ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2102/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341 alin. (1) C. civ. și art. 25 alin. (7) din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3324 din 28.12.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a fost obligată pârâta la plata sumei de 939.748 RON, precum și a sumelor de 13.002,48 RON și 19.479,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1643 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul promovat de pârâtă, fiind schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. De asemenea, a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 7001 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată de la prima instanță.

După expunerea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, încălcând astfel dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, în mod eronat a reținut instanța de apel că cel de-al doilea contract din anul 2019, nu pare a avea legătură cu primul contract, întrucât obiectul acestuia nu privește vânzarea de tichete cadou, ci doar servicii publicitare, raportându-se doar la capitolul 2 din acest contract. A mai arătat recurenta-reclamantă că acest raționament are ca rezultat constatarea instanței de apel în sensul că și facturile din 2019 (parte din cele 15 facturi deduse judecății) ar fi fost emise în executarea art. 4.1 din primul contract, prin care părțile ar fi agreat asupra plății de TVA și asupra valorii tichetelor cadou.

Prin urmare, susține autoarea memoriului de recurs, instanța de control judiciar devolutiv a schimbat situația de fapt dedusă judecății, stabilită de prima instanță și necontestată de către nicio parte în calea de atac a apelului.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată, în sensul că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1266-1269 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a contractului.

S-a arătat de către recurenta-reclamantă că, deși a invocat în fața instanței de apel că prin clauza prevăzută la art. 4 din contract părțile nu au optat să aplice TVA pentru situațiile în care legislația nu impunea această taxă, prevederea contractuală stabilind doar că se va achita TVA aferent potrivit legii, instanța de control judiciar devolutiv nu a răspuns acestor apărări, limitându-se să constate nemotivat că părțile au agreat plata TVA inclusiv pentru tichetele cadou. Din această perspectivă, hotărârea recurată este nemotivată/insuficient motivată, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor legale de interpretare a contractului.

A mai adăugat recurenta-reclamantă că potrivit regulii instituite de art. 1266 C. civ., contractul trebuie interpretat după voința concordantă a părților, ținându-se seama de scopul contractului și de negocierile purtate de părți. Or, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că părțile au discutat vreodată cu privire la derogarea de la regimul legal al TVA, în sensul de a-și manifesta voința de a opta pentru un regim de excepție.

Autoarea cererii de recurs a făcut trimitere la dispozițiile art. 38-40, Titlul VI din Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, precizând totodată că părțile nu au exercitat opțiunea pentru taxarea anumitor operațiuni scutite legal de taxă, iar pârâta nu a comunicat copia notificării unei astfel de opțiuni către organul fiscal.

Mai mult, nici prin raportare la dispozițiile art. 1267 C. civ. nu există elemente din cuprinsul contractului care să conducă la concluzia că natura și obiectul acestuia s-ar potrivi cel mai bine cu aplicarea unui regim derogatoriu față de cel legal în materia taxării TVA. Prin raportare la prevederile art. 1268 alin. (1) C. civ. și la formularea clauzei prevăzute în art. 4.1 reiese că părțile nu au vizat, în realitate, plata și colectarea unui TVA care nu reprezintă o obligație prevăzută de lege.

În subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 1247 alin. (1) C. civ. pentru încălcarea art. 141 alin. (1) și (3) Codul fiscal și a pct. 40 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, recurenta-reclamantă a invocat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.1 din Contractul nr. x/05.12.2008.

A susținut titulara memoriului de recurs că obligația sa prevăzută la art. 4.1 din Contractul din 2008 este una ilicită, câtă vreme aceasta impunea achitarea unei taxe contrare legii. Astfel, datoria de a plăti TVA aferent tichetelor cadou cu scop multiplu este inexistentă din punct de vedere juridic, ceea ce conduce la îndeplinirea cerinței inexistenței datoriei în sensul art. 1341 C. civ., plata TVA făcând-se din eroare, iar nu în considerarea unei obligații contractuale valabil asumate.

De asemenea, a mai precizat recurenta-reclamantă că este irelevant dacă pârâta a virat către stat TVA-ul colectat, întrucât aceasta are posibilitatea să solicite restituirea acestuia de la stat, mai întâi pe cale administrativă, iar în caz de refuz, pe cale judiciară.

Recurenta-reclamantă a mai menționat că în mod corect și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 25 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal coroborat cu art. 1341 C. civ., având în vedere că pârâta a vândut tichetele, fără a realiza și livrarea de bunuri în schimbul acestora, operațiune apreciată de legiuitor ca nefiind purtătoare de TVA.

A mai adăugat autoarea cererii de recurs că restituirea sumelor solicitate se impune și în temeiul principiului neutralității, astfel cum a fost interpretat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, făcând referire în acest sens la Cauza C-628/16 Kreuzmayr GmbH și la Cauza C.J.U.E. C-835/18 Terracult.

Recurenta-reclamantă a precizat că nu a putut contesta procesul-verbal A.N.A.F., privind deducerea TVA, acesta neavând funcția impunerii unei obligații fiscale de plată, ci de constatare a neîndeplinirii condițiilor legale.

La 4 mai 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 9 februarie 2023, prin rezoluție fiind acordat inițial termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 octombrie 2023, termen preschimbat din oficiu prin încheierea de ședință pronunțată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu nerespectarea limitelor învestirii instanței de apel potrivit art. 477 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe de admitere a acțiunii a fost apelată de pârâtă, devoluțiunea operând în condițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile legate de reperele legale ale judecării cauzei, în raport cu cererile și apărările părților, urmează să fie recalificate și analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a schimbat sentința și a respins acțiunea fără a răspunde și apărărilor sale formulate în calea de atac și fără a se observa că, în ce privește existența raporturilor convenționale dintre părțile în litigiu, pârâta nu criticase situația de fapt reținută de prima instanță.

Prima instanță a reținut că părțile în litigiu au încheiat două contracte, în 5 decembrie 2008 și respectiv în 27 mai 2019, având ca obiect achiziționarea de către reclamantă a unor tichete-cadou personalizate de la pârâtă, pentru care reclamanta a plătit cu titlu TVA suma de 939.748 RON, deși tichetele de valoare cu utilizare multiplă nu erau operațiuni ce intră în sfera TVA, suma respectivă nefiind datorată potrivit art. 1341 C. civ.

În schimb, instanța de apel a reținut că nu erau întrunite condițiile plății nedatorate, întrucât plățile efectuate de reclamantă nu au fost efectuate din eroare, pentru o datorie inexistentă, în sensul art. 1341 alin. (1) C. civ., ci în vederea stingerii unei obligații contractuale potrivit art. 4.1 din contractul de marketing și publicitate încheiat la 5 decembrie 2008.

Or, cu privire la al doilea contract încheiat în 27 mai 2019, reclamanta a susținut în proces că plățile efectuate pârâtei după data de 27 mai 2019 au avut ca temei acest ultim contract, în care părțile nu au mai stipulat expres plata TVA.

Pe altă parte, pârâta a confirmat în apel caracterul repetitiv al operațiunilor comerciale desfășurate de părți în perioada februarie 2008 - 2019.

Instanța de apel, prin considerentele examinate, referitoare la al doilea contract s-a limitat la o apreciere exprimând o îndoială și anume, "deși adus în discuție în actele dosarului, contractul nu pare a avea legătură cu contractul încheiat la nivelul anului 2008".

Principiul disponibilității specific procesului civil se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege.

Analiza condițiilor necesare pentru stabilirea plății nedatorate, fapt juridic civil, presupunea, în mod necesar, verificarea prealabilă a existenței/inexistenței obligației contractuale de plată a TVA, componentă a prețului, în baza reperelor factuale susținute de părțile litigante.

Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, motivarea deciziei recurate fiind, în această situație, lipsită de claritate, dubitativă și incompletă.

Înalta Curte subliniază că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă atât argumentele pro, cât și cele contra, de fapt și de drept ce au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile părților în litigiu, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile speței, repere care nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate.

Instanța de apel avea de stabilit fără echivoc premisa existenței contractelor încheiate de părțile în litigiu, pentru a decela subsecvent, în mod corespunzător conținutul acordului de voință al părților în legătură cu obligația reclamantei de a suporta componenta legală a TVA din cadrul prețului pentru tichetele-cadou achiziționate de la pârâtă.

Înalta Curte reține că potrivit art. 1341 alin. (3) C. civ., se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie.

Or, prin întâmpinarea depusă în apel, pentru a răsturna această prezumție legală relativă de care s-a prevalat pârâta-apelantă, reclamanta a invocat faptul că părțile nu au stabilit prin convenție natura tichetelor ca fiind cu scop unic ori cu scop multiplu, aspect cu relevanță asupra regimului fiscal și a contestat interpretarea dată art. 4.1 din contract de către pârâtă, în sensul că părțile ar fi agreat expres plata TVA, chiar și în situația în care legislația fiscală nu impunea plata acestei taxe, apărări care nu au fost analizate prin aplicarea regulilor de interpretare a contractului, potrivit art. 1266 - 1269 C. civ.

Sunt întemeiate criticile recurentei invocate în cadrul motivului următor de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că se impunea analiza convenției, pentru a decela voința concordantă, reală a părților, ținându-se seama de scopul contractului și de negocierile purtate, pentru a se stabili, eventual, dacă părțile au convenit privind plata prețului și taxarea prin instituirea unui regim derogatoriu față de cel legal din materia taxării cu TVA.

În sprijinul cererii de restituire a sumelor plătite pentru tichetele cu scop multiplu nepurtătoare de TVA, potrivit constatărilor ulterioare ale organelor fiscale, reclamanta a invocat prin întâmpinare și principiul neutralității, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CJUE, în sensul posibilității rambursării taxei plătite în mod nejustificat operatorului economic care a prezentat o factură emisă eronat cu TVA, conform dreptului național, apărare, de asemenea, neanalizată prin considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, în lipsa unei cercetări în fond complete a raporturilor juridice dintre părțile în litigiu, care să cuprindă în substanța lor cererile și apărările formulate în cauză, nu au fost respectate cerințele institute prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recursul reclamantei fiind fondat.

Înalta Curte mai reține și că recurenta a susținut, cu caracter subsidiar, nulitatea art. 4.1 din contract, în temeiul art. 1247 alin. (1) și (3) și art. 1255 C. civ., pentru încălcarea art. 141 alin. (1) și (3) Codul fiscal și a pct. 40 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, excepție care fiind invocată în legătură cu interpretarea clauzei prin considerentele deciziei recurate, de admitere a apelului pârâtei și de schimbare a sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, nu intră sub incidența interdicției invocării în recurs, instituite prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Această excepție urmează a fi analizată de instanța de apel, în rejudecare, subsecvent stabilirii înțelesului clauzei ce rezultă din ansamblul raporturilor contractuale stabilite între părțile litigante, potrivit regulilor de interpretare antereferite.

În consecință, constatând întemeiate criticile recurentei, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ., precum și cererile formulate privind plata cheltuielilor de judecată care, dată fiind soluția de casare pronunțată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1643 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2023.