ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 904/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro + T.V.A., în total 95.200 euro și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 01.02.2018 până la data achitării efective a debitului principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350, art. 1.864 și art. 2.531 alin. (4) C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 19.02.2019, ca urmare a achitării de către pârâta B. S.R.L., la data de 05.02.2019, a sumei de 414.481,24 RON, reclamanta A. S.R.L. a depus o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care și-a restrâns câtimea pretențiilor. Potrivit acestei cereri adiționale, astfel cum a fost explicată în scris la data de 13.03.2019 și oral la termenul de judecată din 19.03.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 29.826,68 RON, reținute cu titlu de garanție a calității lucrărilor și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente întregii sume pentru care s-a promovat acțiunea.

Prin sentința civilă nr. 1143 din 25 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C. S.R.L. și cererea de chemare în judecată restrânsă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L. și a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Soluția instanței de apel în primul ciclu procesual

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii apelate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligarea pârâtelor la plata debitului restant, a dobânzii legale penalizatoare și a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1865/2019 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a anulat în tot sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

III. Sentința primei instanțe în al doilea ciclu procesual

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 21.01.2020, sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 1166 din 20 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. și a obligat reclamanta la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

IV. Decizia instanței de apel în al doilea ciclu procesual

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L.:

- suma de 1.180 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând diferență garanție;

- dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumei de 414.481,24 RON calculată de la data de 22.09.2018 și până la data de 05.02.2019;

- dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumei de 23.097,76 RON calculată de la data de 22.09.2020 și până la data de 08.12.2020;

- dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 aferentă echivalentului în RON la cursul B.N.R. din data plății a sumei de 1.180 Euro, calculată de la 22.09.2020 până la data plății efective.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 18.671,58 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță (8.671,58 RON taxă judiciară de timbru și 10.000 RON onorariu avocat).

A menținut în rest dispozițiile din sentința apelată.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă B. S.R.L. să plătească apelantei - reclamante A. S.R.L. suma de 216 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (reprezentând taxă judiciară de timbru).

De asemenea, a luat act că intimata-pârâtă B. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată din apel și că intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

V. Judecata în recurs

Împotriva deciziei civile anterior menționate, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei atacate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

În motivare, după o amplă prezentare a situației de fapt și a parcursului procesual al litigiului, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.856 C. civ., întrucât nu datorează C. S.R.L. nicio sumă de bani, care ar fi putut fi valorificată de către A. S.R.L. prin mecanismul acțiunii directe reglementate de norma de drept anterior indicată.

Evocând anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante, recurenta-pârâtă a susținut că, fiind o excepție veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului față de terți, acțiunea directă a subantreprenorului împotriva beneficiarului, prevăzută de art. 1.856 C. civ., poate fi promovată numai în condițiile strict reglementate de acest text legal, astfel că trebuie întrunite, în mod cumulativ, două ipoteze: antreprenorul nu a achitat subantreprenorului prețul pentru executarea unor lucrări contractate și beneficiarul nu a achitat antreprenorului prețul pentru lucrările contractate și executate.

Pornind de la aceste premise, recurenta-pârâtă a afirmat că raționamentul logico-juridic al instanței de apel este greșit, deoarece, în cauză, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste situații.

Sub acest aspect, a arătat că, prin Actul adițional nr. x/30.08.2018, beneficiarul B. S.R.L. și-a asumat față de antreprenorul C. S.R.L. obligația de a achita direct către reclamanta A. S.R.L. suma de 75.025 euro + TVA și suma de 4.975 euro + TVA, cu titlu de garanție, iar antreprenorul s-a obligat față de beneficiar ca, simultan cu semnarea actului adițional, să predea declarațiile de renunțare la pretenții semnate de subantreprenori, printre care și reclamanta.

Recurenta-pârâtă a subliniat că acest act adițional a vizat strict mecanismul și modalitatea de plată a prețului contractului de antrepriză, fără a modifica celelalte clauze, care au rămas în vigoare în forma agreată inițial de părți, astfel că antreprenorul a rămas obligat a răspunde față de beneficiar pentru executarea integrală și întocmai a obligațiilor asumate, indiferent de subcontractarea unei părți din lucrări către alte persoane.

A menționat că, potrivit clauzei nr. 2 din actul adițional nr. x/30.08.2018, suma de 75.025 euro + TVA trebuia achitată de beneficiar către reclamantă numai sub condiția aprobării și semnării fără rezerve a procesului-verbal de recepție finală, astfel că plata sumei de 414.481,24 RON a fost efectuată la 05.02.2019, imediat ce antreprenorul i-a transmis în integralitate documentația tehnică pentru constatarea finalizării și înregistrarea lucrărilor efectuate, așadar la aproximativ 4 luni de la învestirea instanței cu prezentul litigiu.

În ceea ce privește suma de 4.975 euro + TVA reținută cu titlu de garanție, conform clauzei nr. 3 lit. a) din Actul adițional nr. x, recurenta-pârâtă afirmă că s-a obligat să o achite direct către reclamantă la expirarea perioadei de garanție de 24 de luni, calculat de la data semnării procesului-verbal de recepție a lucrărilor, termen care s-a împlinit la 21.09.2020, achitând astfel suma de 23.097,76 RON la 09.12.2020, în urma declarației de renunțare la pretenții prin care A. S.R.L. a arătat că, sub rezerva încasării sumei de 23.097,76 RON, reprezentând garanție, descarcă și eliberează societatea beneficiară de oricare dintre și de toate pretențiile, litigiile, care se referă sub orice mod exclusiv la suma care-i este datorată cu titlu de garanție.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că a executat întocmai obligațiile de plată asumate prin actul adițional nr. x/30.08.2018, iar intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a avut nicio pretenție izvorând din contractul de antrepriză, astfel cum a fost modificat prin actul adițional anterior menționat, împrejurare care demonstrează că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor art. 1.856 C. civ. pentru a beneficia de acțiunea directă, instanța de apel aplicând greșit această normă de drept material.

Dintr-o altă perspectivă, pentru ipoteza în care s-ar aprecia că sunt întrunite condițiile cumulative impuse de acest text legal, recurenta-pârâtă a afirmat că raționamentul logico-juridic al curții de apel apare tot eronat, deoarece acțiunea directă permite subantreprenorului să primească ceea ce beneficiarul ar datora antreprenorului.

Or, în speță, singura persoană îndreptățită să ceară instanței de judecată acordarea dobânzii legale penalizatoare era exclusiv antreprenorul - deoarece între reclamantă și beneficiar nu există un raport juridic de natură a deschide celei dintâi posibilitatea perceperii accesoriilor pentru sumele de bani generate de contractul de antrepriză, modificat prin actul adițional nr. x/30.08.2018 - iar această parte nu a pretins asemenea sume și, de altfel, ca efect al declarației de renunțare expresă la pretenții din data de 06.09.2018, nici nu mai putea să le solicite. Aceasta întrucât, prin clauza nr. 2 din declarația de renunțare la pretenții, C. S.R.L. a confirmat că suma datorată reprezintă compensarea integrală și finală a tuturor sumelor datorate pentru executarea lucrărilor de amenajare a spațiului aflat în D., clădirea E. și, sub rezerva încasării acesteia, nu mai are nicio pretenție față de persoanele răspunzătoare, renunțând astfel și la dreptul de a solicita dobânda legala penalizatoare, în contextul în care beneficiarul a achitat în integralitate sumele datorate, astfel că nici nu puteau genera accesorii.

Prin urmare, titulara recursului a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 1.856 C. civ., reclamanta este îndreptățită a solicita de la beneficiar doar sumele de bani pe care acesta le datorează antreprenorului, iar în condițiile în care nu există debite reprezentând dobândă penalizatoare, nici nu le-ar putea pretinde pe calea unei acțiuni directe, situație ce confirmă aplicarea greșită a normei de drept indicate anterior.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că acțiunea reglementată de dispozițiile art. 1.856 C. civ. poate fi exercitată exclusiv de către persoanele care au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul și care nu au fost plătite de acesta, iar în jurisprudența recentă și în doctrina de specialitate dezvoltată sub imperiul C. civ. de la 1865 s-a reținut că doar persoanele fizice pot avea calitate de lucrător, nu și persoanele juridice.

Potrivit acesteia, din interpretarea istorico-teleologică a dispozițiilor art. 1.856 C. civ. și a celor ale art. 1.488 din C. civ. de la 1865, rezultă că rațiunea legiuitorului referitoare la acțiunea directă a lucrătorilor este justificată de considerente de echitate, de protejare a lucrătorilor persoane fizice angajate de antreprenor față de eventuala stare de insolvabilitate sau de faliment a acestuia, astfel că, deși în noua reglementare nu au mai fost enumerate, cu titlu exemplificativ, categorii de lucrători titulari ai acțiunii directe împotriva beneficiarului lucrării, calea acesteia este deschisă numai persoanelor aflate în relații contractuale cu antreprenorul, care au desfășurat o activitate de prestare a serviciilor sau executare a lucrării contractate de antreprenor și să nu fi fost plătite de acesta.

Recurenta-pârâtă a subliniat că scopul acestei excepții de la principiul relativității efectelor actelor juridice este de a proteja dreptul lucrătorilor, al salariaților pentru munca prestată și nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-și îndestula creanța decurgând dintr-un contract printr-o acțiune directă împotriva unui debitor al debitorului său, așadar persoana juridică, subantreprenor, nu poate exercita împotriva beneficiarului din contractul de antrepriză acțiunea directă reglementată de art. 1.856 C. civ., deoarece această persoană juridică nu desfășoară activitatea de construcție propriu-zisă, ci ea reprezintă entitatea în cadrul căreia activitatea este realizată de lucrători angajați, iar plata la care se referă textul de lege aparține doar lucrătorilor pentru munca personală prestată, și nu societății subantreprenoare.

Prin urmare, a arătat că, pentru pretențiile bănești ale subantreprenorului față de antreprenor, acesta are la îndemână acțiunea în răspundere contractuală, iar nu pe cea specială reglementată de dispozițiile art. 1.856 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele nu au depus la dosar întâmpinare, prin care să exprime un punct de vedere cu privire la recursul promovat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat și comunicat către părți, însă niciuna nu și-a exprimat punctul de vedere.

Prin încheierea din 21.02.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1.856 C. civ., potrivit cărora, În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii".

Această normă de drept reglementează acțiunea directă care permite persoanelor care au încheiat un contract cu antreprenorul și au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate să poată reclama plata creanțelor pe care le dețin față de antreprenor, direct de la beneficiar, în măsura în care acesta are o datorie față de antreprenor.

Recurenta a prezentat argumente pentru a demonstra că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru admiterea acțiunii directe, având în vedere raporturile juridice născute între părțile litigiului și modul de executare a obligațiilor asumate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține, pe baza constatărilor instanțelor devolutive, că între recurenta-pârâtă și intimata-reclamantă nu a fost încheiat un contract, iar plata efectuată de B. S.R.L. a avut drept temei actul adițional nr. x/30.08.2018 la contractul de execuție nr. x/02.10.2017, încheiat de această societate, în calitate de proprietar beneficiar cu antreprenorul C. S.R.L. și chiriașul celui dintâi, care urma sa beneficieze de lucrările respective. Totodată, prețul stabilit prin acest contract de antrepriză pentru lucrările efectuate de reclamantă, în calitate de subantreprenor, a fost achitat - avansul anterior învestirii instanței cu prezenta cauză, de către C. S.R.L., iar diferența, pe parcursul procesului, de către B. S.R.L. - fiind plătită și o parte din garanția de 5% reținută conform aceluiași contract de antrepriză, astfel că, în calea ordinară de atac, în al doilea ciclu procesual, instanța a rămas învestită cu pretențiile reprezentând diferența de garanție în cuantum de 1.180 euro și dobânda legală penalizatoare.

Prin decizia atacată, curtea de apel a reținut că aceste sume urmează a fi achitate reclamantei de către recurenta-pârâtă, chiar dacă aceste părți nu au semnat un contract, având în vedere că între A. S.R.L. și antreprenorul C. S.R.L. a intervenit un contract de subantrepriză, nescris, în aceleași condiții cu cele ale contractului de execuție nr. x/02.10.2017, iar prin actul adițional nr. x/30.08.2018, B. S.R.L. și-a asumat obligația de a plăti atât diferența de preț a lucrărilor executate de intimata-reclamantă, cât și garanția, statuând că sunt incidente prevederile art. 1.856 C. civ. privind acțiunea directă.

Criticile recurentei-pârâte vizând aplicabilitatea acțiunii directe prevăzute de art. 1856 C. civ. sunt lipsite de relevanță, având în vedere faptul că recurenta-pârâtă și-a asumat, prin actul adițional nr. x/30.08.2018 la contractul de antrepriză, obligația de plată a unor sume de bani către subantreprenor, ceea ce reprezintă o stipulație pentru altul (art. 1284 C. civ.), instituție reținută și de prima instanță, în primul ciclu procesual.

În recurs, pârâta B. S.R.L. a depus la dosar declarația de renunțare la pretenții din 08.12.2020, emisă de reclamanta A. S.R.L., prin care a aceasta din urmă descărca și elibera societatea B. S.R.L. "de oricare dintre și de toate pretențiile, litigiile, care se referă sub orice mod exclusiv la suma datorată…cu titlu de garanție", sub rezerva încasării sumei de 23.097,76 RON, reprezentând garanția reținută până la expirarea perioadei de garanție.

Apărarea recurentei-pârâte referitoare la acest înscris nu poate fi considerată ca fiind formulată "omisso medio", întrucât la termenul de dezbateri în apel din 15.04.2021, pârâta B. S.R.L. a făcut referire la "declarațiile de renunțare ale subantreprenorilor", iar în recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a recunoscut acest aspect.

Referitor la criticile privind efectele actului de renunțare la pretenții, emis de intimata-reclamantă la 08.12.2020, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a evocat argumentele prezentate de B. S.R.L. prin întâmpinarea formulată în apel, aceasta indicând clauzele din actul adițional nr. x/30.08.2018 privind condiționarea efectuării plății către subantreprenori de prezentarea documentelor de renunțare la pretenții ale acestora, iar la termenul din 15.04.2021, cu prilejul dezbaterii apelului, au fost reiterate aceste susțineri.

În aceste împrejurări, instanța de apel, analizând cererea reclamantei, a omis examinarea conduitei contractuale a părților prin prisma apărărilor formulate de această pârâtă, în contextul în care la dosarul cauzei a fost depus, încă din etapa judecății la prima instanță în primul ciclu procesual înscrisul intitulat renunțare la pretenții din data de 06.09.2018, emis de antreprenorul C. S.R.L. în executarea obligației asumate prin actul adițional nr. x/30.08.2018, potrivit căruia documente similare urmau a fi emise de toți subantreprenorii - printre care și reclamanta A. S.R.L. - drept condiție esențială și prealabilă efectuării plăților asumate de recurenta-pârâtă prin același act juridic.

Împrejurarea că înscrisul intitulat renunțare la pretenții, emis de A. S.R.L. la data de 08.12.2020, a fost depus abia în etapa procesuală a recursului de către recurenta-pârâtă, nu excludea obligația instanțelor devolutive de a efectua o cercetare judecătorească completă a cauzei și de a stărui pentru aflarea adevărului, prin corecta stabilire a situației de fapt, în vederea aplicării corecte a legii. Așadar, analiza modului de îndeplinire a obligațiilor asumate prin actul adițional nr. x/30.08.2018 impunea administrarea tuturor probelor necesare unei asemenea examinări, în contextul în care efectele actului de renunțare apar a fi esențiale pentru dezlegarea temeiniciei pretențiilor.

De aceea, în rejudecare, instanța de apel va cerceta, pe baza tuturor probelor administrate, dreptul de creanță afirmat de intimata-reclamantă, urmând a examina efectele actului de renunțare la pretenții emis de aceasta la 08.12.2020, în contextul executării obligațiilor de plată asumate de recurenta-pârâtă prin actul adițional nr. x/30.08.2018, condiționate de semnarea documentului de renunțare.

În condițiile în care situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, verificarea corectei aplicări a legii nu poate fi făcută în acest stadiu procesual.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 764/2021 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.