Decizia nr. 7/2024 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2337/2021 a Tribunalului București

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Tribunalul București, secția a VI a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 și nr. x/20.05.2020 și la plata dobânzii legale aferente acestor facturi. În drept au fost invocate prevederile art. 1270 C. civ., Ordinul nr. 16/2013 și Ordinul nr. 16/2020 emise de A.N.R.E., O.G. nr. 13/2011. Prin sentința civilă nr. 2337/2021 din 01.10.2021 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI a Civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 817/2022 din 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelanta – reclamantă fiind obligată la plata către intimata – pârâtă la plata sumei de 23.534,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantă A. S.A., care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea intimatei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă prin decizia nr. 2722 pronunțată la 15 decembrie 2022, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. În esență, instanța supremă a statuat că termenele stabilite prin Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 nu sunt termene de decădere, astfel cum au reținut instanțele de fond, ci ele marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea creanțelor.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a V-a Civilă sub nr. x/2021*, care prin decizia civilă nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023 a admis apelul reclamantei A. S.A., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.854.996,10 RON reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/18.05.2020 și nr. x/20.05.2020. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 179.614,55 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată pentru perioada 01.08.2020 - 02.04.2021, precum și la plata sumei de 73.705,25 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru (fond, apel și recurs).

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 25 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârilor atacate și, rejudecând, respingerea apelului ca nefondat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică a susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel, prin respingerea apărării vizând împlinirea termenului de prescripție în care reclamanta putea emite facturile, a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la apărare instituit de art. 13 C. proc. civ. și contradictorialitatea procedurii de judecată reglementată de prevederile art. 14 din același cod. În argumentarea acestei critici a arătat titulara memoriului de recurs că prin decizia de casare instanța supremă a stabilit că termenele prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia inițială (a căror nerespectare a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea înregistrată în fața primei instanțe) trebuie considerate ca fiind termene de prescripție, iar nu termene de decădere. În ceea ce privește termenele prevăzute de art. 8 alin. (6) și (7) din Metodologia inițială, Înalta Curte a reținut că ele reprezintă termene de plată a facturilor, care marchează datele de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune pentru recuperarea respectivelor creanțe. Față de aceste statuări, recurenta-pârâtă a precizat că, la primul termen de judecată în apel, ulterior casării, a solicitat recalificarea excepției tardivității în excepția prescripției extinctive, precum și, drept consecință necesară a acestei recalificări, constatarea nerespectării de către reclamanta A. S.A. a termenelor de prescripție prevăzute de lege pentru transmiterea facturilor fiscale nr. x/18.05.2020 și nr. x/20.05.2020. În aprecierea recurentei-pârâte, instanța de apel, în mod eronat, a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată la termenul de judecată din 25 mai 2023, întrucât, în realitate, a solicitat recalificarea unei excepției care fusese deja invocată prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe. Astfel, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța avea obligația recalificării excepției tardivității/decăderii invocată prin întâmpinare încă de la judecata din fața primei instanțe în excepția prescripției, potrivit considerentelor obligatorii ale deciziei de casare. A mai adăugat autoarea cererii de recurs că anterior pronunțării deciziei de casare nu putea fi justificat interesul său de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, din moment ce ambele instanțe de fond au admis excepția tardivității. O a doua critică subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la calificarea eronată a apărărilor pârâtei referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii cu ocazia emiterii facturii nr. x/18.05.2020. În susținerea acestei critici s-a arătat că instanța de rejudecare a reținut că Ordinul nr. 16/2020 nu a fost declarat nelegal/anulat prin invocarea excepției de nelegalitate. Prin urmare, instanța de apel a ignorat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 8 din Metodologia inițială, încălcând astfel obligația judecătorului în aflarea adevărului prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., aducând atingere dreptului la apărare și contradictorialității procedurii de judecată. În continuare, o altă critică subsumată motivului de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează calificarea dată de instanța de apel apărărilor pârâtei privind nelegalitatea metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020. În aprecierea recurentei-pârâte instanța de rejudecare a ignorat excepția de nelegalitate a metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020, reținând în mod greșit că sumele prevăzute în facturile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost calculate conform metodei de calcul prevăzute în ordinul anterior menționat, care nu a fost declarat nelegal sau anulat, fiind încălcate principiile procesului civil prevăzute la art. 13, 14 și 22 alin. (4) C. proc. civ. Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată decizia recurată, în sensul că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că prima instanță ar fi intrat în judecata fondului. În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției decăderii invocată prin întâmpinare, motiv pentru care în apel pârâta nu a avut niciun interes să solicite retrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Față de soluția pronunțată de instanța de casare, care a infirmat raționamentul în baza căruia instanțele de fond au respins acțiunea, la primul termen de judecată ulterior casării, pârâta a solicitat, în ipoteza admiterii apelului, trimiterea cauzei la prima instanță pentru judecarea pe fond a litigiului, în caz contrar pârâta fiind privată de beneficiul dublului grad de jurisdicție. În aprecierea recurentei-pârâte instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., încălcând dublul grad de jurisdicție, reținând eronat că prima instanță s-ar fi pronunțat pe fond. O ultimă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează refuzul instanței de apel să aplice prevederile anexei Ordinului A.N.R.E. nr. 145/2020, fiind încălcat principiul general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat). În dezvoltarea acestei critici s-a susținut că instanța de apel avea obligația să țină cont de intrarea în vigoare a Metodologiei noi și să soluționeze litigiul în raport cu aceste prevederi, având în vedere că temeiul emiterii facturii nr. x din 20.05.2020 dispăruse parțial, ca efect al intrării în vigoare a noii metodologii. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 24 august 2023. La 23 octombrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin precizările depuse la 26 octombrie 2023 s-a făcut dovada schimbării denumirii reclamantei din A. S.A. în C. S.A. Prin rezoluția din 24 noiembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 16 ianuarie 2024 cu citarea părților în ședință publică. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., dispoziții legale conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori când au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material. Prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate atât împotriva deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, cât și împotriva încheierii de ședință din 25 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În ceea ce privește încheierea din 25 mai 2023 a susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel, prin înlăturarea apărării vizând împlinirea termenului de prescripție, a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la apărare instituit de art. 13 C. proc. civ. și contradictorialitatea procedurii de judecată reglementată de prevederile art. 14 din același cod. În aprecierea recurentei, în mod greșit instanța de rejudecare a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată la termenul de judecată din 25 mai 2023, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, care avea obligația recalificării excepției tardivității/decăderii invocate prin întâmpinare încă de la judecata din fața primei instanțe în excepția prescripției, în raport cu considerentele obligatorii ale deciziei instanței supreme. A mai adăugat autoarea cererii de recurs că anterior pronunțării deciziei de casare nu putea justifica un interes în a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, din moment ce ambele instanțe de fond au admis excepția tardivității. Criticile privesc constatarea decăderii din dreptul de a invoca, în apărare, în rejudecarea după casare a apelului reclamantei, a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu poate susține încălcarea dreptului la apărare ori a principiului contradictorialității, din moment ce a beneficiat deplin de dreptul de a-și expune punctul de vedere, drept valorificat prin intermediul unui avocat ales care a asigurat reprezentarea părții în proces. Rolul activ al judecătorului, la care se face referire în memoriul de recurs, nu poate fi analizat făcându-se abstracție de principiul disponibilității, astfel cum s-a reținut și prin încheierea atacată cu recurs, fiind relevante în analiza acestei critici atât conduita procesuală a recurentei, cât și dezlegările instanței de casare. În ceea ce privește cadrul judecății, se reține că prin acțiunea introductivă reclamanta – utilizator de rețea i-a pretins pârâtei – operator de distribuție plata contravalorii unor facturi reprezentând regularizări calculate potrivit Ordinului ANRE nr. 16/2020. Astfel cum se reține în cuprinsul deciziei de casare, pârâta a susținut tardivitatea emiterii facturilor care a atras sancțiunea decăderii, potrivit art. 2545 C. civ., acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentința primei instanțe. Instanța de casare a constatat nelegalitatea soluției, întrucât aceste termene de care s-a prevalat pârâta prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din metodologia aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020 erau instituite atât pentru transmiterea facturilor aferente diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, cât și a facturilor aferente diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018 – decembrie 2019, respectiv primul trimestru al anului 2020. Aplicând interpretarea sistematică a actului normativ menționat anterior, instanța supremă prin decizia de casare a concluzionat că art. 8 alin. (6) și (7) stabilește, contrar, susținerilor pârâtei, doar momentul de la care începe să curgă prescrierea dreptului material la acțiune pentru recuperarea creanțelor. Astfel, statuarea instanțelor de fond care, primind apărările pârâtei, anume că netransmiterea facturilor în termenul legal ar atrage stingerea dreptului subiectiv al reclamantei de a pretinde contravaloarea creanțelor rezultate din diferențele dintre alocări și cantitatea de gaze naturale distribuite, era greșită. Principiul disponibilității presupune că părțile stabilesc conținutul procesului, inclusiv în ce privește natura și conținutul apărărilor în cadrul acestuia, ori a fazelor și etapelor procesuale parcurse, potrivit art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată împotriva apelului reclamantei, în primul ciclu procesual, recurenta-pârâtă a susținut, prin reluarea apărărilor sale de la prima instanță, că termenele reglementate prin Ordinul ANRE nr. 16/2020 constituie termene de decădere și a făcut chiar referire la criteriile din doctrină privind diferențierea acesteia față de prescripție. Este neîndoielnic că apărările pârâtei în substanța acestora, au privit exercitarea unui drept subiectiv primar și nu împlinirea termenului de exercitare a acțiunii în justiție prin care se solicită protecția judiciară a dreptului subiectiv. Chiar dacă ambele sancțiuni conduc la respingerea acțiunii, decăderea de drept substanțial nu se confundă cu prescripția, avându-se în vedere efectele juridice distincte. Din punct de vedere procedural excepția prescripției are caracter relativ, putând fi invocată, ca atare, numai în primă instanță (in limine litis) și nu direct în apel. Dispozițiile art. 2513 C. civ. instituind decăderea se coroborează cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ. privind sancțiunea procesuală a decăderii. Prin încheierea recurată s-a constatat în mod corect că prescrierea acțiunii era o apărare nouă, invocată cu nerespectarea art. 2513 C. civ.. Instanța de apel, în rejudecare, s-a conformat prevederilor art. 501 C. proc. civ., în sensul soluționării pricinii în cadrul legal stabilit prin decizia de casare și ținând seama de toate motivele invocate în fața instanței (de apel) a cărei hotărâre a fost casată. Pârâta nu putea pretinde o recalificare a acelorași apărări formulate în sensul analizării și sub aspectul prescrierii dreptului material la acțiune, avându-se în vedere calificarea și dezlegările date asupra acestora de către instanța supremă, care se impuneau cauzei, în temeiul art. 501 C. proc. civ. Prin urmare, criticile recurentei-pârâte, privind nelegalitatea încheierii recurate, sunt nefondate. În continuare, în ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanța a ignorat excepția de nelegalitate invocată ca apărare în fața primei instanțe, fiind încălcate astfel obligația judecătorului în aflarea adevărului prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum și dreptul la apărare și contradictorialitatea procedurii de judecată. Înalta Curte va înlătura și această critică, întrucât reexaminarea cauzei s-a efectuat exclusiv ca urmare a căilor de atac exercitate de reclamantă. Prin urmare, în al doilea ciclu procesual, pârâta nu mai poate invoca nelegalitatea soluției, urmare a nepronunțării asupra unui mijloc de apărare de către prima instanță, în lipsa atacării soluției cu apel incident. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța a analizat susținerile pârâtei fiind respectate dispozițiile procesuale menite să garanteze caracterul echitabil al procedurii. Astfel, s-a reținut că factura OSF x din 18 mai 2020 a fost emisă conform Ordinului nr. 16/2020, ordin care nu a fost anulat pe calea unei acțiuni la instanța specializată de contencios administrativ, în legătură cu excepția de nelegalitate motivându-se că aceasta putea fi opusă doar în situația unui act administrativ cu caracter individual, ceea ce nu era cazul. Pentru aceleași motive, vor fi înlăturate și criticile formulate în cadrul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul ANRE nr. 16/2020. Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată decizia recurată, în sensul că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că prima instanță ar fi intrat în judecata fondului, aplicând greșit dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției decăderii invocată prin întâmpinare, motiv pentru care în apel pârâta nu a avut niciun interes să solicite retrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Față de soluția pronunțată de instanța de casare, care a infirmat raționamentul în baza căruia instanțele de fond au respins acțiunea, la primul termen de judecată ulterior casării, pârâta a solicitat, în ipoteza admiterii apelului, trimiterea cauzei la prima instanță pentru judecarea pe fond a litigiului, în caz contrar pârâta fiind privată de beneficiul dublului grad de jurisdicție. Înalta Curte va înlătura și această critică, pe care o consideră nefondată. Conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Înalta Curte reține că pe calea apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe reclamanta nu a invocat nulitatea sentinței și nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin întâmpinare, pârâta (recurenta în cauză) a solicitat respingerea apelului ca nefondat, solicitarea de trimitere la prima instanță fiind formulată în rejudecarea după casare prin concluziile orale. Prin urmare, în mod corect instanța în rejudecarea apelului după casare a considerat nefondată cererea pârâtei de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, nefiind întrunite condițiile impuse de textul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. de strictă interpretare. Sunt nefondate criticile în sensul că prin sentința apelată nu s-ar fi intrat în soluționarea fondului, urmare a constatării decăderii. Înalta Curte constată că prima instanță prin sentință nu a constatat o decădere de drept procesual, ci sancțiunea decăderii de drept substanțial, cu consecința pierderii dreptului subiectiv primar al reclamantei, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată. Prin urmare, nu este cazul aplicării greșite a dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., nefiind încălcat nici dublul grad de jurisdicție, prin admiterea apelului reclamantei și a cererii de chemare în judecată. O ultimă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează pretinsul refuz al instanței de apel de a aplica prevederile noului Ordin A.N.R.E. nr. 145/2020, cu nesocotirea principiului general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat). Critica va fi înlăturată, având în vedere dezlegările obligatorii ale deciziei de casare în temeiul dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin care instanța supremă a reținut în mod expres dispozițiile de drept material incidente în cauza dedusă judecății, respectiv Ordinul nr. 16/05.02.2020 în forma inițială, în temeiul principiului tempus regit actum. În consecință, nefiind cazul aplicării prin decizia atacată a altor dispoziții legale, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat. Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 25 mai 2023 și a deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.