. i) și 3.2 din contractul părților.

Or, culpa antreprenorului este incompatibilă cu constatarea imutabilă a instanțelor de fond, potrivit cărora autoarea demersului judiciar nu a dovedit, în condițiile art. 249 C. proc. civ., că a impus prin proiectul tehnic conformitatea lucrării obiect al antreprizei cu standardele de depozitare a combustibilului.

Din aceeași perspectivă, apare judicioasă și dezlegarea potrivit căreia culpa antreprenorului nu poate fi reținută nici în legătură cu variațiile față de proiectul tehnic implementate în execuție - utilizarea unei table cu clasă de calitate și grosime distincte -, de vreme ce acestea au fost aprobate de proiectant, împrejurare ce exclude, deopotrivă, rezilierea contractului de antrepriză și activarea garanției pentru vicii ascunse, chiar în prezența art. 4.3.7 din contractul de antrepriză, invocat de autoarea recursului.

Pentru aceste considerente, motivul analizat este înlăturat.

O critică subsecventă vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.551 alin. (1), art. 1.549 alin. (3), raportat la art. 1.872 alin. (1) C. civ.; recurenta este nemulțumită de excluderea din raționamentul instanței de apel, cu prilejul statuării asupra rezilierii contractului din culpa antreprenorului, a argumentului său privind inadecvarea soluțiilor de remediere propuse de intimată.

Valorificând starea de fapt definitiv trasată de instanțele devolutive, Înalta Curte observă că momentul recepției lucrării, în sensul art. 1.862 C. civ., era epuizat la inițierea litigiului, prin încheierea procesului-verbal nr. x/29.12.2017.

Or, câtă vreme art. 1.872 C. civ. reglementează încetarea contractului din culpa antreprenorului pe parcursul derulării lucrărilor, această dispoziție nu era aplicabilă cauzei și, în consecință, critica autoarei recursului va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.

Autoarea căii de atac invocă și greșita aplicare a art. 1.863, raportat la art. 1.707 și urm., coroborate cu art. 1.879-1.880 C. civ. și impută instanței de apel nepronunțarea asupra condițiilor pentru antrenarea garanției pentru vicii ascunse și pentru activarea remediilor reglementate de art. 1.710 C. civ.

Susținerea este nefondată.

Antreprenorul răspunde pentru viciile de execuție, culpa sa contractuală fiind prezumată dacă beneficiarul dovedește existența viciului; prezumția poate fi, însă, răsturnată, fie prin dovedirea unei cauze străine exoneratoare de răspundere, fie prin atribuirea imputabilității defectului către client.

O atare situație este chiar cea reglementată de art. 1.879 alin. (3) C. civ., care exonerează antreprenorul de răspunderea pentru viciile ascunse rezultând din deficiențe ale expertizelor sau planurilor arhitectului sau inginerului ales de către beneficiar.

Instanțele de apel au stabilit definitiv că, din cele reclamate prin cererea precizatoare înregistrată la 08.04.2019, singura neconformitate imputabilă antreprenorului este înlocuirea a patru elemente de tablă și refacerea vopsitoriei, asumată de intimată, dar a cărei remediere a fost refuzată de recurentă.

Așa fiind și în raport cu normele de drept material anterior evidențiate, Înalta Curte subliniază că decizia atacată reflectă în mod judicios inexistența temeiurilor pentru activarea răspunderii pentru vicii ascunse a antreprenorului, care a dovedit că etiologia viciului construcției se regăsește în proiect.

O ultimă critică vizează încălcarea art. 1.508 și 1.509 C. civ. și privește raționamentul pe care s-a bazat curtea de apel când a reformat sentința tribunalului, menținând obligarea reclamantei în temeiul cererii reconvenționale numai la plata sumei de 1.070.751,82 RON, reprezentând capital, și a penalităților de întârziere de 5.862.052,23 RON, precum și în continuare, în cuantum de 0,1% pe zi, până la data achitării integrale a debitului.

Premisa inexistenței mai multor datorii, pe care recurenta își construiește obiecția, este invalidată de situația de fapt care reflectă că, la 23.09.2021 - momentul remiterii sumei de 1.070.751,82 RON -, creditoarea indicase în actualul cadru procesual, prin cererile depuse la 04.02.2019 și 11.05.2021, sumele pe care le pretinde cu titlu de penalități.

Acest fapt era suficient pentru a determina incidența art. 1.507-1.509 C. civ., cu atât mai mult cu cât temeiul penalităților îl constituie contractul părților și nu factura, astfel că momentul emiterii acesteia din urmă nu prezintă relevanță.

Fiind nedisputat că debitoarea a ales să nu se prevaleze de dispozițiile art. 1.507 alin. (3) C. civ. și nu a indicat, prin ordinul de plată din 23.09.2021, stingerea cărei datorii pretinse de creditoare o intenționează, dezlegarea instanței de apel este justă, căci dă eficiență imputației unilaterale efectuate, în condițiile art. 1.508 C. civ., de creditoare.

Contrar susținerilor recurentei, mai trebuie subliniat și că, o dată cu plata sumei amintite - despre care afirmă că urmărea stingerea debitului -, caracterul litigios al pretențiilor intimatei a încetat, întrucât contestarea accesoriilor se făcuse în apel exclusiv prin prisma caracterului nedatorat al principalului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 11.05.2022, 08.06.2022 și 26.10.2022 și împotriva deciziei nr. 402/09.11.2022, îndreptată prin încheierea din 16.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 11.05.2022, 08.06.2022 și 26.10.2022 și deciziei nr. 402/09.11.2022, îndreptată prin încheierea din 16.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2024.