ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 08.07.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 953.804,43 RON (echivalentul în RON, la data notificării, a sumei de 165.755,88 euro fără TVA), constând în contravaloarea lucrărilor prestate de reclamantă conform contractului nr. x/17.06.2019, a penalităților de întârziere calculate potrivit dispozițiilor contractuale, de la data scadenței fiecărei facturi restante până la data plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Pârâta B. S.R.L. a depus la data de 15.03.2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că niciuna dintre susținerile în fapt ale reclamantei nu sunt adevărate, iar întemeierile în drept nu corespund situației reale/raporturilor juridice deduse judecății. Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei totale de 2.609.063.63 RON, compusă din suma de 525.303,74 RON, reprezentând restituirea integrală a plăților deja efectuate de pârâta reclamantă, în baza primelor două facturi emise de reclamantă, adică partea din prejudiciu constând în damnum emergens, conform art. 7.1. din contract, coroborat cu art. 1530, art. 1531, art. 1710 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și art. 1714 C. civ., și suma de 426.528 euro (echivalentul sumei de 2.083.759,89 RON, la cursul BNR din data de 12.03.2021, când 1 euro = 4.8854 RON), reprezentând 5% din profitul nerealizat de pârâtă, ca urmare a unei întârzieri de 247 de zile (în perioada 23.07.2019 - 26.03.2020) a inaugurării obiectivului său de investiții (centrul comercial din lași), adică partea din prejudiciu constând în lucrum cessans. S-a mai pretins, totodată, și să fie obligată reclamanta, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către pârâtă, a cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate de prezentul litigiu în toate fazele de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din data de 30.03.2021, tribunalul a constatat intervenite decăderea pârâtei B. S.R.L. din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, precum și decăderea din dreptul de a formula cerere reconvențională, fiind respinsă, ca tardiv formulată, cererea reconvențională. Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 25.05.2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., vizând suspendarea judecății prezentului dosar până la soluționarea, prin hotărâre definitivă, a dosarului nr. x/2021 Prin sentința civilă nr. 2730/09.11.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., și a obligat reclamanta la plata sumei de 7.557,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta A. S.R.L. Prin încheierea din 28.04.2023, curtea de apel a luat act de faptul că intimata-pârâtă B. S.R.L. a renunțat la excepția insuficientei timbrări a cererii de apel, a pus în dezbaterea contradictorie a părților necesitatea administrării probei cu expertiza construcții civile-structuri de rezistență, propusă prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, i-a pus în vedere apelantei-reclamante să depună precizări în legătură cu deficiențele constatate în serviciile prestate și a amânat judecarea cauzei pentru ca apelata-reclamantă să răspundă, în scris, în condiții procedurale, la interogatoriul propus de către intimata-pârâtă. Prin încheierea din 24.11.2023, instanța de apel a luat act de poziția părților în sensul lipsei de utilitate a administrării probei cu expertiza în specialitatea construcții civile - structuri de rezistență și a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, în temeiul art. 482, coroborat cu art. 396 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 1900/08.12.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2730/09.11.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-reclamante vizând obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel și a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 4.536,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile și împotriva încheierilor din datele de 28.04.2023 și 24.11.2023, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, la 15 ianuarie 2024, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei și a încheierilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. În motivare, în ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea mai multor norme procedurale, respectiv: încălcarea dispozițiilor art. 397, art. 479, art. 480 și art. 264 C. proc. civ. prin respingerea eronată a motivului de apel referitor la neanalizarea probatoriului de către prima instanță; încălcarea dispozițiilor art. 476, art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) și alin. (2), art. 255 și art. 258 C. proc. civ. privind judecata apelului, efectul devolutiv al acestuia și administrarea probelor în etapa apelului, necesare stabilirii situației de fapt și a pretențiilor deduse judecății; încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, în absența calificării juridice a modalității în care părțile au aplicat dispozițiile contractuale privind procedura contractuală de comunicare a livrabilelor, facturare și de plată; art. 425 C. proc. civ. privind motivarea sentinței apelate, considerându-se în mod nelegal că sentința este motivată sub aspectul argumentelor invocate prin cererea de apel; art. 478 C. proc. civ. privind admiterea inadmisibilității motivului de apel privind inoperativitatea clauzei 4.3/5.2 din contract, a incidenței clauzei 7.3 din contract și a dispozițiilor art. 1710 C. civ. În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material cuprinse în art. 14, art. 1196 alin. (2) teza finală, art. 1272 alin. (1), art. 1266 alin. (2), art. 1470, art. 1516 și art. 1350 C. civ., C. proc. civ. efecte juridice atât în planul executării contractului, cât și în dreptul la plata prestațiilor executate, aferente pretențiilor deduse judecății. În dezvoltarea criticilor invocate, recurenta a descris situația de fapt, susținând, sub un prim aspect, încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la judecata apelului prin respingerea eronată a motivului de apel referitor la neanalizarea de către tribunal a probatoriului dedus judecății. Instanța de apel a reținut în mod vădit nelegal și eronat că prima instanță ar fi analizat și valorificat înscrisul depus la anexa nr. 10 la cererea de chemare în judecată, având în vedere că prima instanță a arătat explicit că acest înscris nu este depus la dosar. Or, în acest context, instanța de apel nu ar fi putut proceda la analiza înscrisului decât ca urmare a admiterii apelului exercitat de reclamantă, apreciind eronat că respectivul înscris reprezintă un simplu draft, nefiind semnat de partea adversă. Potrivit procedurii contractuale prevăzute de dispozițiile art. 4.3 și art. 5.2 din contract, de care s-au prevalat ambele instanțe învestite cu soluționarea pretențiilor reclamantei, exista obligația transmiterii acestui proces-verbal de predare a documentației, concomitent cu transmiterea livrabilelor sau ulterior acestui moment, urmând a fi semnat de către beneficiar, în funcție de situația dată. Procesul-verbal depus la dosar nu reprezintă altceva decât o ofertă de acceptare a executării obligațiilor, iar prin faptul că intimata a acceptat nemijlocit ca livrabilele să fie transmise exclusiv prin e-mail, precum și facturarea serviciilor prestate să fie efectuată fără semnarea prealabilă a procesului-verbal, a rezultat un comportament ulterior al intimatei ce a creat așteptarea legitimă a recurentei de înlăturare a rigorilor mecanismului contractual privind acceptarea serviciilor prestate. Ceea ce a ignorat instanța de apel este că procesul-verbal nr. x a fost comunicat intimatei, iar aceasta nu a semnalat obiecțiuni asupra livrabilelor, dar nici nu a semnat procesul-verbal, creând premisele acceptării tacite ale ofertei de acceptare a lucrărilor, adică a procesului-verbal menționat. S-a subliniat că instanța de apel s-a limitat la a înlătura înscrisul de la soluționarea cauzei, fără a-l califica ca producând efecte juridice, deși acest fapt s-a realizat prin încălcarea art. 264 C. proc. civ. și a art. 1196 alin. (2) teza finală C. civ., vătămând astfel nu numai drepturile recurentei, ci însăși legalitatea deciziei recurate. Respectivul înscris a fost depus întocmai pentru a susține că procedura contractuală de facturare a serviciilor prestate de recurentă a fost îndeplinită, însă a existat refuzul nejustificat al intimatei de a proceda la semnarea procesului-verbal și plata respectivelor servicii. Recurenta a arătat că încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură invocate, ce țin de probatoriul dedus judecății și de judecarea cererii de apel, reprezintă motive de vădită nelegalitate ale deciziei recurate, conducând la nulitatea hotărârii, fiind vorba de norme de ordine publică, devenind incidentă o nulitate virtuală absolută, necondiționată de vătămare, în acord cu dispozițiile art. 174 alin. (2) și art. 176 C. proc. civ. O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea normelor de procedură privind judecata apelului, efectul devolutiv al acestuia, cercetarea judecătorească și administrarea probelor în etapa apelului. În acest sens, s-a subliniat că instanța de apel a solicitat părților precizări în vederea stabilirii necesității administrării probei cu expertiza în construcții civile - structuri de rezistență, însă, după ce acestea au oferit explicații, instanța nu le-a mai valorificat și nici nu a administrat un probatoriu complet. Întreaga judecată a apelului este viciată și lovită de nelegalitate, întrucât instanța de apel nu a realizat o judecată în considerarea efectului devolutiv a apelului, cu administrarea unui probatoriu amplu care să permită stabilirea corectă a situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță, precum și care să permită dezlegarea cauzei, prin raportare la toate probele necesare soluționării cauzei. În mod vădit nelegal instanța a realizat o delimitare neprocedurală a etapei apelului, cu considerarea unei devoluțiuni parțiale, fără a administra probatoriul necesar stabilirii pretențiilor deduse judecății, respectiv a prestațiilor reclamantei și a pretinsei excepții de neexecutare invocate de intimată, independent de care ar fi fost soluția dată privind cererea de apel. Etapa judecății apelului nu presupune o primă etapă destinată analizării cererii de apel și probelor necesare acestuia și o a doua etapă alocată reexaminării pe fond, cu probe administrate ulterior, ci instanța de apel are obligația de a realiza o devoluțiune totală a judecății, urmând ca, pe baza tuturor probelor administrate, să dea o soluție cu privire la cererea de apel și, subsecvent, cu privire la cererea de chemare în judecată. S-a mai subliniat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile privind cercetarea judecătorească, deoarece, în economia încheierilor de ședință și a deciziei recurate, nu se regăsește o statuare a instanței de apel cu privire la probatoriul încuviințat în cadrul judecății apelului, astfel că nu se poate cunoaște dacă instanța de apel a încuviințat pentru părțile din proces proba cu înscrisuri, inclusiv înscrisurile depuse cu titlu de "precizări" la solicitarea instanței, și proba cu expertiza de specialitate. Deși au existat discuții cu privire la probatoriul solicitat de părți, raționamentul instanței privind necesitatea, concludenta și utilitatea probelor ce urmează a fi încuviințate, în respectarea dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., alături de probatoriul efectiv încuviințat, lipsește cu desăvârșire, ceea ce contravine normelor privind cercetarea judecătorească. Prin încălcarea normelor de procedură ce țin de încuviințarea și administrarea probatoriului, precum și încălcarea normelor ce țin de procedura de judecată din cadrul etapei apelului, cu efect devolutiv asupra întregii cauze, instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că hotărârile sunt lovite de o nulitate virtuală, necondiționată de vătămare. Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că decizia recurată este vădit nelegală întrucât instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., cât privește calificarea juridică a modalității în care părțile au aplicat dispozițiile contractuale privind procedura contractuală de comunicare a livrabilelor, facturare și de plată. Potrivit reglementării contractuale cuprinsă în clauzele 4.3 și 5.2. din contract, părțile au prevăzut că facturarea și, respectiv, plata serviciilor furnizate de recurentă se vor realiza în baza unui proces-verbal semnat de către beneficiar, fără obiecțiuni. Cu toate acestea, înțelegerea reală a părților a fost în sensul de a nu se prevala de respectivul mecanism contractual, având în vedere că, în realitate, părțile s-au dezis de procedura contractuală, prin transmiterea livrabilelor exclusiv prin e-mail, una dintre facturile acceptate la plată de către beneficiar fiind în absența procesului-verbal de recepție. În acest context, raționamentul instanței de apel a fost nelegal (în sensul de a confirma că, în cauză, prevalează mecanismul contractual), cu încălcarea vădită a dispozițiilor art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., având în vedere obligația legală a judecătorului de a stărui în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii, precum și calificarea juridică corectă a actelor și faptelor deduse judecății. Faptul că intimata a acceptat primirea tuturor livrabilelor exclusiv pe e-mail, precum și că a acceptat la plată o factură fără proces-verbal de primire semnat, nu puteau rămâne fără valențe juridice, întrucât a provocat așteptarea legitimă din partea cocontractantului, adică a recurentei, că modalitatea efectivă și reală de executare a contractului se îndepărtează de la rigorile clauzelor înscrise. S-a subliniat că instanța de fond avea obligația legală ca, în interpretarea dispozițiilor art. 1266 alin. (2) C. civ., să observe inclusiv teza finală prin care contractul se interpretează inclusiv în funcție de comportamentul ulterior al părților în executarea contractului, comportament care evidenția faptul că intimata a acceptat nemijlocit plata unei facturi fără semnarea procesului-verbal anterior și nu a stăruit în aplicarea formalismului contractual în executarea acestuia. În plus, în raport de prevederile art. 1272 alin. (1) C. civ., intimata nu s-a obligat la plată raportat la mecanismul contractual expres agreat, ci și raportat la ceea ce legea și echitatea obligă în situații particulare, cum este cea dedusă judecății. De altfel, mecanismul de plată prevăzut de contract presupunea manifestarea unui drept potestativ din partea intimatei, respectiv semnarea procesului-verbal, pentru a se proceda la facturare și la efectuarea plății. În acest context, din modalitatea de executare efectivă a contractului, cu înlăturarea practică a mecanismului contractual, prin transmiterea livrabilelor pe e-mail și facturarea în lipsa procesului-verbal semnat prealabil, comportamentul intimatei trebuia calificat juridic de instanța de apel ca producând efecte în sensul manifestării dreptului său potestativ de a nu se prevala de rigurozitatea contractuală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că acest comportament, repetat, a creat față de recurentă așteptarea legitimă, în virtutea legii, a bunei-credințe și a echității, că părțile nu sunt ținute de rigurozitatea mecanismului contractual. Se impunea, astfel, calificarea juridică a modalității în care părțile au executat contractul, în sensul acceptării documentației și facturilor fără mecanismul contractual. Recurenta-reclamantă a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., prin confirmarea motivării sentinței pronunțate de tribunal. Viciul nemotivării sentinței primei instanțe, contrar aprecierii nefundamentate a instanței de apel, a constat în faptul că nu a luat în considerare înscrisurile depuse de recurentă ca anexa 10 a cererii de chemare în judecată, precizând, în cuprinsul considerentelor, că reclamanta nu a atașat procesele-verbale aferente celor trei facturi fiscale aflate în dispută. În condițiile în care înscrisul menționat era atașat, rezultă că prima instanță nu a analizat întregul material probator administrat în fața sa. Era necesar ca prima instanță să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ceea ce presupunea, în concret, și faptul că Tribunalul București era obligat să se pronunțe asupra utilității, pertinenței și concludentei probelor în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. De asemenea, instanța de apel în mod eronat a reținut că sunt respectate în cauză exigențele motivării unei hotărâri, având în vedere că sentința apelată nu prezintă un silogism juridic cu privire la toate argumentele reclamantei, respectiv cele referitoare la contradicția dintre reglementările contractuale de transmitere a documentelor (pe de o parte, art. 4.3, care prevede predarea personală, și, pe de altă parte, art. 4.5. care prevede posibilitatea predării documentațiilor în orice modalitate), luând în considerare numai coroborarea dintre art. 4.3. și art. 5.2., precum și neanalizarea argumentelor reclamantei privind adevărata voință a părților care au dat efect dispozițiilor contractuale prevăzute de art. 4.5 din contract, în sensul în care documentațiile să fie transmise doar pe e-mail, iar semnarea procesului-verbal să nu condiționeze emiterea facturii, dar și analizarea procedurii contractuale cu considerarea procesului-verbal depus ca anexa nr. x Or, toate aceste argumente nu reprezentau aspecte subsidiare sau în completarea pretențiilor deduse judecății, ci instanța a fost învestită să analizeze prestațiile efective ale părților decurgând din contract și doar prin lămurirea tuturor acestor aspecte hotărârea pronunțată de instanța de fond ar fi putut corespunde exigențelor în materie privind o motivare corespunzătoare. Contrar considerentelor nelegale ale instanței de apel, în prezenta cauză, după parcurgerea a două faze procesuale, niciuna dintre cele două hotărâri nu cuprinde o analiză efectivă și argumentată a pretențiilor deduse judecății, în sensul serviciilor prestate de recurentă și refuzate nejustificat la plată de către intimată. S-a mai susținut și faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., întrucât recurenta nu a schimbat cauza dedusă judecății, motivul de apel privind netemeinicia sentinței apelate inclusiv prin raportare la inoperativitatea clauzei 4.3. din contract, la aplicarea art. 7.3 din contract și a art. 1710 C. civ. fiind admisibil. Astfel, în apel, s-a invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței motivat de faptul că art. 4.3 și art. 5.2 din contract reprezenta o condiție pur potestativă, în aplicarea dispozițiilor art. 1403 C. civ. De asemenea, tribunalul a omis dispozițiile art. 7.3 din contract, care prevăd că "proiectantul nu va răspunde pentru lipsa de concurs sau de diligență sau pentru întârzierile, deficiențele, neexecutările și prejudiciile imputabile beneficiarului, reprezentanților, prepușilor sau angajaților acestuia", respectiv nu a analizat conduita intimatei în executarea contractului, care a permis și a creat așteptarea legitimă de a nu se raporta la un formalism agreat contractual, concluzionându-se o vădită rea-credință a intimatei. Totodată, dispozițiile art. 1710 C. civ. au fost invocate în fața primei instanțe, prin răspunsul la întâmpinare, fiind ignorate de la analiză de instanța de fond. Cu toate acestea, instanța de apel nu a examinat aceste argumente, considerând în mod eronat că acestea încalcă limitele efectului devolutiv ale apelului, fiind o cerere nouă în apel și care schimbă cauza dedusă judecății, în sensul alin. (1) - alin. (3) ale art. 478 C. proc. civ., iar nu o explicitare a cererii deduse judecății, potrivit alin. (4) al aceluiași articol. În mod greșit a apreciat instanța de apel că recurenta ar fi alterat cauza juridică dedusă judecății, având în vedere că aceasta a rămas aceeași, reprezentată de contract, iar pretențiile sunt neschimbate, recurenta reclamantă solicitând obligarea intimatei pârâte la plata sumei pe care aceasta i-o datorează, în cuantum de 953.804,43 RON, cu penalitățile de întârziere aferente. S-a mai învederat că instanța de apel a ignorat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanța să rejudece fondul cu privire la soluțiile dependente de partea de hotărâre care a fost atacată. În contextul în care prima instanță și-a întemeiat soluția exclusiv pe nerespectarea procedurii prevăzute de art. 4.3 din contract, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii inclusiv prin raportare la faptul că o astfel de clauză conține o condiție pur potestativă care nu poale produce niciun efect, conform art. 1403 C. civ. Astfel, în mod eronat instanța de apel a conchis că recurenta a formulat o cerere nouă, invocată direct în faza apelului, întrucât contractul reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, iar clauza 4.3 face parte integrantă din acesta. În plus, în mod vădit eronat a conchis instanța de apel că clauza 7.3 a fost invocată în premieră și, în consecință, ar reprezenta o cerere nouă în apel, în condițiile în care prin invocarea acesteia recurenta a solicitat instanței de apel doar să analizeze în mod complet și corect contractul, respectiv temeiul juridic care a stat la baza neîndeplinirii obligațiilor de către intimată, având în vedere argumentele aduse de ambele părți în cursul primei judecăți. Printr-un alt set de critici recurenta reclamantă a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material prevăzute de art. 14, art. 1196 alin. (2) teza finală, art. 1272 alin. (1), art. 1266 alin. (2), art. 1470, art. 1516 și art. 1350 C. civ. Astfel, instanța de apel fie a realizat o serie de calificări eronate ale situației de fapt, fie nu a calificat juridic situația de fapt dedusă judecății, generându-se astfel încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză care, în urma unui raționament propriu, complet și legal al Curții de Apel București, ar fi condus la admiterea apelului reclamantei inclusiv sub aspectul nelegalității sentinței apelate, raportat la neanalizarea prestațiilor părților și legitimitatea pretențiilor deduse judecații. Recurenta reiterează argumentul că se află în ipoteza în care a prestat servicii în baza unui contract, livrabilele au fost utilizate de intimată, însă nu a existat o contraprestație din partea intimatei pentru toate obligațiile executate, deși B. nu a notificat recurenta în niciun moment cu privire la existența unor neregularități a serviciilor prestate, nici raportat la calitatea acestora, nici cu privire la termenele de realizare. Mai mult decât atât, deși recurenta a deferit instanțelor de judecată pretențiile în mod legitim solicitate, în urma judecării a două faze procesuale, nicio instanță nu a statuat asupra legitimității pretențiilor sale, pe baza obligațiilor executate, mai departe de formalismul contractual. Or, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra mecanismului contractual cu ignorarea normelor de drept material care, printr-o analiză efectivă a comportamentului părților ulterior încheierii contractului, ar fi permis analizarea prestațiilor efective ale recurentei reclamante, dat fiind prejudiciul provocat de intimata pârâtă prin neachitarea nejustificată a facturilor emise, dublată de o îmbogățire a patrimoniului acesteia. S-a învederat că instanța de apel trebuia să se raporteze la modalitatea în care părțile au executat contractul, cu calificarea juridică a fiecărei operațiuni incidente. Astfel, instanța de apel a ignorat faptul că prin comportamentul intimatei-pârâte a fost creată așteptarea legitimă ca oferta de livrare a obligațiilor executate să fie acceptată tacit, raportat la dispozițiile art. 1196 alin. (2) teza finală C. civ.. Or, un astfel de raționament complet și cu interpretarea corectă a normei citate, conducea la analizarea prestațiilor aferente pretențiilor deduse judecății, având în vedere că, în realitate, procesul-verbal a fost acceptat tacit de către intimată. S-a mai arătat că, în măsura în care instanța de apel ar fi aplicat în mod corect dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ., aceasta ar fi putut conchide că, în realitate, comportamentul părților a fost diferit de mecanismul agreat contractual, conducând la analizarea prestațiilor părților, contrar celor reținute nelegal în cuprinsul deciziei recurate, care se limitează doar la prevederile contractuale, cu ignorarea comportamentului ulterior al părților, ca metodă legală și obligatorie de interpretare a voinței părților. Totodată, instanța de apel a realizat un raționament cu aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., având în vedere că contractul obliga nu doar la respectarea clauzelor sale, ci și la ceea ce legea și echitatea impun, precum și principiului bunei-credințe, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 14 C. civ. În măsura în care instanța de apel ar fi interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile de drept material amintite, fără a se cantona în rigurozitatea mecanismului contractual, ar fi procedat la analizarea legitimității pretențiilor recurentei, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 1516 C. civ., cu analiza prestațiilor executate. Or, întrucât decizia recurată conține un raționament contrar, în mod evident aceasta a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material analizate. Mai mult, pentru a se considera dacă recurenta era îndreptățită la emiterea procesului-verbal în vederea facturării, instanța trebuia să analizeze dacă prestațiile antamate de aceasta au fost executate și în ce mod, în contextul în care instanța de apel ar fi aplicat normele de drept material evocate anterior, în verificarea motivului de apel vizând netemeinicia sentinței apelate. Recurenta a subliniat că, pentru analizarea culpei, atât prima instanță, cât și instanța de apel ar fi trebuit să analizeze prestațiile părților raportat la un probatoriu amplu și elocvent, fapt ce lipsește cu desăvârșire din judecata ambelor faze procesuale. Din moment ce și-a îndeplinit obligațiile contractuale, care constau în prestarea de servicii de proiectare și optimizare în legătură cu proiectul și întocmirea documentațiilor aferente și furnizarea documentațiilor aferente acestor servicii, în modalitatea convenită, au fost realizate de recurentă, iar pentru aceste obligații, prima instanță a apreciat, în mod greșit, că intimata este îndreptățită să refuze plata contravalorii acestora, instanța de apel avea obligația legală de a analiza dacă B. putea invoca o excepție de neexecutare. Or, ceea ce au ignorat ambele instanțe este că în configurația speței pendinte este vorba de răspunderea civilă contractuală, în acord cu dispozițiile art. 1516 și art. 1350 C. civ. În aplicarea corectă și legală a acestor dispoziții legale, instanța de apel trebuia să concluzioneze asupra erorii de judecată a Tribunalului București, respectiv asupra modalității culpabile în care intimata nu și-a executat obligațiile contractuale prevăzute de contract, cauzând în acest fel un prejudiciu în valoare de 953.804,43 RON, în dauna recurentei. Prin urmare, sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a intimatei, existând mai multe fapte ilicite contractuale ale acesteia, prin intermediul cărora a fost cauzat un prejudiciu recurentei, prejudiciu ce poate fi reparat numai în contextul dedus judecății. În concluzie, recurenta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, fiind îndreptățită la contravaloarea facturilor emise în baza livrabilelor transmise și a serviciilor prestate, instanța de apel ignorând necesitatea restabilirii echilibrului contractual prin analizarea efectivă a prestațiilor părților și a temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, la data de 07.03.2024, prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 ianuarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 1 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 28 mai 2024, după dezbateri contradictorii, instanța a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 953.804,43 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor prestate în temeiul contractului nr. x/17.06.2019, precum și la plata penalităților de întârziere aferente, calculate de la data scadenței fiecărei facturi restante până la data plății efective. În esență, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, deoarece nu a fost urmată procedura contractuală stabilită de părți în sensul că, prealabil emiterii facturilor fiscale care conțin contravaloarea serviciilor prestate de proiectant și care trebuie plătite de beneficiar, este obligatorie predarea documentației/livrabilelor pe bază de proces-verbal, semnat de beneficiar. Constatându-se nedepunerea la dosar a unui proces-verbal de predare semnat de către pârâtă, în raport de dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., s-a concluzionat în sensul lipsei de temeinicie a pretențiilor deduse judecății, deoarece, conform mecanismului contractual agreat de ambele părți, numai ulterior deținerii unui asemenea înscris era justificată emiterea facturilor care să cuprindă contravaloarea serviciilor prestate. Împotriva acestei decizii și a încheierilor premergătoare a declarat recurs recurenta reclamantă A. S.R.L., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și constatarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În concret, recurenta reclamantă a invocat nesocotirea mai multor dispoziții de drept procesual, care reglementează judecata în faza procesuală a apelului și care, în opinia părții, ar putea atrage nulitatea deciziei atacate. Printr-o primă critică s-a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 397, art. 479, art. 480 și art. 264 C. proc. civ., ca urmare a respingerii eronate a motivului de apel referitor la neanalizarea probatoriului de către prima instanță, respectiv omisiunea acesteia de a cerceta procesul-verbal nr. x/05.03.2020, depus în anexa 10 a cererii de chemare în judecată. Sub un prim aspect, trebuie observat că instanța de apel a reținut depunerea, în dosarul tribunalului, a procesului-verbal nr. x/05.03.2020, însă aceeași instanță a constatat că respectivul înscris nu poartă semnătura părții căreia îi este opus, respectiv semnătura reprezentantului societății pârâte. Pe de altă parte, din parcurgerea tuturor considerentelor expuse în sentința pronunțată în cauză, se constată că prima instanță a reținut nedepunerea la dosar a unui proces-verbal semnat de ambele părți, împrejurare care este corespunzătoare realității, din moment ce procesul-verbal nr. x/05.03.2020 nu este semnat de către pârâtă și chiar recurenta reclamantă a susținut că un astfel de document nu există, predarea lucrărilor în discuție fiind efectuată prin intermediul poștei electronice. În acest context, nu se poate considera că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile legale procedurale indicate, atât timp cât, cu prilejul analizării probatoriului administrat, a apreciat în sensul lipsei valorii probatorii a procesului-verbal nesemnat de către intimata pârâtă. De altfel, art. 272 C. proc. civ. definește înscrisul sub semnătură privată ca fiind acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material, un atare înscris având putere doveditoare în condițiile art. 273 C. proc. civ. Or, în contextul în care un înscris nu conține semnătura părții căreia i se opune, în mod just au apreciat ambele instanțe de fond lipsa puterii doveditoare a procesului-verbal depus în anexa 10 a cererii de chemare în judecată. Sub un al doilea aspect, trebuie precizat că, raportat la efectul devolutiv al apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ., permite instanței de apel să realizeze o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât și în drept, ceea ce îi conferă posibilitatea de a administra un probatoriu distinct și de a efectua propria analiză și propria apreciere a probelor administrate atât în fața primei instanțe, cât și în fața sa, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., interpretate prin decizia nr. 9/30.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. În aceste condiții, presupusa omisiune a primei instanțe de a analiza procesul-verbal de predare a documentației nr. x/05.03.2020 a putut fi acoperită prin cercetarea proprie pe care a efectuat-o instanța de apel, ca instanță devolutivă, fiind astfel exclusă orice vătămare a reclamantei din moment ce înscrisul invocat a fost analizat în ansamblul materialului probator administrat în cauză. Sub un al treilea aspect, se impune sublinierea în sensul că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt, având la bază inclusiv analiza întemeiată pe procesul-verbal de predare a documentației nesemnat de către intimata pârâtă, exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei conform căreia instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 397, art. 479, art. 480 și art. 264 C. proc. civ., atunci când a stabilit caracterul neîntemeiat al motivului de apel referitor la neanalizarea probatoriului de către prima instanță, respectiv omisiunea cercetării procesului-verbal nr. x/05.03.2020. A doua critică invocată, subsumată primului motiv de casare analizat, se referă la încălcarea dispozițiilor art. 476, art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1) și alin. (2), art. 255 și art. 258 C. proc. civ., invocându-se, în concret, omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la utilitatea, pertinența și concludența probelor solicitate în faza procesuală a apelului, respectiv a probei cu înscrisuri suplimentare reprezentate de precizările efectuate de părți în legătură cu deficiențele serviciilor prestate, a probei cu interogatoriul apelantei reclamante și a probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcții civile - structuri de rezistență. Contrar acestor susțineri, instanța de recurs constată că nu există o omisiune a instanței de apel de a se pronunța cu privire la probele solicitate de părți, în timp ce aspectele invocate au constituit chestiuni puse în discuție în virtutea rolului activ și în vederea aflării adevărului, iar poziția instanței cu privire la acestea este reflectată în soluția pronunțată și în considerentele care au stat la baza acesteia, raportat la poziția procesuală a ambelor părți în legătură cu modul de derulare a raporturilor contractuale dintre acestea. Astfel, precizările depuse de părți în legătură cu deficiențele serviciilor prestate de reclamantă nu au valoarea juridică a unor înscrisuri doveditoare, ci reprezintă simple lămuriri pe care instanța de apel le-a solicitat pentru a putea aprecia în ce măsură s-ar justifica administrarea unei probe cu expertiza tehnică judiciară, în scopul verificării îndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor asumate de către societatea reclamantă, în condițiile inexistenței procesului-verbal de predare a documentației semnat de către beneficiarul acesteia. Pe cale de consecință, nefiind în ipoteza unor înscrisuri cu putere doveditoare, conform art. 272 și art. 273 C. proc. civ., ci a unor simple lămuriri prezentate de părți, nu exista nici obligația pentru instanța de apel de a se pronunța cu privire la admisibilitatea probelor, în condițiile art. 255 și art. 258 C. proc. civ. Înscrisurile atașate acestor precizări au fost depuse de părți pentru susținerea punctului de vedere exprimat în legătură cu deficiențele lucrărilor invocate, neprezentând relevanță pentru soluționarea apelului raportat la verificarea legalității și temeiniciei soluției de respingere a pretențiilor pentru motivul neparcurgerii mecanismului contractual stabilit de părți în vederea facturării și plății serviciilor de proiectare prestate. De altfel, critica recurentei este una formală, nefiind indicate în concret înscrisurile relevante pentru soluționarea apelului, cu privire la care instanța de apel ar fi omis să verifice utilitatea, pertinența și concludența dovezii. De asemenea, în privința probei cu interogatoriul apelantei reclamante, măsura dispusă de instanța de apel la termenul din data de 28.04.2023 a fost aceea ca, în mod preparator, înainte de discutarea și încuviințarea probatoriului propus în faza procesuală a apelului, să se răspundă în scris interogatoriului propus de intimata pârâtă. O atare dovadă a devenit inutilă în apel atât timp cât nu s-a mai ajuns la cercetarea apărărilor invocate de părți în legătură cu excepția de neexecutare a contractului, în condițiile în care s-a reținut necesitatea verificării parcurgerii procedurii contractuale în privința emiterii facturilor fiscale a căror plată este vizată prin demersul procesual de față. De altfel, nici în cuprinsul considerentelor deciziei nu se face nicio referire la răspunsurile părții date la interogatoriu, ceea ce susține ideea că această probă nu a fost utilă, pertinentă și concludentă pentru soluționarea cererii de apel, motiv pentru care nici nu a fost încuviințată de către instanță. Referitor la proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții civile, trebuie observat că această dovadă a fost solicitată numai de către intimata pârâtă, prin întâmpinarea la cererea de apel, iar nu și de către apelanta reclamantă. În plus, în urma precizărilor efectuate de ambele părți și a susținerilor acestora în legătură cu prioritatea verificării îndeplinirii condițiilor stipulate în contract în privința emiterii facturilor fiscale pentru plata serviciilor prestate, instanța de apel nu a apreciat necesară încuviințarea probei cu expertiza tehnică. În condițiile în care o atare dovadă nu a fost solicitată de reclamantă și, mai mult decât atât, aceasta s-a opus explicit administrării unei astfel de dovezi, rezultă fără dubiu că recurenta reclamantă nu poate invoca în calea de atac a recursului nelegalitatea soluției pronunțate în lipsa administrării unei probe pe care ea însăși nu a solicitat-o. De altfel, art. 254 alin. (6) C. proc. civ. prevede explicit că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Prin urmare, nu se poate reține caracterul fondat al criticii invocate de recurenta reclamantă în sensul că instanța de apel ar fi omis să se pronunțe cu privire la utilitatea, pertinența și concludența unor probe solicitate în apel, în timp ce soluția de neîncuviințare a acestor dovezi intră în puterea de apreciere a instanței de apel, ca instanță devolutivă, fără posibilitatea cenzurării în cadrul controlului de legalitate permis instanței de recurs de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Printr-o altă critică recurenta reclamantă a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, prin aceea că a omis să dea o calificare juridică modalității în care părțile au aplicat dispozițiile contractuale privind procedura contractuală de comunicare a livrabilelor, facturare și de plată. În esență, s-a invocat o practică statornicită între părți în sensul comunicării documentelor întocmite de reclamantă prin intermediul emailului, fără a se recurge la mecanismul contractual stipulat la art. 4.3 și art. 5.2 din contract, respectiv fără a fi necesară semnarea de către beneficiar a procesului-verbal de predare a înscrisurilor prealabil emiterii facturilor fiscale. Prin aceste susțineri recurenta reclamantă tinde la o reinterpretare a clauzelor contractuale și la o reapreciere a probatoriului administrat, formulând, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii atacate, ce nu pot fi supuse analizei instanței de recurs în cadrul controlului de legalitate, deoarece nu se înscriu în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. O altă critică subsumată primului motiv de casare se întemeiază pe nerespectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., atunci când instanța de apel a reținut că sentința pronunțată de tribunal este motivată în mod corespunzător. Contrar susținerilor recurentei reclamante, se constată că instanța de apel a reținut în mod just că sentința atacată conține argumente de fapt și de drept suficiente pentru a susține soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, pentru a răspunde apărărilor invocate de ambele părți și pentru a permite exercitarea controlului judiciar. În esență, recurenta reclamantă a considerat că sentința pronunțată de tribunal nu conține o motivare în legătură cu depunerea procesului-verbal de predare a documentației și cu susținerea îndeplinirii obligațiilor asumate de către aceasta. Or, așa cum s-a arătat mai sus, din parcurgerea considerentelor sentinței, rezultă că prima instanță s-a preocupat de analiza acestor susțineri ale reclamantei, atât timp cât a verificat în ce măsură s-a întocmit, prealabil emiterii facturilor fiscale, un proces-verbal de predare a livrabilelor, care să conțină semnătura beneficiarului și care ar atesta, astfel, îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate de către proiectant. Constatând că procesul-verbal nr. x/05.03.2020 nu poartă semnătura pârâtei, tribunalul a reținut netemeinicia pretențiilor formulate ca urmare a neparcurgerii mecanismului contractual stipulat de părți în privința emiterii și plății facturilor fiscale vizând contravaloarea serviciilor prestate. O atare argumentare a fost reținută în mod corect de către instanța de apel ca fiind în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ., astfel încât decizia pronunțată în această privință este pe deplin legală. O ultimă critică, subsumată primului motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., ca urmare a greșitei rețineri a inadmisibilității motivului de apel vizând inoperativitatea clauzei cuprinse la art. 4.3 și art. 5.2 din contract, incidența clauzei cuprinse la art. 7.3 și a prevederilor art. 1710 C. civ. În privința susținerilor vizând nelegalitatea clauzelor cuprinse la art. 4.3 și art. 5.2 din contract, cu argumentul că acestea conțin o condiție pur potestativă din partea celui ce se obligă, lipsită de orice efecte, conform art. 1403 C. civ., instanța de apel a reținut în mod just că obiectul litigiului nu este reprezentat de o acțiune în constatarea nulității absolute a acestor clauze, astfel încât primirea în apel a acestor apărări ar echivala cu formularea unei pretenții noi în apel, prin care s-ar tinde la stabilirea nevalabilității clauzelor contractuale menționate. Atât timp cât reclamanta a stabilit limitele învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu poate adăuga prin cererea de apel un nou capăt de cerere, cum s-a argumentat în mod corect în decizia recurată. Schimbarea cauzei a fost reținută în mod just de instanța de apel în raport de împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, pretențiilor solicitate s-au fundamentat pe clauzele anterior menționate, cuprinse în contractul nr. x/17.06.2019, în timp ce, prin cererea de apel, aceeași parte dorește înlăturarea sau lipsirea de efecte a acestor clauze. O atare conduită oscilantă nu poate fi acceptată în apel, fiind interzisă explicit de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, în privința clauzei cuprinse la art. 7.3 din contract și a prevederilor art. 1710 C. civ., în mod just a constatat instanța de apel că nu poate realiza controlul judiciar în această privință, din moment ce aceste dispoziții contractuale și legale nu au fost invocate de reclamantă în fața primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată. Nefiind analizate și aplicate de tribunal la judecata în fond a cauzei, nici instanța de apel nu putea verifica legalitatea și temeinicia sentinței în raport de aceste prevederi. În orice caz, raportat la împrejurarea că instanțele de fond au reținut lipsa procesului-verbal de predare a documentației, care să fie semnat de societatea intimată pârâtă, în calitate de beneficiar al lucrărilor contractate, sunt neîntemeiate apărările recurentei reclamante referitoare la dispozițiile art. 1403 și art. 1710 C. civ., precum și art. 7.3 din convenția părților. În condițiile în care există procese-verbale anterioare semnate de către intimata pârâtă, nesemnarea procesului-verbal nr. x/05.03.2020 atestă tocmai împrejurarea că beneficiarul reclamă existența unor deficiență a lucrărilor respective, iar nu o manifestare pur discreționară a acestuia. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că dispozițiile de drept procesual indicate de recurenta reclamantă nu au fost nesocotite de către instanța de apel, astfel încât, nefiind încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, primul motiv de casare invocat este nefondat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta recl