ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1292/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 august 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub număr de dosar x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere prevăzute de art. 5.2 din Contractul de antrepriză nr. x/14.10.2020 calculate pentru facturile emise și achitate cu întârziere, în cuantum de 86.400,47 RON.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 septembrie 2023 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2023 reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere prevăzute de art. 8.3 din Contractul de antrepriză nr. x/14.10.2020 în cuantum de 1.003.745,69 RON pentru nefinalizarea la timp a lucrărilor.

Prin încheierea din 7 mai 2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul x/2023, a fost admisă excepția conexității invocată de pârâtă și s-a dispus conexarea cauzei x/2023 la dosarul nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 2101 din 2 august 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată și cererea reclamantei-pârâte B. S.R.L. de obligare a pârâtei-reclamante A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate; a admis cererea formulată în dosarul conexat și a obligat reclamanta-pârâtă B. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 86.400,47 RON cu titlu de penalități de întârziere, precum și a sumei de 2833,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta B. S.R.L. a formulat apel, care, prin decizia civilă nr. 398 A/2025 din 30 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 398 A/2025 din 30 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

După un scurt istoric al cauzei și o succintă prezentare a situației de fapt, în ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanța a respins apelul, menținând soluția de respingere a acțiunii, reținând în cuprinsul deciziei că termenul de finalizare a lucrărilor a fost decalat față de cel stabilit inițial. În acest sens, deși recurenta-reclamantă a oferit argumente pentru care pretinsele întârzieri nu se justificau prin raportare la conduita intimatei, instanța a considerat că întârzierile îi sunt imputabile reclamantei, fără a oferi motivele pe care s-a întemeiat pentru a decide astfel. Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel nu a prezentat motivele pentru care aceste argumente trebuiau respinse, decizia fiind nemotivată.

Sub un prim aspect, susține că instanța de apel nu a efectuat un examen efectiv, amănunțit al motivelor invocate de către intimată pentru a justifica propriile întârzieri în executarea obligațiilor.

Curtea de Apel București reține faptul că au existat o serie de evenimente sau fapte ale societății recurente pe parcursul executării Contractului și plasează în mod automat asupra societății B. S.R.L. culpa pentru întârzierile în finalizarea lucrărilor.

Astfel, apreciază că hotărârea instanței de apel este nemotivată sub un aspect esențial al diferendului dintre părți, respectiv cu privire la reținerea unei pretinse culpe a recurentei în legătură cu întârzierea finalizării lucrărilor.

Toate motivele de întârziere în derularea contractului, invocate de către intimată în fața instanțelor de fond, au fost în realitate cauzate de conduita intimatei ori acestea nu puteau legitima prelungirea termenului.

Nu a fost indicat în mod clar și motivat în ce constă pretinsa culpă a recurentei și nici nu a fost analizat raportul cauzal între acțiunile sau inacțiunile acesteia și întârzierea finalizării lucrărilor. Instanța de apel s-a limitat la invocarea unor notificări emise de către intimată cu privire la pretinse fapte ale recurentei care ar fi cauzat întârzierile respective. În cuprinsul deciziei civile nu se regăsește motivarea instanței în ceea ce privește cauzalitatea dintre faptele recurentei și decalarea termenului de finalizare a lucrărilor.

În lipsa unei motivări prin care să fie tratate toate aceste aspecte, care aveau aptitudinea de a conduce la o altă soluție a instanței, decizia civilă recurată are caracter arbitrar, neputând fi distinse motivele pentru care argumentele reclamantei B. S.R.L. au fost înlăturate.

Din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, raționamentul instanței nu transpare din hotărâre, fiind încălcată obligația legală și convențională de motivare a hotărârii judecătorești, iar sancționarea neîndeplinirii acestei obligații o reprezintă motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest context, recurenta consideră că nu poate formula critici în deplină cunoștință de cauză față de hotărârea atacată, fiindu-i negat dreptul la apărare.

Cu titlu de exemplu, arată că, prin notificarea de la dosarul de fond, s-a invocat faptul că plăcile de ceramică nu au fost livrate la timp de către beneficiar. Or, necesitatea livrării unui nou lot de plăci ceramice s-a datorat faptului că prestatorul nu a respectat procentul de pierdere/perisabilitate de 2%.

Prin urmare, o nouă livrare (al cărei decalaj în livrare nu îi este imputabil recurentei) a fost cauzată de modalitatea defectuoasă de efectuare a lucrărilor contractuale de către intimata A. S.R.L. și nu poate fi pusă pe seama societății B. S.R.L.

Tot cu titlu exemplificativ, menționează că crearea de magazii de către societatea recurentă nu era de natură a afecta desfășurarea lucrărilor în totalitate, intimata nelucrând pe toate fronturile deodată și, chiar dacă au fost eliberate târziu, acest fapt s-a petrecut pe fondul existenței unor întârzieri prealabile.

În cuprinsul hotărârii recurate nu se analizează contra-argumentele esențiale susținute de recurentă pentru a dovedi că întrebuințarea magaziilor nu a decalat per se livrarea la timp a lucrărilor.

Recurenta mai arată că singurele probe pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția sunt reprezentate de înscrisurile provenite de la intimată, înscrisuri al căror conținut nu a fost acceptat de către recurentă și nu a fost recunoscut de către aceasta ca reflectând adevărul.

Instanța a preluat alegațiile din notificările emise de intimată, fără a le corobora cu alte probe și fără a motiva de ce sunt hotărâtoare în dovedirea tezei intimatei. Or, aceste înscrisuri au fost în mod vădit întocmite pro causa de către intimată și reprezintă exclusiv viziunea acesteia cu privire la împrejurările litigiului.

Astfel, consideră că obligația de motivare se întinde și asupra aprecierii probelor, instanța fiind nevoită a arăta motivele pentru care situația de fapt reținută s-a sprijinit pe probele administrate în cauză.

În opinia recurentei, se impune a fi explicată aptitudinea probelor și modul concret în care acestea demonstrează faptele invocate de către părți. Ralierea la teza uneia dintre părți, fără a arăta în mod efectiv pe ce se probatoriu se întemeiază, atrage nemotivarea hotărârii sub un alt aspect esențial.

Sub un al doilea aspect, subliniază că ceea ce contestă pe calea prezentului recurs nu este în mod necesar dacă soluția privind neacordarea despăgubirilor constând în penalități de întârziere este temeinică sau netemeinică sau soluția cu privire la termenul contractual reținut pentru finalizarea lucrărilor, ceea ce critică este faptul că hotărârea nu a prezentat o analiză și un raționament complet din care să rezulte că întreaga culpă pentru întârzierea finalizării lucrărilor ar aparține recurentei.

Curtea de apel s-a limitat la a reține că recurentei îi sunt imputabile întârzierile (fără a fi calculate zilele de întârziere), plasând întreaga vinovăție pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor și trăgând concluzia că nu se datorează daune-interese pentru depășirea termenelor contractuale.

Precizează că tocmai lipsa indicării noului termen de finalizare aplicabil lucrărilor Contractului este un motiv principal de critică pe calea recursului.

Chiar dacă s-ar admite că o parte din faptele recurentei învederate de către intimată au cauzat decalarea termenului de livrare, pentru pronunțarea unei hotărâri motivate se impunea efectuarea unui calcul al zilelor de amânare pretins imputabile societății B. S.R.L., astfel încât să poată fi stabilit dacă data efectivă a finalizării lucrărilor s-a datorat în întregime acestor fapte ori dacă întârzierea este imputabilă și intimatei.

În dezvoltarea motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., redând prevederile art. 1556 C. civ., susține, în esență, că instanța de apel nu a realizat un examen efectiv al condițiilor legale pentru aplicarea instituției excepției de neexecutare prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, ci s-a limitat la a menționa aplicabilitatea excepției în general, ca mijloc de exonerare pentru neîndeplinirea obligațiilor.

Or, această instituție presupune o neexecutare de mare însemnătate și un refuz care să fie de bună-credință față de împrejurările speței, aspecte care nu se regăsesc în situația de față. A arătat în fața instanțelor de fond și cu titlu exemplificativ în prezentul recurs faptul că evenimentele invocate nu erau de natură a împiedica continuarea și finalizarea lucrărilor.

Menționează că aceste aspecte nu au fost motivate de către curtea de apel, fiind încălcată și sub acest aspect obligația de motivare.

O altă condiție o reprezintă proporționalitatea dintre obligațiile neexecutate, regula în materie contractuală fiind dată de principiul pacta sunt servanda. Părțile trebuie să stăruie în îndeplinirea propriilor obligații și în realizarea obiectului contractului, excepția de neexecutare fiind o împrejurare specială, cu aplicabilitate restrânsă la cazuri excepționale.

În acest sens, excepția impune stăruința în executarea acelor obligații care pot fi executate, întrucât aceasta oferă posibilitatea de a refuza executarea doar "într-o măsură corespunzătoare". Spre exemplu, intimata nu putea invoca nefinalizarea lucrărilor în majoritatea camerelor, dacă doar două dintre ele fuseseră ocupate ca magazii.

Totodată, excepția de neexecutare nu poate fi invocată cu succes de către una din părțile contractului în ipoteza în care nu este demonstrată neexecutarea de către cealaltă parte a obligațiilor pe care le avea.

În acest sens, era necesară administrarea unui probatoriu din care să rezulte cu evidență neexecutare obligațiilor recurentei, or singurele probe avute în vedere de către instanță au fost înscrisurile provenind de la partea adversă.

Așa fiind, apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele materiale privind excepția de neexecutare, neexistând o analiză pertinentă a condițiilor sale de aplicare, ci doar o constatare superficială a faptului că ar fi incidentă în speță.

Consideră că instanța a încălcat dispozițiile legale care stabilesc termenul de executare a obligațiilor contractuale, atunci când acesta nu a fost determinat prin contract.

Termenul de "plată" menționat de art. 1495 C. civ., susține recurenta, nu se referă la achitarea unei sume de bani, ci reprezintă un termen generic prin care este desemnată îndeplinirea unei obligații, iar, soluția contrară adoptată de instanță, conform căreia actele adiționale nr. x, 4 și 5 ar fi modificat termenul final de execuție, încalcă prevederea cuprinsă în art. 1495 C. civ.

Aceste acte adiționale nu stipulează o durată sau un termen de execuție al lucrărilor și, în plus, nici nu ar putea fi determinat în baza acestor acte. Din acest motiv, se impunea aplicarea regulii de drept comun în ceea ce privește data executării obligației, respectiv instanța trebuia să constate că obligațiile intimatei rezultând din actele adiționale "trebuiau executate de îndată".

Procedând în sens contrar, instanța de apel a considerat în mod greșit că a fost prelungit termenul de execuție a lucrărilor din Contractul de antrepriză, aplicând greșit normele materiale constând în prevederile art. 1495 C. civ.

Instanța de apel nu a indicat care sunt prevederile din actele adiționale din care să rezulte termenul determinat sau determinabil de execuție a lucrărilor, motiv pentru care, recurenta consideră că textul legal menționat a fost interpretat în mod greșit.

Mai mult decât atât, curtea de apel nici nu a indicat care ar fi fost termenul de livrare conform clauzelor pe care le-a avut în vedere, rezultând caracterul nemotivat al hotărârii și sub acest aspect.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Primul motiv de casare invocat de recurentă și reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. aduce în discuție insuficienta motivare a hotărârii.

Astfel, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel nu a prezentat o analiză și un raționament complet din care să rezulte că întreaga culpă pentru întârzierea finalizării lucrărilor ar aparține societății B. S.R.L., ceea ce denotă, implicit, o insuficientă motivare a hotărârii.

Însă, sub aparența incidenței acestui motiv de recurs și invocarea lui formală, recurenta urmărește să pună în dezbatere chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel (ex:

"instanța de apel s-a limitat la invocarea unor notificări emise de către intimată cu privire la pretinse fapte ale recurentei care ar fi cauzat întârzierile respective", "se impunea efectuarea unui calcul al zilelor de amânare pretins imputabile societății B. S.R.L., astfel încât să poată fi stabilit dacă data efectivă a finalizării lucrărilor s-a datorat în întregime acestor fapte ori dacă întârzierea este imputabilă și intimatei", "era necesară administrarea unui probatoriu din care să rezulte cu evidență neexecutare obligațiilor recurentei, or singurele probe avute în vedere de către instanță au fost înscrisurile provenind de la partea adversă" etc.), în raport cu probele administrate și aprecierea acestora.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste susțineri ale recurentei nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, aceea a lipsei motivării ori a insuficientei motivări, de care se prevalează recurenta.

Având în vedere scopul căii extraordinare de atac și limitele analizei permise de lege, în recurs nu se pot verifica aspectele de fapt disputate de părțile litigante, precum "proporționalitatea dintre obligațiile neexecutate" și nu pot fi reevaluate probele dosarului, spre a se reține o situație de fapt diferită față de cea stabilită în etapele procesuale devolutive ale fondului.

Simpla expunere a propriei viziuni asupra faptelor deduse judecății, care nu a fost însușită de instanță, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanșa controlul de legalitate exercitat de instanța de recurs.

Așa fiind, împrejurarea că instanța de apel a oferit o anumită interpretare probelor administrate, valorificându-le în cuprinsul analizei sale și că această interpretare nu coincide cu punctul de vedere al recurentei-reclamantei asupra modului în care s-a executat contractul încheiat, vizează temeinicia hotărârii și nu echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate în sensul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât aceasta se raportează numai la situația de fapt, la contextul relațiilor dintre părți și al derulării acestora sub aspect contractual și legal, la modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale, aducând în discuție stabilirea culpei pentru neîndeplinirii acestora, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței, fără a reclama vreun viciu de legalitate considerentelor reținute de instanța de prim control judiciar în justificarea soluției pronunțate, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către parte nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nici criticile referitoare la nemotivarea respingerii susținerilor și apărărilor fiecărei părți fără un raționament juridic propriu nu se circumscriu ipotezelor legale de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât trimiterile recurentei sunt pur formale și vizează nemulțumirea față de aprecierile instanței de apel și soluția pronunțată și nu conformitatea cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În egală măsură se va reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât recurenta-recurenta nu contestă modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept substanțial incidente în cauză, deși avea obligația ca, raportându-se la considerentele deciziei recurate, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve greșita aplicării a legii.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a legii bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcția solicitată de recurentă.

Aspectele susținute prin memoriul de recurs sunt legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor și nu pot face obiectul controlului de legalitate în această cale extraordinară de atac. Aceasta deoarece recursul nu presupune o devoluare a fondului, așa cum urmărește, în realitate, recurenta, sub pretextul invocării unor încălcări ale unor norme de drept material.

Susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1556 C. civ. și ale art. 1495 C. civ. cu referire la aplicarea excepției de neexecutare a contractului "prin raportarea la circumstanțele particulare ale speței" nu pot fi reținute ca fiind critici de nelegalitate a hotărârii, atât timp cât argumentele oferite țin de evaluarea probelor și a circumstanțelor contractuale.

Se observă că instanța de apel a reținut raportat la circumstanțele cauzei, că "apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii propriilor obligații contractuale (...)", fiind vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină strict pe examinarea unor circumstanțe de fapt.

Astfel, în speță, nu s-a demonstrat existența vreunei norme materiale încălcate; dimpotrivă, instanța de apel a avut în vedere toate dispozițiile legale și convenționale aplicabile, iar, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 398 A/2025 din 30 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 398 A/2025 din 30 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.