ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 12.10.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.884.850 RON, reprezentând despăgubire, cu cheltuieli de judecată. În drept, s-au invocat prevederile art. 1.400 și urm. C. civ., art. 1350 și urm. C. civ., art. 1531 și urm. C. civ., art. 1538 și urm. C. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 24.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a trimis cauza secției a VI-a din cadrul Tribunalului București în vederea soluționării.

Cauza a fost înregistrată la data de 06.11.2018 sub nr. x/2018* pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă.

La data de 27.12.2018, pârâta B. S.A. a depus cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate încetarea contractelor nr. x/25.07.2018 și nr. y/10.04.2018 de la data transmiterii de către B., a notificării de reziliere emisă la data de 04.10.2018; obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 2.042.539.85, reprezentând 2.012.325 RON, contravaloarea facturilor nr. x/04.10.2018 și nr. x/04.10.2018 RON, plus penalități de întârziere în cuantum de 30.214,85 RON, calculate până la ziua depunerii prezentei cereri; obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3443/25.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea principală formulată de reclamanta pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B., astfel cum a fost precizată și modificată. A admis acțiunea conexă formulată de reclamanta pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B., astfel cum a fost precizată. A obligat pârâta reclamantă să plătească reclamantei pârâte următoarele sume de bani: 1.884.850 RON cu titlu de despăgubire conform contractului nr. x/25.07.2018 și facturii nr. y/27.09.2018 precum și să plătească penalitatea de întârziere conform art. 14 lit. b) din contract, penalitate ce va fi calculată de la data scadenței, respectiv, 04.10.2018 și până la data achitării efective a debitului principal de pârâta reclamantă; 762.600 RON cu titlu de despăgubire conform contractului nr. x/10.04.2018 și facturii nr. y/27.09.2018 precum și să plătească penalitatea de întârziere conform art. 14 lit. b) din contract, penalitate ce va fi calculată de la data scadenței, respectiv, 04.10.2018 și până la data achitării efective a debitului principal de pârâta reclamantă; 717.319,75 RON cu titlu de sumă și comisioane executate nejustificat de pârâta reclamantă precum și să plătească penalitatea de întârziere conform art. 14 lit. b) din contract, penalitate ce va fi calculată de la data scadenței și până la data achitării efective a debitului principal de pârâta reclamantă; A respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A. S.R.L., astfel cum a fost precizată, ca nefondată. A respins cererea pârâtei reclamante de reducere a clauzei penale din contractele nr. x/25.07.2018 și nr. y/10.04.2018 ca nefondată. A obligat pârâta reclamantă să plătească reclamantei pârâte suma de 46.031,07 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 3443 din data de 25.11.2019, a încheierilor de ședință din data de 03.04.2019 și din data de 16.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pârâta B. S.A. a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același număr unic de dosar x/2016

Prin încheierea din 14 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de administrare a probei cu expertiza tehnică în domeniul energetic.

Prin decizia civilă nr. 1157 din 18 iunie 202, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 3443 din data de 25.11.2019, a încheierii de ședință din data de 03.04.2019 și a încheierii de ședință din data de 16.10.2019, toate pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 20.360 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii și împotriva încheierii din 14 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs B. S.A..

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta arată că atât încheierea, cât și decizia recurată au fost pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură, respectiv dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că instanța de apel a respins administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, specialitatea energetică.

Recurenta susține că în lipsa administrării probei cu expertiză, aceasta s-a aflat în imposibilitatea demonstrării unor argumente extrem de importante invocate în apărare, cum ar fi intenția reală și reaua-credință a intimatei, lipsa oricărui prejudiciu pentru intimată și imposibilitatea calificării termenului prevăzut de art. 15 alin. (4) din contracte ca fiind un termen esențial.

Totodată, prin memoriul de recurs, recurenta arată că au fost greșit aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al rezilierii de drept a contractelor. Arată că în mod eronat a reținut instanța de apel, încălcând ori aplicând greșit norme privitoare la reziliere din C. civ., că intimata A. și-a manifestat intenția de a rezilia cele două contracte prin notificările nr. x din data de 27.09.2018, întrucât în aceste notificări nu s-a referit la art. 25 din contracte, care instituie cazurile de reziliere, ci exclusiv la art. 15 (5) din contracte și nici nu a exprimat explicit intenția de a rezilia cele două contracte. Potrivit recurentei, chiar dacă s-ar admite că art. 15 (5) din contracte se referă la rezilierea de drept a acestora, oricum, A. trebuia să își manifeste intenția de a rezilia contractele. Așadar, în opinia recurentei, simpla neexecutare a obligației de către B., nu conduce automat la încetarea contractelor, dacă opțiunea pentru reziliere nu a fost exprimată.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1553 alin. (1) și (2) C. civ., având în vedere că s-a reținut în mod eronat că A. și-a manifestat intenția de a rezilia cele două contracte, câtă vreme rezilierea nu a fost deloc invocată de către intimată, nici în notificările emise, nici ca temei al cererii de chemare în judecată. Or, în cazul de față, arată recurenta, intimata a apelat la invocarea excepției de neexecutare, notificările comunicate recurentei făcând trimitere la neintrarea în vigoare a contractelor, instituită de art. 15 alin. (5), și nu la art. 25 care reglemenetează cazurile de reziliere a acestora.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea art. 1552 alin. (2) și art. 1516 alin. (2) C. civ., care interzice cumulul remediului rezilierii cu penalitatea, dacă aceasta nu a fost stabilită pentru a se aplica în cazul desființării contractului. Astfel, în opinia recurentei, concluzia instanței reprezintă rezultatul încălcării dispozițiilor legale care reglementează regimul juridic al clauzei penale și al remediilor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Recurenta susține că instanța de apel în mod eronat a stabilit că rezilierea contractelor și plata penalității instituite de clauza penală sunt cumulabile. Or, arată recurenta, penalitatea care este menită să compenseze neexecutarea, nu poate fi cumulată cu rezilierea, deoarece reprezintă o formă de executare silită prin echivalent.

De asemenea, recurenta critică decizia recurată ca fiind rezultatul aplicării greșite a normelor juridice care reglementează punerea în întârziere, respectiv art. 1523 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 1516 alin. (2) și art. 1522 alin. (4) C. civ.. În acest sens, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că potrivit art. 25 alin. (1) lit. d) din contrat, rezilierea operează de plin drept, fără punere în întârziere și în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirii. În cauză, arată recurenta, părțile au înțeles să deroge de la regula aflată în discuție numai în ceea ce privește rezilierea contractelor, potrivit art. 25 alin. (1) din contracte, astfel încât, chiar dacă rezilierea acestora pentru neexecutarea obligației de a furniza scrisoarea de garanție bancară în termenul stabilit la art. 15 alin. (4) are loc fără punerea în întârziere, acest lucru nu înseamnă că orice remediu pentru neexecutare putea fi accesat de către intimată fără punerea în întârziere.

Mai arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. și a ignorat aplicarea obligatorie a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 123/2012. Arată că instanța de apel trebuia să constate că devin aplicabile prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., cu privire la reducerea penalității, iar coroborat cu lipsa punerii în întârziere a recurentei și nemanifestarea intenției de a rezilia contractele, ar conduce la concluzia că aceasta și-a îndeplinit obligația de depunere a scrisorii de garanție, chiar și cu întârziere, executare ce profită intimatei A..

Totodată, potrivit recurentei, decizia recurată încalcă dispozițiile art. 1170 și art. 1534 C. civ. privind buna-credință și obligația de diminuare a prejudiciului. Arată că instanța nu poate da curs solicitării creditorului de rea-credință, iar consecința nerespectării obligației de bună-credință este ineficacitatea clauzelor contractuale pe care creditorul de rea-credință își întemeiază pretențiile, respectiv imposibilitatea acestuia de a se mai prevala de forța obligatorie a contractului.

Prin memoriul de recurs se critică și încălcarea prevederilor art. 1272 alin. (1) C. civ., având în vedere conformitatea scrisorilor de garanție bancară depuse de recurentă, precum și a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. referitoare la reducerea clauzei penale și principiul ierarhiei actelor normative.

Recurenta arată că instanța de apel nu a apreciat în nici un fel asupra prejudiciului ce putea fi prevăzut la încheierea contractului, în pofida faptului că acesta era vădit inferior cuantumului clauzei penale.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva Deciziei nr. 1157 din 18 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București și împotriva încheierii din 14 mai 2021, ca inadmisibil în parte, respectiv nefondat, cu consecința menținerii deciziei și a încheierii recurate ca temeinice și legale și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta a susținut, în esență, că atât încheierea, cât și decizia recurată au fost pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură, respectiv dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., față de împrejurarea că instanța de apel a respins administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, specialitatea energetică. Potrivit recurentei, în lipsa administrării probei cu expertiză, aceasta s-a aflat în imposibilitatea demonstrării unor argumente extrem de importante invocate în apărare, cum ar fi intenția reală și reaua-credință a intimatei, lipsa oricărui prejudiciu pentru intimată și imposibilitatea calificării termenului prevăzut de art. 15 alin. (4) din contracte ca fiind un termen esențial.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22, alin. (2) C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Înalta Curte reține că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac. Așadar, respectarea principiului rolului activ al judecătorului și implicit a dreptului la apărare în cadrul procesului civil, implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Înalta Curte constată că proba solicitată, respectiv încuviințarea unei expertize tehnice judiciare, nu a fost respinsă, în mod arbitrar, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acțiunii, conținutul contractului dintre părți și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de apel arătând atât prin încheierea de ședință din 14 mai 2021, cât și prin decizia recurată că probatoriul adminstrat a fost lămuritor pentru dezlegarea problemelor ce au fost supuse judecății și nu se justifică administrarea probei cu expertiză.

Neîncuviințarea unei expertize tehnice judiciare, specialitatea energetică, nu poate fi interpretată ca o încălcare a principiului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza, au avut acces la actele din dosar, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanța de apel este suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea rolului activ al judecătorului.

Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material reglementate de art. 1516, 1523, 1534, 1541, 1552 și art. 1553 C. civ. referitoare la executarea silită a obligațiilor, precum și a prevederilor prevăzute de prevederilor art. 1170 și art. 1272 C. civ., privind buna-credință și efectele contractului.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează regimul juridic al rezilierii de drept a contractelor, precum și a dispozițiilor art. 1553 alin. (1) și (2) C. civ., cu privire la pactul comisoriu, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, stabilind în mod corect natura juridică a sancțiunii contractuale prevăzute de art. 15 alin. (5) din contracte.

Potrivit art. 15 alin. (5) din contracte "Nedepunerea garanției bancară, înseamnă neintrarea efectivă în vigoare a Contractului și conduce la obligarea Cumpărătorului să plătească Vânzătorului o despăgubire egală cu contravaloarea energiei electrice pentru luna de livrare în cazul perioadelor de livrare de o lună, respectiv 31 de zile de livrare (inclusiv TVA) în cazul perioadelor de livrare mai mari de o lună,aceasta fiind de 1.884.850,00 RON. Factura emisă de către Vânzător va fi transmisă prin fax și prin poștă Cumpărătorului la cel târziu 10 zile calendaristice de la finalizarea termenului de depunere a scrisorii de garanție bancară."

Înalta Curte constată că, instanța de apel, făcând o riguroasă interpretare și aplicare a prevederilor legale care stabilesc regimul juridic al contractelor la situația de fapt și raportat la dispozițiile legale prevăzute de normele juridice cu caracter special ce reglementează contractele bilaterale de energie electrică, a procedat atât la o interpretare literală a clauzelor, cât și la o interpretare logică a prevederilor contractuale și constatând în acord cu termenii contractelor, că sintagma "neintrare efectivă în vigoare" se referă la încetarea contractelor prin reziliere, înainte de executarea obligațiilor de livrare, respectiv plata energiei electrice, iar stabilirea anticipată a prejudiciului suferit prin reziliere pentru neîndeplinirea obligației de depunere a scrisorii de garanție bancară, reprezintă o clauză penală.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei potrivit cu care A. nu și-a manifestat intenția de a rezilia cele două contracte, instanța supremă constată că instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că față de prevederile art. 9 alin. (2) din contracte, care stabilesc că data efectivă de intrare în vigoare a contractelor este data de începere a livrărilor, rezultă că sensul stabilit convențional pentru sintagma "neintrare efectivă în vigoare" este de încetare a contractului înainte de începerea livrărilor și nu implică excepția de neexecutare.

Totodată, instanța de apel și-a fundamentat soluția cu privire la interpretarea și efectele notificărilor transmise la data de 27.09.2018 de către A. și a reținut în mod judicios că acestea conțin toate mențiunile necesare pentru producerea fără echivoc a efectelor reglementate de art. 15 alin. (5) din Contracte, respectiv de reziliere de drept a contractelor.

Referitor la criticile prin care se susține încălcarea prevederilor art. 1552 alin. (2) și art. 1516 alin. (2) C. civ., recurenta arătând că penalitatea care este menită să compenseze neexecutarea, nu poate fi cumulată cu rezilierea, deoarece reprezintă o formă de executare silită prin echivalent, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

În acest context, se reține că pentru agenții economici care tranzacționează pe piața reglementată a energiei electrice, încheierea contractelor bilaterale este supusă dispozițiilor prevăzute în Regulamentul privind modalitățile de încheiere a contractelor bilaterale de energie electrică prin licitație extinsă și negociere continuă, aprobat prin Ordinul Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 78/14.08.2014, care reglementează contractul standard pentru aceste raporturi juridice.

Prin urmare, instanța de apel, constatând că dispozițiile art. 15 din contractele încheiate între părți sunt o transpunere contractuală a prevederilor art. 19 din Regulament, care reglementează valoarea penalității în cazul rezilierii contractului, în mod legal a dat eficiență clauzelor care prevăd expres efectele neîndeplinirii obligației contractuale referitoare la depunerea la timp și conformă a scrisorilor de garanție bancară, astfel cum au fost stabilite prin contractul standard.

În ceea ce privește susținerile recurentei privind încălcarea dispozițiilor legale care reglementează punerea în întârziere, Înalta Curte constată că aplicând prevederile art. 1516, art. 1522 și art. 1523 C. civ. la situația de fapt, instanța de apel a constatat că părțile și-au exprimat acordul de voință ca în cazul neîndeplinirii obligației de depunere a scrisorii de garanție bancară în termenul stabilit, debitorul este de drept în întârziere, intervenind rezilierea fără a fi necesară emiterea unei notificări, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul pe acest aspect.

Înalta Curte reține că nici criticile privind încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., cu privire la reducerea penalităților nu pot fi primite.

Potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., reducerea clauzei penale poate fi dispusă in situația în care obligația principală a fost executată în parte și această executare profită creditorului. Or, în cauză, executarea obligației nu a avut loc în parte, față de încetarea de drept a contractului, înainte de începerea livrărilor, sens în care se constată că în mod corect s-a reținut prin decizia recurată neîndeplinirea condițiilor pentru reducerea clauzei penale.

Cu privire la susținerile privind punerea în întârziere în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirii, precum și încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanța supremă constată că nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Cât privește susținerile potrivit cu care instanța de apel a ignorat aplicarea obligatorie a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, Înalta Curte le va înlătura, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs. Se constată că deși recurenta a menționat în mod formal dispozițiile Legii nr. 123/2012 în cererea de apel, acestea nu au făcut obiectul unei critici, sens în care devin aplicabile prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1170 și art. 1534 C. civ. referitor la buna-credință și obligația de diminuare a prejudiciului, precum și cele privind încălcarea prevederilor art. 1272 alin. (1) C. civ., privind conformitatea scrisorilor de garanție bancară depuse de recurentă, Înalta Curte reține că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece vizează aspecte de netemeinicie, recurenta urmărind o nouă evaluare a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, ceea ce excedează motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța. Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 14 mai 2021 și deciziei civile nr. 1157 din 18 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 70.961,50 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 14 mai 2021 și deciziei civile nr. 1157 din 18 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 70.961,50 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2023.