ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2238/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului București, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 7809603,48 RON reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/14.12.2020 și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

Prin întâmpinarea formulată la data de 31.03.2021, pârâtul B. S.A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a domnului C..

Prin întâmpinarea formulată la data de 13.05.2021, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanție, pârâtul C. a solicitat respingerea ca inadmisibilă în principiu a cererii de chemare în garanție formulată de pârât.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 13.05.2021, pârâtul a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din data de 25.06.2021, instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

Prin întâmpinarea formulată la data de 01.10.2021, chematul în garanție C. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4595690 RON reprezentând debit datorat și suma de 873181,1 RON reprezentând TVA aferentă debitului datorat; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 58293,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B., ca neîntemeiată; s-a respins cererea chematului în garanție de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanta A. S.R.L., pârâtul B. și chematul în garanție C..

Prin decizia civilă nr. 1808 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L., de apelantul-pârât B. și de apelantul-chemat în garanție C., ca nefondate, fiind respinse, totodată, și cererile de cheltuieli de judecată, ca nefondate.

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, pârâtul B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată și admiterea cererii de chemare în garanție.

Recurentul-pârât a invocat în drept motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; că hotărârea este nemotivată, fiind o motivare generală, abstractă și insuficientă a hotărârii, respectiv că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut, în esență, că în cadrul prezentului dosar, atât în fond, dar și în apel, probatoriul solicitat în dovedirea cererii de chemare în judecată, dar și a celei de chemare în garanție, a fost respins în integralitate, cu excepția înscrisurilor pe care le-a apreciat ca fiind insuficiente pentru a susține cauza.

Recurentul-pârât a precizat că prin cererea de apel formulată au fost solicitate probe, asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, fiind încălcate art. 22 C. proc. civ., producându-i-se astfel o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Cu privire la omisiunea tribunalului de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, recurentul a apreciat că au fost interpretat de o manieră neîntemeiată de către Curtea de Apel instituțiile de drept civil care fac referire la calificarea unei excepții ca fiind o apărare de fond, forma scrisă sau verbală în care se va susține orice cerere și a omis a avea în vedere că art. 224 C. proc. civ., nefiind totodată reținute susținerile acesteia cu privire la excepție nici în încheierile interlocutorii și nici în cuprinsul sentinței.

A subliniat că normele încălcate privesc un interes public, nulitatea ce intervine fiind una absolută, în spiritul art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a precizat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii, întrucât nu s-a dat eficiență prevederilor art. 248, prin raportare la art. 237 C. proc. civ.

Reiterând cele susținute în apel, recurentul-pârât arată că instanța de fond nu a fost învestită cu un capăt de cerere care vizează obligativitatea la plata TVA-ului aferent debitului principal, astfel că soluția de a constata necesitatea achitării sumei de 873181,1 RON reprezentând TVA aferent debitului, încalcă principiul disponibilității.

De asemenea, consideră că situația este asemănătoare și în ceea ce privește lipsa unui capăt de cerere care să legitimeze instanța de fond să constate că între părți a fost încheiat un contract de furnizare. În cazul de față, deși prin acțiunea introductivă nu a fost formulată de către reclamant solicitarea de a se constata că între părți s-a născut, în mod valabil, un contract de furnizare, tribunalul a analizat această situație și a stabilit cu autoritate de lucru judecat că a intervenit un asemenea acord de voință.

Contrar opiniei instanței de apel, apreciază recurentul, reclamanta ar fi trebuit să solicite, în raport de art. 35 C. proc. civ. prin formularea unui capăt de cerere principal, constatarea existenței unui drept rezultat din încheierea contractului de furnizare.

Totodată, solicită a se avea în vedere caracterul nefondat al soluției și în ceea ce privește critica potrivit căreia raționamentul judecătorului de la fond diferă chiar de solicitarea formulată de către reclamantă, prin acțiunea introductivă. Prin această critică a dorit să evidențieze că este necesar să se stabilească momentul încheierii acordului de voință.

În opinia sa, este esențial să se determine care este izvorul obligației contractuale, iar emiterea facturii, în lipsa altor elemente de identificare, este în măsură să probeze întinderea prejudiciului și existența unui acord de voință. Soluția instanței de fond este neclară, întrucât constată încheierea în mod valabil a acordului de voință, prin raportare la acele mail-uri, iar pe de altă parte, analizează răspunderea contractuală și determină întinderea prejudiciului, numărul produselor livrate, valoarea acestora pentru fiecare bucată și valoarea TVA-ului prin raportare la însemnările scriptice de pe factura-înscris pe care nu-l are în vedere în mecanismul creării acordului de voință.

Dacă factura nu este acceptată la plată înseamnă că reclamantul a stabilit, în mod unilateral, toate caracteristicile acordului de voință sau elemente definitorii ale contractului începând cu numărul produselor livrate, valoarea acestora și peste voința inițială a părților.

Nașterea unui acord de voință în mod legal și complet, la momentul acceptării ofertei, în raport de art. 1196 C. civ., presupune existența în acel moment a unui acord de voință complet, care nu suferă modificări. Orice modificare ulterioară, care se abate de la înțelegerea inițială a celor două părți, poate interveni doar prin consens și echivalează cu modificarea acordului inițial.

S-a reținut de instanțele de fond că voința consensuală a părților de a transmite și de a achiziționa aceste bunuri s-a născut în urma conversațiilor purtate în mediul online, deși din aceste conversații nu rezultă, fără echivoc, parametrii la care părțile s-au înțeles, cu privire la celelalte elemente obligatorii ale contractului.

Recurentul a mai susținut ca fiind contradictorii statuările instanței de apel sau lipsa identificării unor elemente de drept obligatorii pentru justa soluționare a cauzei, sens în care a indicat a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere că decizia este nemotivată, în sensul că nu se răspunde tuturor apărărilor pe care le-a invocat, situație ce se circumscrie noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din CEDO.

Instanța de apel a acceptat teoria că instanța de fond nu răspunde tuturor apărărilor, dar le-a calificat ca fiind nepertinente și/sau șicanatorii, fără să detalieze cum s-a ajuns la această concluzie, sau în raport de ce criterii legale este făcută susținerea.

Față de aceste aspecte, recurenta a apreciat că instanța de fond a realizat o interpretare eronată a normelor de drept substanțial care reglementează momentul încheierii contractului, momentul modificării acordului de voință sau a stingerii acestuia, natura contractului de furnizare sau natura raportului juridic dintre părți, situație ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta, cu privire la reprezentantul legal a acesteia, că nu erau incidente dispozițiile art. 1309 alin. (2) C. civ., din moment ce era de notorietate faptul că altă persoană era președintele partidului. Perfectarea unui acord de voință în forma menționată de către instanța de apel nu ar fi fost în măsură să respecte procedura operațională privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor bugetare emisă de către Autoritatea Electoral Permanentă, situație ce evidențiază imposibilitatea obiectivă de a încheia un contract în forma validată de către instanța de judecată și nu a invocării propriei culpe, așa cum s-a apreciat în mod eronat de către Curte.

De asemenea, recurentul a apreciat că au fost interpretate în mod eronat prevederile art. 1188 C. civ., ale art. 1766 C. civ. și art. 1186 C. civ., neconcordanța între ceea ce s-a dorit a fi livrat și ceea ce s-a primit denotând lipsa obiectului dedus contractului și atrăgând neîncheierea în mod valabil a unui acord de voință.

În plus, susține recurentul, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, partea adversă neprobând incidența în cauză a acestei instituții de drept sub aspectul demonstrării formei de vinovăție, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.

Totodată, recurentul-pârât criticat menținerea soluției instanței de fond vizând respingerea cererii de chemare în garanție, considerând-o ca fiind contrară implicit ideii potrivit căreia ar interveni aparența reglementată de art. 1309 alin. (2) C. civ.

Astfel, arată recurentul, pe de o parte s-a susținut încheierea în mod valabil a acordului de voință, iar pe de altă parte faptul că în virtutea sarcinilor pe care le-a avut în calitate de șef de campanie electorală, prin culpa sa, nu a creat prejudiciul pe care reclamanta îl solicita în prezenta cauză.

Solicită instanței de recurs să remarce că disculparea persoanei chemate în garanție se face pe ideea că alte două persoane ar fi cunoscut deciziile luate, ulterior instanța de apel afirmând că acestea nu fac parte din categoria organelor statutare care ar fi trebuit să cunoască existența și livrarea bunurilor, din acestea rezultând, în opinia recurentului, o motivare contradictorie a hotărârii.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât B., invocată de invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a o respinge, având în vedere că, prin cererea de recurs, au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

În ceea ce privește invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se reține că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă se constată ca fiind nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de casare.

Sub un prim aspect, din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 22 C. proc. civ. și cele art. 224 C. proc. civ., producându-i-se o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte constată că soluția respingerii probelor solicitate de recurentul- pârât s-a raportat la dispozițiilor art. 258 C. proc. civ. și cele ale art. 255 C. proc. civ., instanța de apel apreciind că singurele probe utile pentru soluționarea cauzei, prin raportare la obiectul cauzei și susținerile părților, sunt înscrisurile.

Contrar susținerilor recurentului, respingerea probelor nu poate fi apreciată ca o încălcare a prevederilor art. 22 C. proc. civ. și ale art. 224 din același cod, știut fiind că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că probatoriul solicitat și respins de prima instanță nu putea conduce la dezlegarea cauzei sau la dovedirea unor aspecte suplimentare cu privire la situația de fapt din cauză, având în vedere că probele solicitate de pârât urmau să probeze aspecte fără relevanță pentru dezlegarea pricinii.

Simpla nemulțumire a recurentului cu privire la faptul că instanța a considerat că singura probă utilă este cea cu înscrisuri, nu poate conduce per se la concluzia încălcării dispozițiilor legale, judecătorul fiind singurul care apreciază asupra necesității administrării unei probe.

În ceea ce privește pretinsa omisiune a tribunalului de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, se constată că instanța de prim control judiciar a analizat situația invocată de către pârât și a constatat că excepția nu a fost invocată și susținută de parte, prin reprezentant convențional, la termenul indicat, aceasta dezvoltând critici pe fond cu privire la cererea și modalitatea de formare a raportului juridic.

Așa fiind, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 245 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că, în cauză, soluționarea excepției invocate de către pârât echivalează cu însăși soluționarea fondului dreptului dedus judecății, întrucât instanța de judecată trebuie să constate și a constatat încheierea unui contract de furnizare între cele două părți și neexecutarea obligației de plată a produselor de către B..

Prin urmare, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 248 C. proc. civ., și nici nu rezultă o neregularitate procedurală care să atragă nulitatea hotărârii, în condițiile art. 174 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica prin care se susține o încălcare a principiului disponibilității, prin faptul că instanța de fond nu a fost învestită și cu un capăt de cerere care vizează obligarea la plata TVA-ului aferent creanței datorate și, în mod similar, lipsa unui capăt de cerere care să legitimeze instanța de fond să constate că între părți a fost încheiat un contract de furnizare.

Aceasta întrucât, instanța de apel, față de limitele în care reclamanta a înțeles să învestească prima instanță și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanții au înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, a conchis că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii, întrucât constatarea existenței unui alt preț decât cel menționat în factura fiscală invocată, conducea prin sine însăși și la stabilirea TVA-ului aferent.

De asemenea, raportat la susținerea lipsei unui capăt de cerere care să legitimeze instanța de fond să constate că între părți a fost încheiat un contract de furnizare, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel a fi incidentă în speță teza a II-a a art. 35 C. proc. civ., care stabilește în mod expres caracterul subsidiar al cererii în constatare, față de cererea în realizare, în speță, fiind evident că reclamanta nu ar fi avut interes să sesizeze instanța de judecată cu solicitarea de a constata existența unui contract de furnizare încheiat între cele două părți, din moment ce avea deschisă calea acțiunii în realizare, respectiv neîndeplinirea unei obligații contractuale de către B..

Contrar susținerilor recurentului, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., întrucât argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită, nefiind incident nici motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor invocate de aceasta, că statuările instanței de apel sunt contradictorii și nu au fost identificate elemente de drept obligatorii pentru justa soluționare a cauzei.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Este de necontestat faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci îi dă dreptul apelantului de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată, la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Împrejurarea că recurentul este nemulțumit de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte subliniază că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Este de amintit că în jurisprudența sa constantă, CEDO a arătat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și care conduce logic la soluția adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude atât ipoteza insuficientei motivări, cât și pe cea a contradictorialității motivării ori a lipsei de legătură a acesteia cu specificul cauzei.

Se constată că instanța de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, a examinat problema de fond supusă judecății, a efectuat o analiză și o motivare concretă cu privire la raporturile juridice dintre părți, cercetând în mod efectiv problemele esențiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care statuează că se poate cere casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că acest motiv nu este fondat, cu privire la susținerile recurentei și speța dedusă judecății.

Astfel, încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Acest motiv de casare a fost invocat susținându-se de către recurent că în cauză nu erau incidente prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ.: "or, instanța de apel a reținut în mod corect aplicabilitatea acestui text de lege care atestă că, dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limitele puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de reprezentare".

Or, instanța de prim control judiciar a redat pe larg modalitatea în care s-au derulat relațiile contractuale, persoanele implicate și modalitatea de executare a contractului, concluzionând în mod corect că mandatul cel puțin aparent a existat, terțul cocontractant (reclamanta) fiind îndreptățit să se fondeze pe puterea de reprezentare alegată pentru a executa partea sa din contract și a cere executarea contraprestației (plata prețului).

Cum în mod legal a apreciat și instanța de apel, nu poate fi reținută în cauză nici susținerea că un astfel de contract ar fi încălcat Procedura operațională privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor bugetare emise de către Autoritatea Electorală Permanentă, aspect ce ar rezulta inclusiv din informațiile publicate de către AEP, întrucât o astfel de alegație reprezintă o invocare a propriei culpe, aspect expres interzis de principii elementare de drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Totodată, în mod greșit recurentul se prevalează de o interpretare eronată a dispozițiilor art. 1188 C. civ., ale art. 1766 C. civ. și art. 1186 C. civ. în condițiile în care instanța de apel a constatat că pârâta nu a indicat în concret o încălcare a acestor articole ce privesc formarea contractelor prin corespondență (locul și momentul acesteia, respectiv caracteristicile ofertei de a contracta).

Pentru ca susținerile recurentului să poată fi analizate din perspectiva unui motiv de casare, este necesar nu numai ca titularul recursului să indice norma de drept material sau procedural pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, și în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze efectiv considerentele deciziei recurate, însă, în cauză, nu s-a procedat în acest mod.

Simpla alegație că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, întrucât partea adversă nu a probat incidența în cauză a acestei instituții de drept sub aspectul demonstrării formei de vinovăție, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, fără a oferi o minimă argumentație în drept care să situeze susținerile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu este de natură să ducă la admiterea recursului.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă ca fiind îndeplinite aceste condiții, cât timp obligația reclamantei a fost îndeplinită, pârâta avea obligația de a plăti prețul, simpla neîndeplinire prezumând, în domeniul răspunderii contractuale, culpa (vinovăția) și constituind ilicit contractual; că prejudiciul este rezultat din lipsa sumelor datorate în patrimoniul reclamantei, iar legătura de cauzalitate este directă, rezultând din însăși faptul ilicit (neplata obligației contractuale).

În ceea ce privește critica privind respingerea cererii de chemare în garanție, susținerile recurentului-pârât prezentate de acesta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Nu în ultimul rând, având în vedere că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, se constată că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, recurentul urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața instanței de apel.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1808 din 15 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimați.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1808 din 15 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.