ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1106/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 547.651,55 RON, reprezentând a doua tranșă de preț la plata căreia pârâta s-a obligat conform acordului de încetare a contractului de proiectare, execuție, livrare și montare nr. x/15.05.2008 nr. x/30.03.2011; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 547.651,55 de RON, din care urmează a fi scăzută contravaloarea remedierilor stabilite de către părți în cuprinsul anexei I din acordul de încetare a contractului.

Prin sentința nr. 431 din 08 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3985 din 27 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției; a respins cererea formulată de reclamantă, ca prescrisă și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 13.890,16 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. C. S.R.L.), împotriva sentinței civile nr. 3985 din 27 octombrie 2017. A fost anulată în tot sentința civilă apelată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. A fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe, ca rămas fără obiect.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al deciziei și lipsa motivelor pe care se întemeiază.

Potrivit recurentei-pârâte, decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește reținerea drept moment de început al cursului prescripției extinctive demolarea construcției din anul 2014 și, totodată, în decizie se rețin aspecte contradictorii drept argumente în respingerea excepției.

Recurenta-pârâtă susține în acest sens că demolarea construcției în anul 2014 nu poate fi considerată drept un punct de început al cursului prescripției extinctive, de vreme ce intimata a recunoscut că a aflat despre demolare abia în data de 21.09.2015, ulterior transmiterii notificărilor privind imposibilitatea de îndeplinire a condițiilor, ulterior notificării de plată din 22.03.2012 și ulterior înregistrării cererii de deschidere a procedurii de insolvență a recurentei pentru această sumă.

Recurenta arată că instanța de apel a reținut că, deși potrivit considerentelor dedicate stabilirii situației de fapt în prezenta cauză, apelanta-reclamanta a procedat la emiterea în mod succesiv a unor acte prin care învedera imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor, a unor notificări prin care susținea obligația celeilalte părți de plată a sumei de bani ca efect al imposibilității de îndeplinire a propriilor obligații, apelanta-pârâtă nu a invocat și demonstrat contrariul și nici nu a solicitat executarea de către cocontractant a propriilor obligații - pagina nr. 19.

Or, recurenta susține că din aceste argumente ale curții de apel decurge concluzia că la data emiterii notificărilor de plată din 18.08.2011 și 22.03.2012, condițiile ar fi fost într-adevăr imposibil de executat. Raportat la aceasta dată, excepția prescripției trebuia admisă, argumentele cuprinse în decizie fiind contradictorii.

Recurenta menționează, de asemenea, că instanța de apel a reținut că nu s-au produs dovezi care să ateste înlăturarea celorlalte impedimente invocate cu privire la realizarea condițiilor suspensive - pagina nr. 20. Cu alte cuvinte, curtea de apel a reținut în considerente că intimata a solicitat prelungirea autorizației de construcție pentru a putea să realizeze condițiile și, deși recurenta a prelungit autorizația, nu i-a adus acest lucru la cunoștință intimatei, chestiune ce ar echivala cu o imposibilitate obiectivă a acesteia să realizeze condițiile. Totodată, a reținut că recurenta nu a probat că ar fi înlăturat și celelalte impedimente (cum ar pretinsa lipsă de electricitate consemnată în procesul-verbal nr. x/05.05.2011).

În opinia recurentei, și dacă ne-am raporta la data expirării autorizației de construcție prelungite, aceasta a expirat la data de 22.05.2012 și, chiar și în raport de această dată, acțiunea este prescrisă.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a reținut că momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripție este demolarea construcției în anul 2014 și că, deși recurenta a motivat de ce nu s-ar putea reține acest moment, instanța s-a limitat să menționeze că nici apărările fondate pe teza schimbării strategiei de către apelanta-reclamantă, care subsecvent formulării unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență, luând cunoștință de aspectul demolării construcțiilor din cadrul proiectului la data de 21.09.2015, a formulat cererea de chemare în judecată care a declanșat această procedură judiciară, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune - pagina nr. 20.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a motivat în niciun fel respingerea argumentelor sale, cu atât mai mult cu cât intimata a recunoscut că a luat cunoștință de demolarea abia în data de 21.09.2015, motiv pentru care, din această perspectivă, decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Un alt motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material: art. 7 alin. (1), (2) și (3) din Decretul nr. 167/1958; art. 1004, art. 1012 alin. (1) și (2), art. 1014 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă afirmă că potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"(1) Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită" și că instanța de apel a încălcat prevederile de mai sus în momentul în care a reținut că părțile nu au fixat niciun termen pentru remedierea de către intimată a celor 41 de deficiențe.

În opinia recurentei-pârâte, deși acordul de încetare nu prevede o dată limită pentru efectuarea lucrărilor de remediere, prevederile acestuia se impun a fi interpretate prin raportare la înțelegerea inițială a părților din contract, referitoare la perioada de remediere a unor astfel de deficiențe, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 1.2 din acordul de încetare specifică faptul că "Antreprenorul va înceta imediat prestarea oricăror servicii prevăzute în Contract, cu excepția înlocuirii/reparării fâșiilor cu goluri și grinzilor livrate". Or, potrivit prevederilor art. 11.3 - Capitolul "Remedierea defectelor" din contract:

"Constructorul va trebui să remedieze toate defectele în 30 de zile de la notificarea Beneficiarului".

Potrivit recurentei-pârâte, procedura de notificare este suplinită de asumarea de către intimată a obligației de remediere prin acordul de încetare și întocmire a anexei nr. 1 la acordul de încetare, prin care au fost stabilite de comun acord cele 41 de deficiențe. În aceste condiții, intimata avea obligația de a remedia lucrările în termen de 30 de zile de la data semnării acordului, prin care părțile s-au înțeles cu privire la deficiențele semnalate și executantul și-a asumat obligația de a le remedia.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958:

"În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept".

Conform art. 1004 din C. civ. de la 1864:

"Obligația este condițională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor și necert."

Astfel, recurenta arată că, și în situația în care instanța de apel ar fi considerat că părțile nu au stabilit niciun termen de executare pentru îndeplinirea obligației intimatei de remediere a celor 41 de deficiențe, prescripția începe să curgă de la data încheierii acordului de încetare (30 martie 2011).

În opinia recurentei-pârâte, deși părțile au calificat cele două condiții ca fiind suspensive, în realitate, așa cum a reținut în mod corect și Tribunalul București, părțile au stabilit de fapt o obligație nouă de remediere de către intimată pe care și-au asumat-o și pe care au legat-o în condiții de reciprocitate și interdependență de obligația recurentei de plată a restului de preț din acordul de încetare.

În aceste condiții, calificarea condițiilor ca fiind veritabile condiții suspensive este, în opinia recurentei-pârâte, nelegală, câtă vreme prestația constând în remedierea de către intimată a celor 41 de deficiențe nu reprezintă un eveniment exterior voinței părților viitor și nesigur în sensul art. 1004 C. civ. de la 1864, ci părțile au dat, prin voința lor, caracter sinalagmatic, reciproc și interdependent, obligațiilor de execuție care incumbă intimatei, respectiv obligației de plată care incumbă recurentei.

Așadar, obligația recurentei trebuia îndeplinită simultan cu obligația de remediere pe care o avea intimata. Cât timp părțile nu au prevăzut un termen pentru executarea obligațiilor, acestea trebuia executate de îndată.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 1004 din C. civ. de la 1864, cât și prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 ce prevăd că, în lipsa fixării unui termen, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, respectiv de la încheierea acordului de încetare la 30 martie 2011.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958:

"Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul".

Conform art. 1012 alin. (2) din C. civ. de la 1864:

"Când timpul nu este fixat, condiția nu este considerată ca căzută, decât când este sigur că evenimentul nu se va mai întâmpla".

Potrivit art. 1014 din C. civ. de la 1864:

"Condiția este reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiție, a împiedicat îndeplinirea ei".

În opinia recurentei, instanța de apel a considerat condițiile din acordul de încetare drept condiții suspensive, însă, prin aprecierea faptului că aceste condiții s-ar considera ca fiind îndeplinite la momentul demolării construcției din anul 2014, a aplicat greșit prevederile enumerate mai sus.

O altă critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și a prevederilor art. 1012 alin. (2) și 1014 C. civ. de la 1864. În susținerea acestei critici, recurenta invocă argumente ce țin de situația de fapt: deschiderea procedurii insolvenței, momentul la care intimata a aflat despre demolarea construcției, momentul expirării autorizației de construire, atât cea inițială, cât și cea prelungită, precum și înscrisurile depuse la dosar, respectiv notificarea nr. x/18.08.2011, notificarea nr. x/22.03.2012, procesul-verbal nr. x/05.05.2011.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 18 martie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 24 iunie 2020.

Recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivele invocate de recurenta-pârâtă în susținerea cererii de recurs sunt reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentei-pârâte în susținerea acestui motiv de recurs vizează exclusiv aspectele de fapt reținute de instanța de apel cu privire la autorizația de construire, la împiedicarea în executarea lucrării prin întreruperea curentului, la momentul la care intimata-reclamantă a aflat despre demolarea construcției, la notificările de plată din 18.08.2011 și 22.03.2012.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la momentul reținut de instanța de apel, respectiv demolarea construcției din anul 2014, ca moment de început al cursului prescripției dreptului material la acțiune, întrucât instanța nu a motivat respingerea argumentelor sale, nu poate fi reținut.

Argumentul instanței în acest sens trebuie analizat în contextul expunerii analizei referitoare la condițiile suspensive și la momentul de început al cursului prescripției.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.

Nici argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

O primă critică invocată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocând în acest sens prevederile art. 1.2 din acordul de încetare încheiat la 30.03.2011 și Anexa nr. 1 la acest acord și, respectiv, art. 11.3 din contractul nr. x/15.05.2008.

Aspectele de nelegalitate din perspectiva interpretării actelor juridice mai sus indicate nu pot fi reținute. Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării actelor juridice de către instanța de apel, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1004 C. civ. vizează, de asemenea, interpretarea voinței părților, așadar, tot aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte reține că și argumentele expuse de către recurenta-pârâtă în susținerea criticilor de nelegalitate privitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și a art. 1014 C. civ. de la 1864 vizează situația de fapt: deschiderea procedurii insolvenței, momentul la care intimata a aflat despre demolarea construcției, momentul expirării autorizației de construire, atât cea inițială, cât și cea prelungită, precum și înscrisurile depuse la dosar, respectiv notificarea nr. x/18.08.2011, notificarea nr. x/22.03.2012, procesul-verbal nr. x/05.05.2011, aspecte de netemeinicie ce excedează căii de atac a recursului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.