ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1203/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 08.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să constate că a intervenit rezoluțiunea contractului nr. x/10.06.2015; să dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul: restituirii de către pârâtă a sumei de 281.513,51 RON, deja achitată de către reclamantă și obligării pârâtei să demoleze lucrarea efectuată în mod necorespunzător, în termen de o lună de la pronunțarea hotărârii; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1552 și art. 1554 C. civ.

La 31 octombrie 2016, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 212.146,77 RON, reprezentând contravaloarea facturii x/28.08.2015, emisă în baza contractului nr. x/10.08.2015; a sumei de 18.117,33 RON, reprezentând cuantumul clauzei penale stipulate în contractul nr. x/10.08.2015, calculată, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1523, art. 1539 și art. 1869 C. civ., art. 209 și art. 663 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la 21 noiembrie 2016, reclamanta A. a precizat că, în petitul cererii de chemare în judecată, s-a strecurat o eroare materială, sens în care a menționat că înțelege să solicite rezoluțiunea contractului nr. x/10.08.2015, și nu rezoluțiunea contractului nr. x/10.06.2015, motiv pentru care susține că orice referire din cuprinsul întâmpinării la contractul nr. x/10.06.2015 nu poate fi luată în considerare.

În drept, răspunsul la întâmpinare a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1552, art. 1554 și art. 1862 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la cererea reconvențională a pârâtei, reclamanta-pârâtă reconvențional A. a precizat că orice referire din cuprinsul cererii reconvenționale la contractul nr. x/10.06.2015 nu poate fi luată în considerare, având în vedere că acest contract reflectă lucrări ce au fost efectuate de pârâtă într-o altă locație, fiind finalizat fără obiecțiuni și achitat în integralitate, iar factura solicitată prin intermediul cererii reconvenționale a fost emisă în baza contractului nr. x/10.08.2015, și nu în baza contractului nr. x/10.06.2015.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1556 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1911 din 19 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală a reclamantei A. S.R.L.; a constatat intervenită rezoluțiunea contractului de execuție lucrări nr. x/10.08.2015, din culpa pârâtei-reclamante B. S.R.L.; a obligat pârâta-reclamantă B. S.R.L. să restituie reclamantei-pârâte A. S.R.L. suma de 281.513,51 RON și să desființeze lucrarea efectuată în mod necorespunzător, în termen de o lună de la data pronunțării sentinței; a obligat pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 28.927 RON; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta-reclamantă B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în totalitate, conform dispozițiilor art. 480 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ. și, pe cale de consecință, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în sensul constatării neintervenirii rezoluțiunii unilaterale a contractului nr. x/10.08.2015; admiterea cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 212.146,77 RON, reprezentând contravaloarea facturii x/28.08.2015, emise în baza contractului nr. x/10.08.2015; a sumei de 18.117,33 RON, reperezentând cuantumul clauzei penale stipulate în contractul nr. x/10.08.2015, sumă ce va fi calculată, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta-reclamantă B. S.R.L., a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca nedovedită.

Împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta apreciază, sub un prim aspect, că instanța de apel a încălcat normele de drept material când a constatat rezoluțiunea contractului și a dispus repunerea părților în situația anterioară, deși contractul prevedea în mod expres rezilierea numai pentru viitor. Mai mult, învederează că, fiind un contract cu executare succesivă, remediul prevăzut de lege era rezilierea cu efecte numai pentru viitor.

Mai departe, evocând dispozițiile art. 7.3 din contractul nr. x/10.08.2015, învederează că, potrivit art. 1551 C. civ., în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, iar nu la rezoluțiune, cum în mod greșit au stabilit atât prima instanță, cât și instanța de apel, iar, potrivit art. 1554 C. civ., contractul reziliat încetează doar pentru viitor, iar nu retroactiv, cum este în cazul rezoluțiunii.

Mai arată că, în sensul art. 1851 C. civ., Contractul de execuție de lucrări de construcții nr. 483/10.08.2015 este un contract de antrepriză, prin care antreprenorul (recurenta) s-a obligat să execute o anumită lucrare (execuția pardoselii din beton a halei de producție Lupeni) pentru beneficiar (intimata) în schimbul unui preț, fiind deci un contract cu executare succesivă, calificat în acest mod de doctrină și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, susține că, potrivit art. 1554 C. civ., contractul reziliat încetează doar pentru viitor, astfel că, între părți, contractul va rămâne valabil pentru trecut, rezilierea urmând a produce efecte doar ex nunc, afectând doar obligațiile neîndeplinite și menținându-le pe cele care au fost executate.

Mai arată că, o parte dintre prestațiile deja executate de către recurentă au fost recepționate fără obiecțiuni de către beneficiar, lucrările au fost conforme, intimata a beneficiat și beneficiază în continuare de aceste lucrări, astfel că nu există un motiv pentru care sumele aferente acestor lucrări să fie returnate.

Totodată, susține că și lucrările contestate de către intimată i-au profitat și îi profită în continuare. Astfel, la scurt timp după efectuarea lucrărilor de către recurentă, intimata și-a reluat activitatea din incinta halei de producție Lupeni, folosind în mod continuu pardoseala executată de recurentă, activitate ce se desfășoară inclusiv în prezent, în condiții normale. Prin urmare, consideră că orice deficiențe ale lucrării, care ar fi intervenit în timpul sau ulterior finalizării acesteia, nu au fost de natură să pericliteze activitatea beneficiarului. Or, în condițiile în care este dovedită utilitatea lucrării, apreciază că soluția drastică a repunerii părților în situația anterioară este nelegală și se dovedește a fi chiar nejustificată.

Recurenta mai arată că adresa din 24.11.2015, prin care intimata a propus o reducere a prestațiilor, reprezintă o altă dovadă în sprijinul tezei conform căreia lucrările executate i-au profitat intimatei. Prin urmare, dacă intimata ar fi fost de acord cu o simplă reducere a prestațiilor, în mod cert lucrările executate i-au profitat, iar măsura repunerii părților în situația anterioară nu se justifică.

În concluzie, atât din perspectiva remediului contractual, cât și din perspectiva remediului prevăzut de lege pentru neexecutarea contractelor cu executare succesivă, dar și din perspectiva practică a tuturor consecințelor disproporționate pe care le poate avea remediul dispus de instanță, în speță, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat normele de drept material când a constatat rezoluțiunea contractului și a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Printr-o altă critică, susține că intimata a apelat deja la un remediu contractual alternativ, ce exclude rezilierea, remediu față de care recurenta s-a conformat, fapt consemnat prin corespondența electronică purtată în perioada octombrie 2015- noiembrie 2015 și prin procesul-verbal nr. x/11.11.2015, în care se arată ultimele activități întreprinse de recurentă, și anume: colmatare rosturi, tratare fisuri pe pardoseală realizată în secțiile de producție, îndepărtare corpuri străine de pe suprafață și tratare cu material specific. Astfel, recurenta apreciază ca fiind profund injustă solicitarea de către intimată și dispunerea de către instanță a remediului repunerii părților în situația anterioară, în condițiile în care intimata a solicitat, în prealabil, iar autoarea recursului a fost de acord cu efectuarea de reparații pentru remedierea deficiențelor lucrărilor executate.

Sub un alt aspect, recurenta învederează că, în cazul rezilierii pentru viitor a unui contract cu executare succesivă, nu este admisibilă din punct de vedere legal soluția repunerii de plano a părților în situația anterioară, ci trebuie analizat dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile, consecință ce decurge din dispozițiile art. 1554 C. civ.

Totodată, arată că diferența de consecințe este semnificativă, în sensul că, în determinarea răspunderii civile ca urmare a rezilierii pentru viitor a unui contract cu executare succesivă, nu se dispune în mod automat restituirea prestațiilor, ci se impun a fi analizate condițiile specifice răspunderii civile: fapta ilicită, legătura de cauzalitate și prejudiciul. Mai mult, apreciază că, în contextul răspunderii civile, determinarea existenței și a întinderii prejudiciului presupune analiza raportului dintre prestațiile care au profitat părții reclamante, și pe care aceasta le exploatează, și neconformitățile ce o prejudiciază, astfel că reparația să fie justă, proporțională și echitabilă. Altfel spus, analiza condițiilor răspunderii civile poate duce la consecințe diferite față de cele produse în cazul unei repuneri în situația anterioară, în funcție de întinderea efectivă a pagubei.

De asemenea, mai susține că nici prima instanță, și nici instanța de apel nu au verificat dacă aceste condiții ale angajării răspunderii civile a recurentei sunt întrunite și, mai ales, care este întinderea pagubei suferite în mod efectiv de către intimată, dispunând în mod automat repunerea în situația anterioară, ceea ce, în opinia recurentei, este nelegal.

Prin urmare, consideră că se impune, pe cale de consecință, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a se pune în vedere instanței de apel să administreze probele necesare (inclusiv prin intermediul unei noi expertize) și să analizeze dacă, în speță, între altele, sunt sau nu întrunite condițiile rezilierii pentru viitor a contractului și a răspunderii civile a recurentei, inclusiv, dar, fără a se limita la: stabilirea împrejurării dacă intimata a suferit un prejudiciu și dacă da, care este întinderea acestuia (luând totodată în considerare faptul că intimata a acceptat și, deci, beneficiază de cel puțin o parte semnificativă a prestațiilor executate de către recurentă în baza contractului dintre părți).

Apreciază că stabilirea acestui aspect este relevant inclusiv din perspectiva verificării împrejurării dacă eventualele neconformități, ce au fost imputate, justifică prin gravitate și efecte soluția rezilierii contractului, recurenta menținându-și în acest sens toate cererile și apărările formulate în prima instanță și în apel, în sensul că și-a executat obligațiile contractuale și că lucrarea nu prezintă neconformități majore care să justifice rezilierea contractului și angajarea răspunderii recurentei și că intimata îi datorează sumele de bani solicitate prin cererea reconvențională.

Totodată, apreciază că analizarea condițiilor de angajare a răspunderii civile presupune inclusiv determinarea efectelor pe care măsura desființării platformei executate, dispusă de prima instanță și menținută de către instanța de apel, le produce asupra halei de producție a intimatei, aspect care a fost complet ignorat în fazele procesuale anterioare. În acest sens, din analiza pe care recurenta a făcut-o, a rezultat că desființarea lucrărilor efectuate este mult mai prejudiciabilă pentru intimată în raport de consecințele pe care le poate avea această măsură asupra structurii de rezistență a halei de producție.

Astfel, în opinia recurentei, desființarea lucrărilor efectuate (practic spargerea și evacuarea unei suprabetonări pe un planșeu vechi), prin vibrațiile și șocurile mecanice provocate, este susceptibilă să conducă la avarierea serioasă a structurii de rezistență a clădirii.

O ultimă critică invocată de recurentă privește nerespectarea de către prima instanță și instanța de apel a obligației de a califica actele și faptele deduse judecății în conformitate cu legea și de a stabili în mod corespunzător efectele legale ce decurg din această calificare.

Astfel, după ce evocă dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., recurenta susține că această obligație se justifică prin aceea că, o calificare corectă a actului supus judecății și determinarea corespunzătoare a efectelor sale constituie operațiuni ce se circumscriu unor norme de ordine publică, nefiind admisibil, din punct de vedere legal, ca judecătorul să rămână cantonat într-o calificare vădit eronată și să dea curs unor efecte incompatibile cu actele deduse judecății, doar pentru că reclamantul a formulat această calificare și a cerut validarea unor astfel de efecte nelegale. Or, a valida abordarea pe care prima instanță și instanța de apel au urmat-o în prezentul dosar ar însemna să se accepte că principiul disponibilității ar putea înfrânge principiul legalității, ceea ce, în opinia recurentei, nu este admisibil.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 9 aprilie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit intimatei-reclamante, criteriul în funcție de care contractele sunt clasificate în contracte cu executare dintr-o dată și contracte cu executare succesivă este reprezentat de modul de executare a prestațiilor la care sunt obligate părțile contractului, respectiv, în cazul contractului cu executare dintr-o dată, prestația caracteristică se execută printr-o singură acțiune, iar în cazul contractului cu executare succesivă, prestația se execută, de către cel puțin una dintre părți, prin mai multe acțiuni desfășurate pe o perioadă de timp.

Or, în prezenta cauză, arată intimata că obiectul contractului este reprezentat de execuția unei pardoseli din beton, contra unui preț total stabilit la încheierea contractului, având un termen de execuție de 15 zile.

Mai arată intimata că susținerile recurentei, potrivit cărora împrejurarea constând în aceea că au fost emise facturi parțiale ar conduce la concluzia prestării succesive, denaturează realitatea și intenția părților, care au stabilit un preț unitar pentru efectuarea lucrării, însă au stabilit ca modalitate de plată emiterea unei facturi de avans și a unei facturi finale, situație posibilă inclusiv în cazul unui contract de vânzare, contract esențialmente cu exectare dintr-o dată, fără a se considera că plata în această modalitate ar califica contractul ca fiind unul cu executare succesivă.

Totodată, învederează că susținerile recurentei, potrivit cărora contractul de antrepriză fiind un contract cu executare succesivă, remediul legal aplicabil fiind cel al rezilierii, sunt contrazise chiar de prevederile C. civ. în materia antreprizei, respectiv art. 1872 și 1873, prevederi ce reglementează rezoluțiunea/rezilierea contractului imputabilă antreprenorului, respectiv beneficiarului.

Intimata susține că atât prima instanță, cât și instanța de apel au verificat minuțios întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale și au dat o corectă calificare juridică raporturilor dintre părți, actelor și faptelor deduse judecății, respectând întrutotul dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

La 10 iunie 2020, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a apărărilor formulate prin întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 octombrie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, doar intimata-reclamantă A., prin avocat, a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat instanței de recurs să constate că motivele de recurs nu pot fi primite, având în vedere că au fost invocate omisso medio, sens în care solicită și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 8.598,35 RON, conform dovezilor aflate la dosar.

La 19 martie 2021, recurenta, prin avocat, a depus la dosar note de ședință, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului formulat, cu soluționarea acestuia în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilind termen de judecată la 18 mai 2021, ora 10, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat că, prin apelul formulat, cu referire la cererea de chemare în judecată, pârâta (recurenta din litigiul pendinte) a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, constatarea neintervenirii rezoluțiunii unilaterale a Contractului nr. x/10.08.2015, susținând că în mod greșit instanța a constatat intervenirea rezoluțiunii unilaterale a contractului mai sus amintit, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii contractuale.

În susținerea criticii formulate, apelanta-pârâtă (recurenta din litigiul pendinte) a dezvoltat critica formulată în sensul neîndeplinirii condițiilor rezoluțiunii contractuale, arătând în primul rând că nu există o faptă culpabilă stabilită în sarcina sa.

În acest sens, a arătat că: instanța a reținut în mod greșit faptul că lucrările pe care le-a efectuat nu au fost executate în mod corespunzător din punct de vedere calitativ, susținând că aceste aspecte sunt contrazise de Raportul de expertiză tehnică în construcții efectuat în cauză; a mai arătat și că instanța a reținut în mod greșit faptul că grosimea pardoselii executate se situează sub grosimea medie de 15 cm prevăzută de Oferta tehnico-economică nr. 406/09.07.2015; raportat la existența fisurilor asupra betonului pe care l-a turnat, a susținut că existența fisurilor asupra platformei de beton a imobilului a fost determinată exclusiv de activitatea necorespunzătoare a reclamantei, dar și de existența unui subsol degradat peste care s-a realizat platforma de beton; referitor la existența rosturilor de dilatație cu profil metalic, precum și existența tăierilor privind rosturile de contracție asupra betonului pe care pârâta l-a turnat, apelanta-pârâtă a susținut că instanța trebuia să analizeze răspunsul la obiectivul nr. 4 sub aspectul Ghidului privind proiectarea, execuția și asigurarea calității pardoselilor la construcții - x.

De asemenea, subsumat criticii privind neîndeplinirea condițiilor rezoluțiunii contractuale, formulate în apel, pârâta (recurenta din litigiul pendinte) a susținut că prima instanță de fond a reținut în mod eronat faptul că (pârâta) nu a remediat deficiențele semnalate de beneficiar, sens în care a solicitat primei instanțe de control judiciar să constate că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel cum acestea au fost asumate prin Contractul de execuție lucrări nr. x/10.08.2015.

În ceea ce privește soluția de repunere a părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei apelante (recurente) la desființarea lucrării și restituirea sumelor primite cu titlu de preț al lucrării, autoarea apelului (recurenta din litigiul pendinte) a susținut că mijloacele de probă administrate pe parcursul cercetării judecătorești demonstrează faptul că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel că, în opinia sa, nu este obligată să restituie sumele de bani solicitate și nici să demoleze lucrarea.

Totodată, subsidiar constatării lipsei culpei sale în executarea lucrării, pârâta a solicitat instanței de apel să constate faptul că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii unilaterale a contractului, respectiv aplicarea măsurii privind repunerea părților în situația anterioară. Totodată, a învederat că eventualele deficiențe ale lucrării nu sunt suficient de însemnate încât să atragă măsura desființării lucrării efectuate, sens în care a invocat prevederile art. 1551 alin. (1) din C. civ.:

"Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate."

De asemenea, a arătat că lucrarea fiind executată, nu se poate vorbi despre o neexecutare a contractului, ci, eventual, de o executare necorespunzătoare a lucrărilor efectuate, care, în opinia aplantei-pârâte (recurente) nu poate atrage rezoluțiunea contractului, ci doar posibilitatea remedierii deficiențelor constatate/reducerea prestațiilor.

Așadar, cu referire la cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin apelul formulat, pârâta (recurenta din litigiul pendinte) a criticat soluția primei instanțe de fond exclusiv din perspectiva neîndeplinirii condițiilor rezoluțiunii contractuale.

Mai mult decât atât, fiind declarat un apel motivat, potrivit regulii înscrise în art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel era ținută să procedeze la evaluarea legalității și temeiniciei sentinței apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înțeles să le susțină în motivarea căii de atac.

Altfel spus, instanța de apel și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăți anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Or, în recurs, criticând decizia instanței de apel, pârâta, pentru prima dată susține că, de fapt, contractul este unul cu executare succesivă prin aceea că, în contract, se prevede rezilierea cu efecte numai pentru viitor, iar în cazul rezilierii cu efecte pentru viitor a unui contract cu executare succesivă, soluția repunerii de plano a părților în situația anterioară, nu este admisibilă din punct de vedere legal.

Având în vedere că această critică a fost invocată omisso medio, pentru prima dată în recurs, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", astfel încât nu o va putea reține în analiză.

Printr-o altă critică, autoarea recursului susține că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., prin aceea că judecătorii fondului nu au calificat corect actul dedus judecății, iar, pe de altă parte, în raport de calificarea corectă care ar fi trebuit dată contractului, nu au calificat corect sancțiunea care trebuia să fie incidentă în cauză.

Întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură, critica poate fi analizată din perspectiva pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și nu a pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa cum a fost încadrată de recurentă.

Astfel, referitor la calificarea obiectului acțiunii, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenția concretă dedusă judecății.

Așadar, obiectul este pretenția concretă formulată, dar și dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza este situația de fapt pe care se întemeiază pretenția titularului cererii, calificată juridic, la nevoie de către instanță, în temeiul prerogativelor conferite expres de art. 22 C. proc. civ., dacă această calificare juridică exactă lipsește sau este eronată.

În temeiul dreptului de dispoziție al părților, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, deoarece obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Soluția rezultă nu numai din art. 9 alin. (2), ci și din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se și în acest mod de respectarea principiului disponibilității.

În jurisprudență, s-a statuat în mod constant că obiectul acțiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depășit, doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanța. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății (cauza juridică), instanța fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte reține că instanțele anterioare au constatat că reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatare, prin care aceasta a solicitat instanței să constate că a intervenit rezoluțiunea Contractului de execuție lucrări de construcție nr. 483/10.08.2015, urmărind repunerea părților în situația anterioară.

În motivarea acțiunii, reclamanta a expus situația de fapt pe care și-a întemeiat pretențiile deduse judecății susținând, în esență, că pârâta nu și-a îndeplinit anumite obligații din contract, neexecutarea fiindu-i imputabilă pârâtei.

Față de pretenția concret formulată în acest sens, susținută de motivarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că formulările reclamantei nu sunt improprii/incorecte, astfel încât să nu se poată determina obiectul acțiunii, caz în care instanța era datoare, în baza rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să solicite părții precizările necesare.

Având în vedere considerentele reținute, se constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu relevă incidența motivelor de casare invocate.

Prin urmare, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., urmează a dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ce privește solicitarea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului pendinte, Înalta Curte, ținând seama de soluția de respingere a căii de atac promovate de partea adversă și de prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constată că, în sarcina recurentei-pârâte, ca parte care a pierdut procesul, a luat naștere obligația de a suporta cheltuielile aferente procedurii judiciare. Cu acest titlu, recurenta-pârâtă B. S.R.L. va fi obligată să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 8.598,35 RON reprezentând onorariul asistenței juridice de care a beneficiat, conform facturii nr. x/11.03.2020 și a extrasului de cont depuse la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 8.598,35 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.