ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 176/2023

Ședința publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 02.04.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.633.431,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 și nr. 0FF2000198/20.05.2020; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data scadenței facturilor nr. x/18.05.2020 și nr. 0FF2000198/20.05.2020 până la data introducerii acțiunii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2867 din 23 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.633.431,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 și nr. x/20.05.20 și la plata dobânzii legale de la data scadenței facturilor până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 685/A din 3 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2867 din data de 23.11.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.,

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, întemeindu-se pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii, întrucât în cadrul considerentelor este prezentată o motivare generică, lipsită de substanță, multiple aspecte vădit contradictorii și o atitudine părtinitoare prin modul de interpretare a normelor, strict favorabil intimatei.

Astfel, s-a susținut că decizia este lipsită în totalitate de motivare cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deși prin cererea de apel pârâta a argumentat în mod exhaustiv incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța de apel a ignorat în mod complet și evident pronunțarea asupra acestui element esențial al apărării.

De asemenea, recurenta face referire la faptul că instanța de apel refuză să analizeze argumentele privind neretroactivitatea și inaplicabilitatea Ordinului nr. 16/2020, întrucât pârâta nu ar fi contestat în concret regularizările efectuate de intimată, fără a "solicita efectuarea unei expertize contabile, prin care să solicite determinarea sumelor datorate", sau fără să menționeze modalitatea de stabilire a contravalorii diferenței de gaze de naturale.

Or, instanța de apel nu poate refuza să analizeze neretroactivitatea unor dispoziții legale, pe motiv că partea nu a adus suficiente probe privind modul de aplicare pe fond a acelor dispoziții legale. Dacă instanța ar fi reținut neretroactivitatea Ordinului nr. 16/2020, atunci nici nu mai era necesar ca pârâta să aducă argumente pe fond cu privire la modul de calcul aplicabil în temeiul acestui Ordin, iar dacă instanța ar fi considerat că are nevoie de probe sau lămuriri suplimentare cu privire la calculul sumelor, în temeiul rolului instanței de a afla adevărul, aceasta avea obligația de a pune în discuția părților sau de a dispune din oficiu administrarea unui probatoriu suplimentar.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel refuză să analizeze restul apărărilor de la fond, susținând că B. nu le-ar mai fi invocat prin cererea de apel și, de aceea, nu se consideră învestită cu analiza lor, nefiind incidente dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care pârâta a motivat apelul și a arătat că își menține apărările pe fond din primă instanță.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate se invocă faptul că instanța de apel a decis să respingă cererea de apel în baza unor considerente contradictorii, întrucât reține, ca prim aspect, că "Situația de fapt a fost reținută în mod corect de instanța de fond", Prin această situație de fapt, prima instanță a reținut că în sarcina B., care avea calitatea de operator distribuție, exista atât obligația de a determina și transmite diferențele dintre cantitatea de gaze alocată și cea distribuită, cât și obligația de a emite facturi aferente respectivelor diferențe. Însă, așa cum pârâta a arătat prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, obligația de a emite facturi aparținea reclamantei, în calitate de utilizator de rețea.

Cu toate acestea, instanța de apel arată, în mod contradictoriu, că nu preia aceeași idee susținută de prima instanță:

"Este adevărat că prima instanță a reținut in mod greșit că apelanta ar fi cea care trebuia să emită facturile, (...) reținerea greșită a tribunalului nedeterminând vreo consecință juridică esențială în raționamentul care a stat la baza hotărârii atacate".

Ulterior, deși reține că pârâta nu avea obligația de a emite facturile, instanța de apel susține în mod greșit că "apelanta nu a menționat care este vătămarea pe care a suferit-o și cum se răsfrânge această concluzie eronată a instanței asupra soluției pronunțate, astfel că instanța de control apreciază că, deși această critică a apelantei este una întemeiată, ea nu determină vreo consecință legată de raționamentul juridic și nu poate constitui temei pentru admiterea apelului".

Recurenta-pârâtă învederează instanței de recurs faptul că prima instanță a stabilit că B. este responsabilă pentru încălcarea obligațiilor de determinare a diferențelor de regularizare, de emitere a Facturilor și de plată a acestora. în considerarea tuturor acestor aspecte a fost decisă admiterea cererii de chemare în judecată a Intimatei.

De aceea, arată recurenta, este în mod vădit greșită susținerea instanței de apel conform căreia concluzia greșită a primei instanțe privind existența obligației de emitere a facturilor în sarcina sa nu ar avea vreo consecință asupra raționamentului juridic și nu ar prejudicia astfel societatea pârâtă, care a fost obligată în mod neîntemeiat la plata sumei de 4.633.431,86 RON față de intimata-reclamantă.

Tot contradictoriu, instanța de apel reține, pe de o parte, că neîndeplinirea obligației B. de a comunica datele necesare nu exonerează intimata de răspundere pentru neîndeplinirea obligației de emitere a facturilor în termen, dar, pe de altă parte, Decizia nu sancționează în niciun fel intimata pentru neîndeplinirea acestei obligații în termen.

Sub aspectul existenței unor motive contradictorii se invocă de către recurentă și faptul că instanța de apel reține că neîndeplinirea obligației B. de a comunica datele necesare exonerează intimata de răspundere cu privire la exactitatea calculului, dar în paragraful imediat următor, instanța redă conținutul Adresei ANRE nr. x/16.02.2021: "în cazul în care se mai întâmplă să nu se primească informațiile necesare emiterii facturii/facturilor de la OD în timp util, utilizatorii de rețea să le emită în baza calculului propriu'.Așadar, chiar adresa ANRE confirmă corectitudinea emiterii facturilor în baza calculului propriu al utilizatorului de rețea, chiar și în lipsa informațiilor primite de la operatorul de distribuție.

De asemenea, cu referire la motivul de apel ce viza nemotivarea sentinței primei instanțe, instanța de apel aduce în discuție faptul că o reevaluare a sentinței poate fi efectuată prin calea de atac a apelului în baza efectului devolutiv al acestuia, însă ignoră acest efect devolutiv al apelului în penultimul paragraf al Hotărârii:

"Cât privește restul apărărilor de la fond pe care apelanta nu le-ar mai fi reiterat prin cererea de apel, Curtea nu se consideră învestită cu analiza lor, având în vedere că nu sunt incidente disp. art. 476 alin. (2) C. pen..c".

Este evident, susține recurenta, că instanța de apel alege să aplice efectul devolutiv al apelului oricând pare a fi convenabil interpretării sale, dovedind atât contradictorialitatea raționamentului său juridic, cât și deficiența acestuia.

Recurenta-pârâtă susține și faptul că decizia atacată cuprinde interpretări evident părtinitoare, efectuând o judecată cu dublă măsură, contrar prevederilor art. 6 teza I C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, instanța sancționează B. afirmând că nu a probat îndeplinirea obligației de a pune la dispoziția intimatei datele necesare pentru emiterea facturilor, iar pe de altă parte, instanța de apel nu sancționează în niciun fel A. pentru că a emis facturile în afara termenelor legale, deși a reținut că nerespectarea obligației de comunicare a datelor de către B. a contribuit la întârzierea în emiterea Facturilor de către intimată, dar că acest fapt nu justifică depășirea de către aceasta a termenului de emitere a Facturilor și "nu o exonerează de răspundere pentru neîndeplinirea acestei obligații în termen".

În realitate, arată recurenta, prin Adresa ANRE nr. x/16.02.2021 anexată la întâmpinarea depusă la prima instanță. se aduce la cunoștință că utilizatorii de rețea pot accesa platforma operatorului de transport și de sistem pentru a afla cantitățile de gaze distribuite, chiar dacă operatorul de distribuție are, la rândul său, obligația legală de a le comunica. Mai mult, se reproșează recurentei că nu ar fi dovedit aceste aspecte, în timp ce ignoră faptul că intimata nu a dovedit că nu a avut acces la acele informații.

Cu toate acestea, se reține ulterior că împrejurarea de a emite Facturile în afara termenului prevăzut de lege "nu are nicio relevanță juridică", legea nestabilind o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene. Totuși, aratî recurenta, legea nu a stabilit o sancțiune nici pentru nerespectarea obligației operatorului de distribuție de a comunica datele privind cantitățile de gaze distribuite.

Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că instanța și-a asumat rolul de a interpreta normele prin sancționarea B. pentru nerespectarea obligației de comunicare a unor informații pe care A. le putea accesa oricând și prin absolvirea de răspundere a A. pentru nerespectarea obligației de emitere în termen a unor facturi care puteau fi emise la timp.

Totodată, critică recurenta-pârâtă faptul că decizia cuprinde pasaje preluate din chiar susținerile intimatei și ale primei instanțe, indicând exemple în acest sens.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel și pe temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la faptul că, în mod eronat, decizia recurată nu califică termenele prevăzute de art. 8 alin. (5) și art. 7 alin. (1) lit. a) din Metodologia de regularizare dintre alocări si cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, drept termene de decădere.

Se susține că instanța de apel ajunge la această concluzie prin încălcarea și aplicarea greșită a art. 9 C. civ., față de faptul că ANRE, în calitate de autoritate emitentă a Ordinului ANRE nr. 16/2020, a comunicat prin Adresa nr. x/16.02.2021 că, odată ce termenul până la care puteau fi emise Facturile de regularizare a expirat, operatorul de distribuție nu mai are obligația de a stabili respectivele diferențe ce urmau a fi facturate,

Astfel, expirarea termenului de îndeplinire a obligațiilor de emitere facturi, efectuare calcul aferent regularizării și transmitere a diferențelor dintre alocări și cantități de gaze distribuite, echivalează cu imposibilitatea de a îndeplini respectivele obligații în afara termenului prevăzut, întrucât aceasta ar fi lipsită de efecte juridic.

Arată recurenta că instanța de apel a încălcat prevederile referitoare la interpretarea legii, întrucât nu a analizat normele Ordinului ANRE nr. 16/2020 privind termenele de emitere a facturilor în coroborare cu interpretarea dată acestora în mod oficial de autoritatea emitentă a normelor.

Instanța de apel recunoaște existența unei obligații de emitere a facturilor într-un termen stipulat expres în lege, admite că nerespectarea acestei obligații ar trebui să antreneze un fel de răspundere, dar, în lipsa unei sancțiuni prevăzute expres în lege, instanța alege să lipsească de efecte nerespectarea obligației.

Prin urmare, instanța interpretează greșit norma de drept material, contrar chiar voinței legiuitorului - voință clarificată prin Adresa ANRE nr. x/16.02.2021.

De asemenea, se invocă de către recurentă pronunțarea hotărârii cu încălcarea art. 2.545 C. civ., față de faptul că instanța de apel consideră că decăderea nu se aplică pentru că factura este un document justificativ, nu un act juridic.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta arată că emiterea facturii este un fapt material, care se încadrează la noțiunea de acte unilaterale prevăzută de art. 2.545 C. civ. și care dă naștere dreptului A. de a solicita contravaloarea facturii.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, calificarea facturii drept un fapt material, și nu ca un act juridic nu împiedică aplicarea sancțiunii decăderii în situația emiterii facturii cu nerespectarea termenului legal.

Sub un al doilea aspect, recurenta arată că instanța de apel a înțeles greșit raționamentul expus de pârâtă, aceasta nesusținând că există doar termene a căror nerespectare atrage fie decăderea, fie prescripția extinctivă, cu excluderea existenței unor termene de recomandare sau care ar atrage alte sancțiuni, ci că în cauză termenele de emitere a facturilor, așa cum sunt reglementate în Ordinul nr. 16/2020, sunt termene de decădere deoarece îndeplinesc condițiile instituției decăderii expuse anterior.

De asemenea, contrar celor reținute de instanța de apel, aceste termene nu pot fi calificate ca termene de recomandare, întrucât normele Ordinului nr. 16/2020 fac parte din legislația ce reglementează domeniul gazelor naturale, un domeniu supra-reglementat de legiuitor.

Prin urmare, prevederea unor termene pentru executarea obligațiilor nu este introdusă cu titlu de recomandare, ci pentru că respectarea lor este esențială în desfășurarea activităților specifice acestui domeniu.

Mai susține recurenta-pârâtă că instanța de apel era ținută să respecte, în conformitate cu art. 1.270 C. civ. legea părților, în speță este Contractul de distribuție, care prevede în art. 15 că "Dispozițiile prezentului contract se completează cu prevederile Codului comercial ale C. civ., precum și cu celelalte reglementări în vigoare'.

Or, în categoria "celelalte reglementări în vigoare" intră și dispozițiile Ordinului nr. 16/2020, care reglementează termenele de emitere a Facturilor.

Astfel, obligația de emitere a Facturilor în termenele stabilite de Ordinul nr. 16/2020 este parte integrantă din Contract, pe care instanța trebuie să o respecte și să o interpreteze în mod legal, luând în considerare incidența instituției decăderii.

Totodată, cu referire la încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că a învederat instanței de apel că există hotărâri judecătorești pronunțate în dosare având același obiect și identitate parțială sau totală de părți, prin care s-a hotărât că sancțiunea aplicabilă emiterii facturilor peste termen de către utilizatorul de rețea este decăderea și, prin urmare, B. nu are obligația de a achita facturile. Aceste aspecte sunt reținute cu autoritate de lucru judecat și/sau autoritate de lucru judecat provizorie în mai multe dosare, pe care le indică.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă privește încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ., față de faptul că instanța de apel nu s-a considerat învestită cu analiza apărărilor de la fond pe care apelanta nu le-ar mai fi reiterat prin cererea de apel, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Susține recurenta că dispozițiile de procedură mai sus arătate sunt încălcate/aplicate greșit de către instanța de apel, prin refuzul acesteia de a se pronunța asupra apărărilor formulate în prima etapă procesuală - care nu au fost reluate în cererea de apel în mod expres, dar cu privire la care B. a menționat că le menține în totalitate.

Instanța a încălcat și dispozițiile art. 477 C. proc. civ., deoarece rejudecarea fondului trebuia să fie făcută în limitele stabilite de parte, devoluțiunea operând pentru întreaga cauză, întrucât B. nu a limitat cererea de apel.

În consecință, se arată că Decizia este susceptibilă de casare, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicare greșită a normelor de procedură menționate mai sus.

Intimata-pârâtă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși motivul de nelegalitate prescris de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ. nu a fost indicat în mod expres de către recurenta-pârâtă, recursul conține critici care se subsumează în mod neechivoc acestuia, respectiv cele privitoare la pronunțarea hotărârii cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ., față de faptul că instanța de apel nu s-a considerat învestită cu analiza apărărilor de la fond pe care apelanta nu le-a mai fi reiterat în mod expres prin cererea de apel.

Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul in care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".

De asemenea, în conformitate cu art. 477 C. proc. civ.,

"(1)Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

(2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Pornind de la conținutul dispozițiilor de procedură a căror încălcare este invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a procedat corect atunci când a soluționat apelul fără a mai examina apărările formulate în prima etapă procesuală, care nu au fost reluate în cererea de apel .

Deși apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, controlul judiciar ținut a fi exercitat asupra sentinței fondului este supus unei limitări în privința caracterului devolutiv al căii de atac.

Astfel, instanța de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 din C. proc. civ.

Altfel spus, apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu, însă motivarea apelului influențează limitele devoluțiunii, în sensul că dacă în cazul unui apel nemotivat devoluțiunea este totală, limitată doar de ceea ce s-a invocat la prima instanță, în cazul unui apel motivat efectul devolutiv nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Prin urmare, de vreme ce apelul pârâtei a fost motivat și nu sunt incidente dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., judecata în apel se circumscrie limitelor trasate de apelantă, respectiv criticilor formulate prin cererea de apel, fără a se putea imputa instanței neanalizarea unor apărări pe care nu le-a reiterat.

Cu privire la critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile invocate de recurentei-pârâte în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu conturează o nelegalitate a hotărârii din perspectiva nemotivării sau a întemeierii acesteia pe considerente contradictorii.

Astfel din examinarea considerentelor deciziei atacate, se constată că determinantă în pronunțarea soluției din apel a fost constatarea inaplicabilității sancțiunii decăderii cu referire la termenele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) și de) art. 8 alin. (5) din Metodologia inițială (Ordinul nr. 16/2020), în care intimata-reclamantă trebuia să emită facturile de regularizare, chestiune ce face de altfel obiectul unui motiv de recurs distinct. Motivarea deciziei nu este generică, așa cum se susține prin motivele de recurs, ci are în vedere raporturile juridice deduse judecății și normele legale incidente.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, situația de fapt, respectiv premisele ce au condus la declanșarea litigiului dintre părți au fost în mod concordant stabilite de ambele instanțe de fond, care au reținut încheierea contractului de distribuție gaze naturale nr. x/03.01.2018, prelungit prin Actul adițional nr. x/2019 pe durata de valabilitate a contractelor de furnizare gaze naturale către clienți, și obiectul cererii de chemare în judecată, derivând din neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligației de a achita contravaloarea regularizărilor aferente serviciului de distribuție a gazelor naturale, intervenite ca urmare a diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate, pentru care reclamanta a plătit serviciul transport, și cele efectiv distribuite.

Împrejurarea că instanța de apel a corectat o reținere greșită a sentinței primei instanțe, și anume aceea că pârâta ar fi cea care trebuia să emită facturile, deși din prevederile art. 8 alin. (6) din Ordinul nr. 16/2020 rezultă că această obligație incumbă reclamantei, nu poate fi de natură a conduce la concluzia existentei unei motivări contradictorii, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că reținerea greșită a tribunalului nu a determinat vreo consecință juridică esențială în raționamentul care a stat la baza hotărârii atacate.

De asemenea, susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu o sancționează în niciun fel pe intimata-reclamantă pentru neîndeplinirea obligației în termen, deși se reține că acesta nu este exonerată de răspundere pentru neîndeplinirea obligației de emitere a facturilor în termen, nu evidențiază un raționament contradictoriu, întrucât, în continuarea acestui raționament, termenele nerespectate de intimata-reclamantă au fost calificate ca fiind de recomandare, iar nu de decădere.

Cât privește invocarea unei motivări contradictorii, decurgând din aceea că instanța de apel a reținut că neîndeplinirea obligației B. S.R.L. de a comunica datele necesare exonerează intimata A. S.A. de răspundere cu privire la exactitatea calculului, pentru ca în paragraful imediat următor să redea conținutul Adresei ANRE nr. x/16.02.2021 ("în cazul în care se mai întâmplă să nu se primească informațiile necesare emiterii facturii/facturilor de la OD în timp util, utilizatorii de rețea să le emită în baza calculului propriu"),aceasta este în mod evident o critică de netemeinicie, care vizează probatoriul administrat și exprimă nemulțumirea recurentei-pârâte privind aprecierea acestuia.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut și o lipsă de motivare a deciziei atacate, în ceea ce privește puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești, invocată în cauză prin motivele de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că ceea ce pârâta a invocat prin cererea de apel nu se circumscrie aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat (obligativitatea), în raport cu hotărârile judecătorești indicate, ci noțiunii de practică judiciară.

Reglementând efectele lucrului judecat, legiuitorul statuează, prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, pentru ca, în alineatul doi al aceluiași articol, să prevadă că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Prin urmare, atât efectul negativ cât și cel pozitiv al lucrului judecat privește raporturile juridice dintre părți, tranșate în mod definitiv prin hotărâre judecătorească și vizează aceeași finalitate, respectiv evitarea rediscutării unei chestiuni litigioase între aceleași părți, garantându-se, astfel, securitatea raporturilor juridice rezultate din hotărâre,

De asemenea, deși noul C. proc. civ. nu face distincția între autoritate de lucru judecat definitivă și autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. proc. civ., întrucât din definiția dată de alin. (1) al art. 430, coroborată cu prevederile cuprinse în alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, se desprinde ideea efectului provizoriu al autorității de lucru judecat, în sensul că hotărârea judecătorească se bucură provizoriu de autoritate de lucru judecat, în măsura în care instanța a dispus prin aceasta cu privire la o măsură provizorie ori când hotărârea este supusă apelului sau recursului, urmând a se consolida sau desființa în funcție de soluția dată căii de atac. O astfel de hotărâre, dată într-un litigiu încă pendinte, susceptibilă a fi desființată în recurs, nu poate constitui un impediment pentru ca instanța învestită cu soluționarea celui de-al doilea litigiu să decidă potrivit propriei sale convingeri, pe baza probelor din dosar.

Totodată, în contradicție cu susținerile recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel a analizat argumentele privind neretroactivitatea și inaplicabilitatea Metodologiei inițiale (Ordinului ANRE nr. 16/2020), reținând în mod corect că pârâta s-a limitat la a invoca inaplicabilitatea Metodologiei inițiale în privința ambelor facturi a căror contravaloare este solicitată în cauză, însă fără să menționeze modalitatea socotită corectă/legală de stabilire a contravalorii diferenței de gaze de naturale.

În ceea ce privește aplicabilitatea Metodologiei inițiale, care a intrat în vigoare la data de 07.02.2020, se reține că aceasta a fost în mod corect stabilită, în condițiile în care factura nr. x privește diferențele din perioada octombrie 2018- decembrie 2019, așadar dispoziția legală aplicabilă este art. 8 alin. (5) din Metodologia inițială, în temeiul căreia factura trebuia transmisă în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a Metodologiei, cel târziu la 09.03.2020, iar factura nr. x cuprinde diferențele din perioada ianuarie- martie 2020, dispoziția legală aplicabilă fiind art. 7 alin. (1) lit. a) din Metodologia inițială, în temeiul căreia factura trebuia transmisă până la 30.04.2020.

Nu există retroactivitate pentru că nu ne găsim în ipoteza unei legi noi care să atașeze raporturilor juridice dintre părți alte consecințe juridice, ci este vorba despre actul normativ aplicabil operațiunii juridice a regularizărilor aferente serviciului de distribuție a gazelor naturale, intervenite ca urmare a diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate, pentru care reclamanta a plătit serviciul transport, și cele efectiv distribuite.

Trecând la examinarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greșită a art. 9 C. civ., art. 2545 C. civ. raportat la art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 al ANRE, Înalta Curte va evoca, succint, contextului factual și legal care caracterizează raportul juridic dedus judecății și aspectele specifice care au condus la declanșarea litigiului dintre părți.

Astfel, recurenta-pârâtă B. S.R.L. desfășoară activitatea de distribuție de gaze naturale în regim reglementat, în conformitate cu prevederile Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 și a legislației secundare adoptate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE).

În cauză, în perioada 2018-2020, între intimata-reclamantă A. S.A., în calitate de beneficiar și intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de distribuitor, s-a încheiat contractul-cadru de distribuție gaze naturale nr. 1/03.01.2018, astfel cum a fost prelungit prin Actul adițional nr. x/2019 pe durata de valabilitate a contractelor de furnizare gaze naturale către clienți

Obiectul acestui contract l-a constituit prestarea serviciilor de distribuție a gazelor naturale, constând în ansamblul de activități și operațiuni desfășurate de distribuitor pentru sau în legătură cu rezervarea capacității de distribuție și vehicularea prin sistemul de distribuție a cantităților de gaze naturale, exprimate în unități de energie, asigurate de beneficiar pe perioada de valabilitate a contractului.

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea recurentei-pârâte B. S.R.L. la plata contravalorii a două facturi aferente regularizării diferențelor dintre cantitățile de gaze naturale alocate și cele efectiv distribuite, respectiv facturile nr. x/18.05.2020 și nr. x/20.05.2020.

Prin Ordinul nr. 16/2020, emis de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), s-a aprobat Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite. Acest Ordin a intrat în vigoare în data de 07.02.2020, a fost rectificat în data de 22.05.2020 și, ulterior, a fost modificat prin Ordinul nr. 145/2020.

În cauza dedusă judecății sunt incidente prevederile Ordinului nr. 16/05.02.2020 în forma inițială, așa cum s-a arătat anterior.

În conformitate cu terminologia utilizată în acest domeniu reglementat, recurenta-pârâtă B. S.R.L. are calitatea de operator de distribuție (OD), potrivit art. 100 pct. 63 din Legea nr. 123/2012, iar intimata-reclamantă este utilizatorul de rețea (UR), în sensul art. 100 pct. 89

1

din aceeași lege.

Recurenta-pârâtă, în calitate de operator de distribuție, avea obligația ca, în termen de maximum 20 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiei (07.02.2020), să determine și să transmită fiecărui utilizator de rețea datele prevăzute la art. 4 alin. (1) pentru fiecare lună din perioada octombrie 2018 - decembrie 2019 și, începând cu 01.01.2020, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), operatorul de distribuție avea obligația de a transmite fiecărui utilizator de rețea datele prevăzute la art. 4 alin. (1) până la 25 ale lunii următoare încheierii fiecărui trimestru.

Cum această obligație nu a fost îndeplinită, intimata-reclamantă a efectuat propriul calcul pentru determinarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze distribuite clienților, pe baza datelor din platforma C. și a PV - urilor primite de la pârâtă.

Întrucât, în urma calculelor efectuate, a rezultat o diferență pozitivă între alocarea finală lunară și cantitatea de gaze naturale distribuită, intimata-reclamantă a emis facturile de plată, pentru perioada 1 octombrie 2018 -31 decembrie 2019 și pentru primul trimestru al anului 2020, cu depășirea termenelor pentru emiterea facturilor, stabilite până la 9 martie 2020, pentru diferențele aferente perioadei 1 octombrie 2018 - 31 decembrie 2019, și până la 30 aprilie 2020, pentru diferențele aferente primului trimestru din 2020.

Problema de drept care face obiectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează calificarea termenelor de 30 de zile prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia inițială, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt termene de decădere a intimatei-reclamante din dreptul de a-și valorifica creanța constând în diferența dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, așa cum pretinde recurenta-pârâtă.

Astfel, recurenta critică decizia instanței de apel din perspectiva unei încălcări și aplicări greșite a art. 9 C. civ., față de faptul că ANRE, în calitate de autoritate emitentă a Ordinului ANRE nr. 16/2020, a comunicat prin Adresa nr. x/16.02.2021 că, odată ce termenul până la care puteau fi emise facturile de regularizare a expirat, operatorul de distribuție nu mai are obligația de a stabili respectivele diferențe ce urmau a fi facturate,

Sub acest aspect, recurenta arată că instanța de apel a încălcat prevederile referitoare la interpretarea legii, întrucât nu a analizat normele Ordinului ANRE nr. 16/2020 în coroborare cu interpretarea oficială dată acestora de autoritatea emitentă.

De asemenea, se invocă de către recurentă pronunțarea hotărârii cu încălcarea art. 2.545 C. civ., față de faptul că instanța de apel a considerat că decăderea nu se aplică pentru că factura este un document justificativ, iar nu un act juridic.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 2545 alin. (1) din C. civ., "prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale", iar alin. (2) al aceluiași text legal dispune că "neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Totodată, art. 2547 stabilește că "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție".

Din interpretarea literală a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologie, rezultă că aceste termene sunt instituite pentru transmiterea facturilor aferente diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite și a facturilor aferente diferențelor dintre alocarea lunară finală și suma cantităților alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019, respectiv pentru primul trimestru al anului 2020.

În mod evident, dispozițiile pe care le conțin art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite, referitoare la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, nu prevăd în mod expres sancțiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanțelor rezultate din procesul de regularizare.

Prin urmare, se impune a stabili dacă este vorba de o decădere implicită, care, susține recurenta-pârâtă, ar rezulta din faptul că normele Ordinului nr. 16/2020 fac parte din legislația ce reglementează domeniul gazelor naturale, un domeniu supra-reglementat de legiuitor și, mai ales, din voința legiuitorului, voință clarificată prin Adresa ANRE nr. x/16.02.2021.

Însă, această susținere este contrară chiar prevederilor art. 9 C. civ., pe care recurenta-pârâtă le invocă.

Astfel, deși este real că, potrivit art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială, totuși cele consemnate în Adresa ANRE nr. x/16.02.2021 nu pot fi calificate ca fiind dispoziții interpretative din partea emitentului actului, menite a clarifica sensului normei legale, întrucât documentele invocate nu au valențele unui act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, așa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totodată, se reține că interpretarea oficială produce efecte pentru viitor, iar nu și pentru situații trecute, așa cum art. 9 alin. (2) C. civ. prevede în mod expres.

Chiar dacă s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noțiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2.545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conținutul art. 2547 C. civ., presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenția legiuitorului/emitentului de a reglementa condițiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite aferente perioadei octombrie 2018 - decembrie 2019/primului trimestru al anului 2020 sub sancțiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte chiar din actul normativ care îl instituie, din modalitatea de redactare a normei și din scopul întregii reglementări.

Or, din conținutul art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod neechivoc, neîndoielnic, că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere.

Așa cum a reținut și instanța de apel, instituirea respectivelor termene prin Ordinul nr. 16/2020 poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operațiilor economico-financiare și impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părți, nelăsând exclusiv la latitudinea părții alegerea momentului la care va emite factura și va pretinde plata, ceea ce ar putea atrage și o prorogare abuzivă a momentului de curgere a termenului de prescripție.

În acest sens, din interpretarea logică și sistematică a art. 8 alin. (5), (6) și 7 din Metodologie, rezultă că suma de plată devine exigibilă pentru OD în termen de 20 de zile de la data primirii facturii aferente diferențelor constatate (alin. (6), iar pentru UR, în termen de 15 zile de la primirea facturii aferente respectivelor diferențe (alin. (7), fiind expres prevăzut în actul normativ că acestea sunt termene de plată.

Așadar, termenele stabilite prin art. 8 alin. (6) teza finală și alin. (7) teza finală din Metodologie marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru recuperarea respectivelor creanțe.

În acest cadru, se reține că termenele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferențelor dintre alocări și cantitățile de gaze naturale distribuite nu pot fi calificate ca fiind termene de decădere, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei - pârâte B. S.R.L. nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 685/A din 3 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2023.