ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 913/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept au fost invocate prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1535 C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 297.539,14 RON cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligațiilor conform contractelor încheiate, suma fiind calculată pentru perioada 14.04.2018 - 11.03.2019.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 15.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta B. S.R.L. a chemat în judecată pârâții C. S.R.L. și A., solicitând reducerea clauzei penale din contractele x/30.10.2013, y/21.05.2014 și B8/06.2014 încheiate între reclamanta, în calitate de beneficiar și C. S.R.L., în calitate de proiectant.

Prin încheierea de ședință din 11.11.2021, Tribunalul București a admis excepția conexității și a dispus conexarea cauzei nr. x/2021 la dosarul nr. x/2019.

Prin încheierea de ședință din data de 11.11.2019, cauza a fost suspendată potrivit art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017

La data de 24.11.2021, tribunalul a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâți A. și C. S.R.L., dispunându-se formarea unui nou dosar.

Prin sentința civilă nr. 3307/2021 din 22.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis acțiunea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului penalități de întârziere de 0,15%/zi aferente debitului principal de 542.450,46 RON, rezultat din facturile nr. x/05.10.2015, nr. y/05.03.2015 și nr. 89/08.12.2015, care se calculează de la data de 14.03.2018 și până la data plății efective.

A fost respinsă acțiunea conexă, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții A. și C. S.R.L., ca nefondată și s-a luat act că reclamanta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 1426 A din 5 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă în insolvență prin administrator special D. și administrator judiciar E..

După prezentarea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., derivat din aplicarea greșită a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., s-a invocat că aceste dispoziții legale sunt inaplicabile în privința cererii conexe având ca obiect solicitarea de reducere a clauzei penale.

Astfel, arată recurenta, deși, instanța de apel a reținut că reducerea cuantumului penalităților nu ar putea fi dispusă pentru că în dosarul nr. x/2017, nu s-a formulat o astfel de cerere, în mod greșit a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul menționat.

Procedând astfel, prin hotărârea recurată au fost încălcate și prevederile art. 432 C. proc. civ., deoarece în ipoteza în care s-a reținut că instanța nu a fost niciodată învestită cu o cerere având ca obiect reducerea clauzei penale, rezultă că aceasta este o problemă litigioasă nouă, iar lipsa invocării acestei chestiuni într-un litigiu anterior conduce a fortiori la necesitatea analizării pe fond a cererii conexe, întrucât nu se poate da eficiență unui fapt negativ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1541 C. civ. privind reducerea cuantumului penalității.

În dezvoltarea acestei critici, susține recurenta-pârâtă că, printr-o motivare sumară, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., deoarece nu prezintă relevanță nici cesiunea drepturilor litigioase, nici situația financiară a reclamantului, nici durata excesivă de soluționare a dosarului nr. x/2017, având în vedere că pentru aplicarea acestor dispoziții legale, instanța ar putea avea în vedere doar circumstanțele existente la data încheierii contractului, nu și pe cele ulterioare.

Prin aceste argumente, susține autoarea memoriului de recurs, instanța de apel a confundat noțiunea de "prejudiciu care ar putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului" la care se referă dispoziția legală menționată cu circumstanțele care intervin pe parcursul derulării raportului contractual și care pot genera un caracter vădit excesiv al penalităților. Toate circumstanțele ulterioare încheierii contractelor conduc la o creștere atât de mare a clauzei penale, încât aceasta devine excesivă, iar un astfel de prejudiciu nu putea fi prevăzut de părți la data încheierii contractului.

În acest sens, a arătat recurenta că împrejurările referitoare la soluționarea dosarului nr. x/2017 sunt deosebit de relevante, întrucât depășirea termenelor rezonabile a contribuit, independent de orice culpă a sa, la majorarea semnificativă a cuantumului penalităților de întârziere.

Același efect l-a produs și Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență, perioadă în care activitatea instanțelor a fost redusă la soluționarea anumitor tipuri de cauze, ceea ce a contribuit, în mod firesc la acumularea unor penalități suplimentare, prin întârzierea soluționării cauzelor fiind afectat și dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, statuat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aceste condiții, arată recurenta suma pretinsă constituie o veritabilă dublă reparație și o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

De asemenea, în analiza caracterului rezonabil al penalităților pot fi și trebuie avute în vedere și aspectele privind calitatea părților, aceea de persoane juridice-profesioniști sau persoane fizice. Astfel, deși contractele ce fac obiectul litigiului pendinte au fost încheiate cu societatea C. S.R.L., reclamant este persoana fizică A., care a dobândit această calitate ca efect al încheierii unui contract de cesiune de drepturi litigioase, acesta fiind înscris în tabelul definitiv al creanțelor recurentei cu suma de 3.033.735,93 RON, din acest total, cuantumul creanței principale fiind de 542.450,46 RON, iar diferența de 5 ori mai mare reprezentând clauza penală.

Conform recurentei, instanța de apel, în mod greșit a interpretat și aplicat dispozițiile legale referitoare la existența prejudiciului, întrucât cesionarul drepturilor litigioase nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a neexecutării contractelor, având în vedere că nu a fost parte ab initio în acestea. Prin urmare, în mod contradictoriu, instanța de prim control judiciar, deși a concluzionat că la reducerea clauzei penale pot fi avute în vedere doar circumstanțele existente la data încheierii contractului, a considerat ca fiind lipsit de relevanță faptul că reclamantul, persoană fizică nu a fost parte în convenția care cuprinde clauza penală.

De asemenea, având în vedere calitatea de persoană neimpozabilă a reclamantului A., acesta nu poate pretinde și penalități de întârziere aferente componentei de TVA din creanța principală.

În final s-a menționat că, un alt element care trebuie avut în vedere la aprecierea caracterului vădit excesiv al clauzei penale este chiar situația societății recurente B. S.R.L., care se află în procedura de faliment, fapt generat exclusiv de contextul litigios dintre părți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 deecembrie 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 25 ianuarie 2024, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la data de 20 februarie 2024 recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamant, admiterea recursului pentru motivele arătate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține, cu majoritate, că recursul este fondat pentru următoare considerente:

În privința motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) și art. 432 C. proc. civ. susținând în esență că, în mod greșit și cu o motivare contradictorie s-a dat eficiența puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017 în privința cererii conexe având ca obiect reducerea clauzei penale, deși, în egală măsură, s-a reținut că problema reducerii clauzei penale nu a format obiectul analizei în primul litigiu.

Verificând considerentele deciziei recurate, din această perspectivă, se constată că instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 367 din 14 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a pârâtei pentru debitul principal în cuantum de 542.450,06 RON și penalități de întârziere de 0,15% zi calculate de la scadența fiecărei facturi până la data de 17 mai 2017, iar această hotărâre pronunțată de tribunal, cu privire la pretențiile menționate anterior, a fost menținută ca urmare a soluționării căilor de atac.

În aceste condiții, arată instanța de apel, raportat la prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., niciun aspect privind răspunderea contractuală a pârâtei în privința debitului principal, precum și a penalităților asupra cărora s-a pronunțat instanța prin sentința menționată, nu mai pot forma obiectul analizei deoarece se opune puterea de lucru judecat a acestei hotărâri. În consecință, penalitățile de întârziere curg în continuare, începând cu data de 14 martie 2018 și până la plata efectivă a debitului principal, astfel cum a solicitat reclamantul prin acțiunea principală, în temeiul clauzei penale, până la achitarea acestuia. Însă, clauza penală nu poate fi redusă, conform cererii din dosarul conexat, întrucât în litigiul soluționat prin sentința nr. 367/2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, nu s-a formulat o cerere de reducere a cuantumului penalităților, iar o soluție contrară nu se poate dispune nici în acest dosar, dat fiind caracterul unitar al clauzei penale.

Distinct de caracterul contradictoriu al acestor considerente - în condițiile în care instanța de apel, pe de o parte, arată că în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. au dobândit putere de lucru judecat dezlegările referitoare la răspunderea contractuală a pârâtei pentru debitul principal și penalitățile de întârziere care au făcut obiectul litigiului anterior, în care nu s-a solicitat reducerea clauzei penale, pe de altă parte, extinde aceste efecte și asupra acțiunii din dosarul conexat în care s-a solicitat reducerea clauzei penale - se va reține că, dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., au fost greșit aplicate de instanța de apel, deoarece problema referitoare la reducerea clauzei penale în conformitate cu dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., nu a format obiectul analizei în litigiul anterior, în absența formulării unei astfel de cereri, astfel încât nu este îndeplinită condiția existenței unui "lucru judecat anterior într-un al litigiu" care să aibă legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Astfel, în litigiul soluționat prin sentința nr. 367/2019, pârâta B. S.R.L. a fost obligată către reclamanta C. S.R.L. la plata sumei de 542.450,06 RON și a penalităților de întârziere datorate de la scadența fiecărei facturi și până la data de 17 mai 2017, iar hotărârea pronunțată cu privire la aceste sume și în aceste limite temporale a dobândit putere de lucru judecat și nu ar putea fi contrazisă într-o altă cauză.

În litigiul pendinte, reclamantul A., cesionar al drepturilor litigioase, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru o perioadă ulterioară, respectiv începând cu data de 18 martie 2018 și până la achitarea efectivă a debitului stabilit prin sentința nr. 367/2019. Prin acțiunea din dosarul conexat reclamanta B. S.R.L. a solicitat, reducerea clauzei penale în conformitate cu dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., iar aceasta reprezintă o chestiune litigioasă nouă asupra căreia nu s-a statuat anterior, astfel încât, contrar celor reținute prin decizia recurată nu este îndeplinită condiția existenței unui "lucru judecat anterior într-un alt litigiu" care să aibă legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Prin urmare, în lipsa invocării, în litigiul anterior, a caracterului excesiv al clauzei penale, rezultă că prin decizia recurată, în mod greșit s-a dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. derivat din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A susținut recurenta prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv recurenta invocă, fără a preciza explicit și pct. 6 al aceluiași articol, că decizia instanței de apel este sumar motivată, nu analizează în mod concret toate criticile referitoare la perioada pentru care s-au acordat penalități de întârziere precum și cele privind îndeplinirea cerințelor legale pentru reducerea clauzei penale.

În aceste condiții, verificând decizia recurată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se va reține că acestea sunt fondate.

Astfel, recurenta prin motivele de apel a susținut că pentru analizarea caracterului excesiv al clauzei penale era necesară, prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, verificarea tuturor circumstanțelor care au generat un caracter vădit excesiv al penalităților care au avut drept efect îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului.

Din această perspectivă se constată că, instanța de apel a reținut în termeni generali, în legătură cu motivul de apel referitor la acordarea în mod nelegal a penalităților de întârziere și ulterior datei de 11 martie 2019 când s-au instituit măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei că această împrejurare nu înlătura posibilitatea creditorului de a solicita repararea prejudiciului creat prin neexecutarea obligațiilor de către creditor.

De asemenea, deși s-a invocat prin apelul declarat că societatea pârâtă este supusă procedurii insolvenței deschise prin sentința nr. 144 din 19 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, din considerentele deciziei lipsește orice analiză cu privire la efectele pe care deschiderea acestei proceduri le produce asupra penalităților de întârziere, ulterioare acestei date.

Situația este identică și în privința criticilor formulate de pârâta-apelantă cu privire la modul de soluționare a cererii conexe având ca obiect reducerea clauzei penale.

Sub acest aspect, instanța de apel reține că s-a invocat, pe de o parte, inexistența unui prejudiciu care putea fi prevăzut la încheierea contractului, iar pe de altă parte, faptul că durata excesivă de soluționare a dosarului în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească valorificată în prezenta cauză, precum și instituirea stării de urgență prin Decretul nr. 195/2020 au contribuit, în absența oricărei culpe a pârâtei, la majorarea cuantumului penalităților solicitate de reclamant, care în acest mod s-a îmbogățit fără justă cauză.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei recurate sunt analizate, parțial, criticile referitoare la inexistența prejudiciului derivată din lipsa identității dintre reclamantul din dosarul soluționat anterior și cel din prezenta cauză, iar în legătură cu celelalte critici, instanța de apel nu dezvoltă raționamentul în baza căruia a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.. Deși, reține că, această analiză trebuie să vizeze caracterul vădit excesiv al penalităților raportat la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, instanța de apel omite efectuarea unei astfel de verificări și se limitează la constatarea că părțile nu pot fi obligate să insereze în cuprinsul contractului o clauză penală într-un cuantum echivalent cu cel al dobânzii legale, că o penalitate de 0,15% pe zi de întârziere nu poate fi considerată excesivă în sensul dispozițiilor legale menționate, care instituie posibilitatea și nu obligația reducerii unei astfel de clauze penale.

În acest context se impune precizarea că pârâta nu a susținut existența obligației de stabilire a unei penalități de întârziere într-un cuantum egal cu cel al dobânzii legale, care a fost indicată doar ca fiind un criteriu în funcție de care se poate stabili caracterul vădit excesiv al prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la încheierea convenției și, de asemenea, nu a susținut nici că instanța ar fi obligată să procedeze la reducerea clauzei penale, ci, că în cauză există această posibilitate pentru că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispoziția legală menționată.

Procedând astfel, prin decizia atacată au fost încălcate și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, iar soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În consecință, analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este posibilă, însă cu aplicarea art. 501 din același cod, în rejudecare instanța de apel va analiza toate criticile și apărările cu a căror soluționare a fost învestită administrând toate probele necesare justei soluționări a cauzei.

În concluzie, în conformitate cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., recursul formulat de pârâtă va fi admis și cauza va fi trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în faliment, prin administrator special D. și prin lichidator judiciar E.. împotriva deciziei civile nr. 1426 A din 5 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 23 aprilie 2024.

Cu opinia separată a doamnei judecător F., în sensul respingerii ca nefondat a recursului și a cererii formulate de intimatul-reclamant A., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Opinie separată

Opinia separată este în sensul respingerii recursului ca nefondat, întrucât, am considerat că, niciunul dintre motivele de recurs invocate nu este apt să ducă la casarea deciziei recurate și la trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta a invocat două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile subsumate motivului de casare prevăzut de pct. 5, recurenta a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) și art. 432 C. proc. civ. în soluționarea cererii conexe, având ca obiect reducerea clauzei penale, arătând că este greșit raționamentul instanței de apel în sensul că nu putea fi redus acest cuantum, întrucât o astfel de cerere nu a fost formulată în cauza anterioară (dosarul nr. x/2017). Tocmai faptul că această chestiune litigioasă nu a fost dedusă judecății în cauza anterioară și nu a fost soluționată pe fond, obliga instanța de apel la analizarea cererii conexe pe fond, chestiunea litigioasă fiind nouă, nefiind tranșată anterior de nici o altă instanță.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează însăși modul de interpretare și aplicare a art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta criticând maniera în care instanța de apel a aplicat aceste dispoziții legale, analizând pe fond cererea de reducere a clauzei penale, cu consecința validării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii conexe ca fiind nefondată.

Criticile recurentei deduc instanței de recurs raționamentul instanței de apel, potrivit căruia poate fi avut în vedere, la aprecierea caracterului excesiv al penalității, doar prejudiciul ce putea fi prevăzut la momentul încheierii contractului și circumstanțele de la acel moment, fiind fără nici o relevanță aspectele survenite acestui moment, cum ar fi: calitatea de cesionar de drepturi litigioase a reclamantului dobândită pe parcursul judecății primului dosar, împrejurarea că reclamantul - persoană fizică, căreia nu i se percepe TVA- a preluat creanța de la o persoană juridică, înregistrată în scopuri de TVA, faptul că situația financiară a pârâtei s-a degradat în timp, împrejurate ce a dus la deschiderea procedurii insolvenței, durata mare de soluționare a dosarului anterior din motive neimputabile recurentei, ci exclusiv unor împrejurări ce țin de sistemul judiciar (respectiv durata mare de regularizare a cererii de chemare în judecată, fixarea primului termen de judecată cu întârziere, depășirea termenelor legale de redactare etc) și chiar efectele de suspendare a judecății cauzei pe parcursul pandemiei de COVID 19, potrivit Decretului nr. 195/16.03.2020.

În aprecierea recurentei, toate aceste aspecte au influențat caracterul excesiv al penalității, astfel că instanța de apel trebuia să constate îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., și să dispună reducerea penalității.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, apreciez că acesta este neîntemeiat, instanța de apel reținând corect efectul pozitiv al lucrului judecat, limitat la unele chestiuni litigioase dezlegate în cadrul procesului anterior și care sunt incidente și în cauza de față, aspecte care nu pot fi nici nesocotite și nici contrazise în litigiul pendinte. De asemenea, apreciez că raționamentul instanței de apel este coerent, fluent și necontradictoriu.

Pentru deplina înțelegere a limitelor reținerii de către instanța de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat atașat aspectelor dezlegate în dosarul anterior, se impune a fi făcute unele precizări privitoare la cadrul procesual din cauza anterioară și cel din prezenta cauză.

Astfel, în dosarul anterior, urmare a admiterii cererii de intervenție formulată de reclamantul din prezenta cauză, potrivit art. 39 alin. (2) C. proc. civ., instanța a dispus obligarea pârâtei la plata către acest reclamant a debitului principal și a penalităților de întârziere calculate de la data scadenței fiecărei facturi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.05.2017.

În cauza de față, în care sunt conexate două cereri de chemare în judecată, reclamantul din prima cerere este același cu cel din cauza anterioară, pârâta este aceeași cu cea din cauza anterioară, pretențiile se fundamentează pe aceeași răspunderea contractuală, fiind invocat același contract și aceleași clauze. Ceea ce diferă în prezenta cauză este durata pentru care se solicită penalitățile de întârziere, respectiv de la 14.03.2018 până la data plății efective a debitului principal. Altfel spus, în această din urmă cauză se solicită obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale în continuare, întrucât în dosarul anterior aceste penalități au fost solicitate doar până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinarea formulată împotriva acestei cereri de chemare în judecată, pârâta a invocat excepția de neexecutare a contractului.

Prin cererea conexată în prezenta cauză, în care părțile sunt identice cu cele din prima cerere, având doar calități procesuale inversate, s-a solicitat reducerea penalității contractuale, în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., partea referindu-se în mod evident la întreaga sumă ce reprezintă penalitatea contractuală și nu doar la cea percepută după data de 14.03.2018. S-a susținut că penalitatea este vădit excesivă prin raportare la dobânda legală penalizatoare, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011 și față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la data încheierii contractului.

În acest cadru procesual, ambele instanțe de fond, analizând prioritar cererea de obligare a pârâtului la plata în continuare a penalității de întârziere, precum și excepția de neexecutare a contractului, au reținut aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat a unor chestiuni dezlegate în dosarul anterior, privitoare la: neexecutarea obligației principale, respectiv nerespectarea obligației de a achita debitul principal, reținându-se că s-a stabilit în mod definitiv că pârâtei îi revine în totalitate culpa în neexecutarea acestei obligații, la scadență și ulterior; s-a mai reținut stabilirea definitivă a răspunderii contractuale pentru obligația accesorie, respectiv penalitățile în cuantum de 0,15%/zi de întârziere calculate de la data scadenței până la data depunerii cererii de chemare în judecată-17.05.2017.

Mai mult, prima instanță de fond a analizat și condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale raportat la perioada din prezenta cauză (în continuare), reținând că nu s-a probat plata debitului principal și nici existența vreunei cauze exoneratoare de răspundere, astfel că a fost obligată pârâta la plata penalităților în continuare.

Instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe și a reținut aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei cu privire la debitul principal, precum și la plata penalității de 0,15% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței până la 17.05.2017, înlăturând toate criticile privitoare la valoare probantă a facturilor și stadiul de executare a obligaților de către reclamant, evidențiind că aceste aspecte vizează răspunderea contractuală a pârâtului și nu mai pot face obiectul analizei în prezenta cauză, opunându-se puterea de lucru judecat.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere asupra cărora s-a pronunțat definitiv instanța în cauza anterioară (respectiv cele datorate pentru perioada de la scadență până la 17.05.2017), instanța de apel din cauza pendinte a reținut că în limitele puterii de lucru judecat intră cuantumul de 0,15% pe zi de întârziere și faptul că acestea sunt datorate de pârâtă.

Mai departe, soluționând motivul de apel privitor la reducerea penalității apreciată de apelantă ca fiind excesivă prin raportare la dobânda legală și la prejudiciul ce ar fi putut fi previzionat la momentul încheierii contractului, instanța de apel l-a apreciat ca fiind nefondat, relevând caracterul unitar al clauzei penale coroborat cu omisiunea pârâtei de a formula o cerere de reducere a penalității în cauza anterioară, în care penalitatea la care a fost obligat pârâta a fost stabilită ca fiind 0,15%.

Or, din acest raționament al instanței de apel, criticat în recurs, rezultă că analiza cuantumului excesiv al penalității presupune luarea în considerare a întregii sume ce cuprinde penalitățile calculate de la data scadenței până la data plății debitului principal (caracterul unitar al penalității), numai așa putându-se aprecia caracterul excesiv prin raportare la prejudiciul ce putea fi previzionat de părți la data încheierii contractului. Pe de altă parte, rezultă că reducerea penalității la un procent mai mic decât cel convențional, respectiv la limita dobânzii legale, nu poate fi realizată din cauză că o astfel de cerere nu s-a formulat în dosarul anterior, fiind deja stabilit cuantumul de 0,15%. Or, caracterul unitar al penalității nu ar permite ca pe o anumită perioadă penalitatea să aibă un cuantum, iar pe perioada următoare, un alt cuantum.

În consecință, instanța de apel a reținut numai aspectele litigioase dezlegate definitiv în cauza anterioară și care nu puteau fi contrazise în cauza pendinte. Împrejurarea că, în analiza caracterului excesiv al penalității în ansamblul său, dând efect caracterului unitar al penalității, instanța de apel a valorificat consecințele stabilirii definitive a cuantumului de 0,15% pe zi de întârziere, nu echivalează cu extinderea efectului pozitiv al lucrului judecat, ci reprezintă chiar o aplicare a acestui efect, în limitele stabilite de art. 431 C. proc. civ.

Astfel fiind, se impunea respingerea acestui motiv de recurs.

De altfel, instanța de apel nu s-a limitat doar la stabilirea efectelor pozitive ale lucrului judecat în ceea ce privește cuantumul de 0,15% pe zi de întârziere al penalității contractuale, ci a făcut și o analiză proprie a penalității contractuale în ansamblul său, prin prisma dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. și a criticilor apelantei, pe care le-a respins argumentat, stabilind că penalitatea stabilită de părți nu este excesivă și nu se impune reducerea ei.

Aceste din urmă dezlegări formează obiectul criticilor recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prioritar, se cuvine a se menționa că în mare măsură criticile din memoriul de recurs au fost invocate de recurentă încă din fața primei instanțe, fiind analizate și înlăturate de ambele instanțe de fond, recurenta limitându-se la reluarea lor, fără să formuleze veritabile critici de nelegalitate îndreptate împotriva argumentelor instanței de apel. Mai mult, unele dintre ele vizează netemeinicia deciziei recurate, sub aspectul nereducerii cuantumului penalității, fără a fi dublate de critici de nelegalitate apte să ducă la casarea deciziei.

În consecință, unicul motiv de nelegalitate ce se poate subsuma cazului de recurs prevăzut la punctul 8 vizează modul de interpretare și aplicare a art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta criticând raționamentul instanței de apel, arătând că la aprecierea caracterului excesiv al penalității nu trebuie reținute doar circumstanțele existente la momentul încheierii contractului, ci și cele survenite acestui moment.

Am apreciat că și acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, art. 1451 alin. (1) lit. b) C. civ. stabilește că:

"instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului." Prin urmare, potrivit textului de lege, prejudiciul este cel care poate fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului, evaluând toate circumstanțele/motivele previzibile la acel moment și care pot surveni până la plata debitului.

Aplicând aceste dispoziții legale, instanța de apel nu a analizat susținerile apelantei doar prin raportare la momentul încheierii contractului cum susține aceasta, ci a arătat de ce nu pot fi primite apărările acestei părți, independent de momentul survenirii cauzelor invocate. Astfel, instanța a înlăturat susținerile apelantei în sensul că durata mare a soluționării primei cauze ar putea fi un motiv de reducere a penalității, argumentând că apelanta este profesionist, având reprezentarea consecințelor neplății debitului principal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă că debitorul ar fi achitat acest debit nici după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțată în dosarul anterior.

De altfel, în expunerea istoricului cauzei, instanțele de fond au evidențiat faptul că recurenta din prezenta cauză a formulat apel, recurs, revizuire și cerere de suspendare a executării deciziei recurate în dosarul anterior iar judecata în prezenta cauză a fost suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei din dosarul anterior.

Tot în aplicarea dispozițiilor legale menționate mai sus, coroborate cu art. 1538 alin. (1) și (4) C. civ., instanța de apel a evaluat și critica privitoare la situația materială a debitorului, arătând că neexecutarea obligației dă dreptul creditorului de a cere obligarea debitorului la plata penalităților cuantificate convențional, fără a fi ținut să facă proba vreunui prejudiciu, și că situația financiară a debitorului nu prezintă relevanță, potrivit art. 1541 C. civ., sub aspectul prejudiciului sau al cuantumului penalității.

Tot astfel, instanța de apel a analizat și susținerile privitoare la cesionarea drepturilor litigioase, expunând pe larg momentul când a avut loc această cesiune (ulterior încheierii contractului, înainte de pronunțarea sentinței în dosarul anterior), motivul avut în vedere de cedent și cesionar, respectiv retragerea din societatea cedentă a reclamantului și plata contravalorii părților sale sociale prin creanța din prezenta cauză, precum și faptul că aspectele privitoare la structura debitului principal (incluzând și TVA) au fost dezlegate definitiv în dosarul anterior, nemaiputând face obiectul dezlegărilor în prezenta cauză.

În ce privește acordarea penalităților și după data de 11.03.2019- data înființării sechestrului și a popririi asigurătorii asupra bunurilor pârâtei până la concurența debitului principal, instanța de apel a reținut că această critică a fost formulată și prin întâmpinarea depusă în prima instanță, fiind analizată și înlăturată motivat. De asemenea, a reținut că ea nu este de natură să susțină caracterul fondat al apelului, întrucât instituirea unor măsuri asigurătorii au ca scop asigurarea executării silite a obligației cuprinsă în titlul executoriu, după cum rezultă din art. 952 C. proc. civ., diligența creditorului de a iniția proceduri care să-i asigure posibilitatea recuperării creanței la momentul obținerii titlului executoriu, neputând constitui temei pentru înlăturarea obligației debitorului de a suporta rigorile clauzei penale.

În final, instanța a conchis că textul de lege invocat conferă o facultate instanței de a reduce penalitatea, și nu o obligație iar, cum penalitatea din cauză nu este excesivă, nu se impune reducerea ei.

Rezultă astfel, că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1451 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportându-se la prejudiciul pe care îl puteau prevedea părțile la momentul încheierii contractului, în funcție nu numai de circumstanțele existente la acel moment, ci evaluându-le și pe cele invocate de apelantă și care au survenit pe toată durata analizată.

Față de argumente expuse, consider că se impunea respingerea recursului ca nefondat.

În continuare, arăt că opinia mea este divergentă față de cea majoritară și în ceea ce privește calificarea unor critici ca subscriindu-se motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, un astfel de motiv de recurs nu este nici întemeiat, astfel că s-ar fi impus respingerea lui.

Deși este adevărat că recurenta a afirmat că "într-o manieră extrem de succintă și dificil de înțeles, instanța a reținut că nu prezintă relevanță nici cesiunea drepturilor litigioase, nici situația financiară a reclamantului, nici durata mare de soluționare a dosarului", totuși recurenta nu a invocat motivul de recurs prevăzut de pct. 6. Mai mult, dezvoltând aceste critici, recurenta reia întocmai apărările din cererea de apel și unele din întâmpinarea de la fond, cu scopul de a determina o reevaluarea a motivelor de reducere a penalităților, fără să formuleze critici punctuale de nelegalitate împotriva celor reținute de instanța de apel, deși, așa cum s-a expus mai sus, instanța a dezlegat aspectele criticate. Fără a mai relua argumente expuse mai sus, trebuie menționat doar că atât prima instanță, cât și cea de apel au lămurit aspectele privitoare la calitatea reclamantului de cesionar, la creanța preluată de acesta, care include și TVA, determinând și cuantumul prejudiciului, aspecte care au fost analizate în dosarul anterior și care au intrat în puterea de lucru judecat, nemaifiind necesară nici o altă lămurire.

Apoi, deși nu a expus exact durata în care a fost suspendată judecata cauzei ca urmare a aplicării Decretului nr. 195/2020, instanța de apel a procedat totuși la analiza criticii apelantei referitoare la durata mare de soluționare a cauzei din primul dosar, această perioadă având influență asupra calculului total al penalității. Aici trebuie menționat că judecata în al doilea dosar, care a început anterior datei de aplicare a decretului menționat mai sus, a fost suspendată până la soluționarea primului dosar, fiind reluată în 2021, iar penalitățile solicitate în dosarul pendinte vizează și o perioadă anterioară acestui decret. Or, instanța de apel a arătat că o astfel de critică nu poate fi primită, întrucât apelanta este profesionist și cunoaște consecințele neplății debitului la scadență, relevând și faptul că debitoarea nu a achitat niciodată debitul, nici chiar după rămânerea definitivă a hotărârii din dosarul anterior. Prin urmare, argumentele pentru care a fost respinsă această apărare sunt clare.

Apoi, în dezacord cu opinia majoritară, privitor la necesitatea analizării efectelor procedurii de faliment în care se află pârâta, menționez următoarele:

Acest argument a fost invocat pentru prima dată în recurs, deși starea de insolvență a recurentei a fost deschisă după pronunțarea sentinței primei instanțe, situația fiind astfel identică și în apel, apelul fiind declarat de administratorul judiciar. Cu toate acestea, apelanta nu a făcut nici o referire la intrarea sa în insolvență.

De asemenea, arăt că acest argument nu a fost invocat decât ca un element din contextul factual ce ar fi justificat reducerea penalității excesive, relevând astfel situația materială precară, recurenta susținând că demersurile judiciare ale reclamantei au determinat intrarea sa în insolvență. Or, instanța de apel a arătat expres că situația materială a recurentei nu prezintă relevanță, potrivit art. 1541 C. civ., sub aspectul prejudiciului sau al cuantumului penalității.

Pe de altă parte, consider că deschiderea procedurii de insolvență nu este o circumstanță care ar putea determina reducerea caracterului excesiv al penalităților, astfel că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru aprecierea în ansamblul factual și a acestui element.

În aprecierea mea, deschiderea procedurii insolvenței determină chiar stoparea curgerii acestor penalități, în condițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, creanța fiind anterioară deschiderii procedurii. Or, în acest context, întrucât debitul principal nu a fost plătit voluntar până la data deschiderii procedurii insolvenței, numai până la acea dată se pot calcula penalitățile de întârziere accesorii debitului principal.

Însă, acest aspect nu a fost invocat de recurentă și nu face obiectul analizei instanțelor din prezenta cauză, el putând fi dedus, eventual, examinării judecătorului-sindic, de vreme ce reclamantul s-a înscris la masa credală a pârâtei cu creanța pretinsă în prezenta cauză.

Prin urmare, nici sub acest aspect nu se impunea casarea decizie recurate.

Față de toate considerentele expuse anterior, opinia mea este în sensul respingerii recursului ca nefondat.