ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 258/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 264/2003, Legea nr. 224/2007, art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 2199 și următoarele, art. 2291 C. civ., art. 194 și următoarele C. proc. civ., prevederile contractului de proiectare și execuție de lucrări nr. x din 14 noiembrie 2014.

Prin încheierea din 12 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei funcționale și a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

În considerentele acestei încheieri, instanța a reținut că acțiunea formulată vizează doar contractul accesoriu, nefiind incidente dispozițiile art. 123 C. proc. civ.. Prin urmare, având în vedere natura pur comercială a acestuia, s-a dispus declinarea cauzei in favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Au fost respinse în rest pretențiile formulate ca neîntemeiate și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut dispozițiile art. 1 alin, 1, art. 4 alin. (1), (1)

1

și 3, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acțiunilor si categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor si limitelor pentru efectuarea de plați in avans din fonduri publice, precum și faptul că polița asigurare, aflată la dosar inițial, este una nesemnată de către reclamanta, și prin urmare nu îi este opozabilă acesteia din urmă.

Pe de altă parte, a constatat tribunalul și că fundamentul pretențiilor principale formulate de reclamantă îl reprezintă un instrument de garantare independent de contractul de asigurare.

Astfel, a reținut tribunalul că esențial în dezlegarea cauzei este înscrisul intitulat "Instrument de garanție pentru returnarea avansului seria x nr. x, în cuprinsul căruia se menționează expres faptul că:

"prin prezenta ne obligăm în mod irevocabil să plătim în favoarea Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. orice sumă cerută de acesta, necondiționat, la prima cerere a beneficiarului, în baza declarației acestuia cu privire la modul în care Asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, așa cum sunt acestea prevăzute în contractul menționat mai sus".

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că apărarea pârâtei conform căreia "asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru riscurile provocate sau agravate de culpa Beneficiarului (art. 3.2.2.)" nu poate fi primită.

De asemenea, susținerile pârâtei privind dreptul său de a cenzura în vreun fel pretențiile reclamantei solicitate cu titlu de despăgubire conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015, nu sunt fondate.

Contrar apărărilor pârâtei, în speță, este vorba de un instrument de garantare independent de contractul de asigurare, dispozițiile menționate mai sus sunt clare, nu prezintă nici un dubiu cu privire la existența și întinderea obligațiilor părților, iar din formularea lor rezultă faptul că pârâta nu are nici un drept de apreciere cu privire la evaluarea contextului încălcării obligațiilor de către Asocierea B. S.R.L., cea care avea obligația de a constitui în favoarea CNADNR S.A. garanția pentru returnarea avansului.

Prima instanță a motivat că trăsătura caracteristică a garanției autonome este independența (autonomia) pe care o dobândește în raport cu obligația pentru a cărei garantare s-a născut, iar, în opinia tribunalului, stabilirea tipului de garanție constituită prin scrisoare este esențială pentru determinarea condițiilor în care se realizează efectul principal - executarea garanției: în cazul garanției autonome, emitentul este obligat să execute garanția pe baza simplei cereri a beneficiarului sau la prezentarea și a unor documente indicate în scrisoare, fără însă a mai face verificări asupra raportului juridic (primar) dintre creditor (beneficiarul garanției) și debitor (ordonator).

De altfel, a reținut tribunalul și faptul că în corespondența dintre asigurat și reclamanta din cauza de față, chiar B. propunea reclamantei acceptarea decontării tuturor lucrărilor confirmate cu o rambursare în avans procentuală de 20% din valoarea situațiilor de lucrări conform art. 11.1.3 din contract, urmând ca restul de avans rămas de rambursat la acea dată să fie plătit direct de către societate în contul CNI S.A. sau avansat de către societatea de asigurare A. S.A. în baza poliței.

Pentru aceste considerente, prima instanță a apreciat întemeiat petitul principal al cererii de chemare în judecată, instanța obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.572.241 RON, conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015, reprezentând despăgubire.

Cu privire la petitele accesorii, tribunalul a reținut că, într-adevăr, în Contractul părților la art. 11.1.3 se prevăd următoarele: Garanția pentru returnarea avansului trebuie sa fie acoperitoare atât pentru recuperarea avansului acordat, cat si pentru recuperarea prejudiciilor ce ar putea fi aduse prin imobilizarea fondurilor publice, in cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce deriva din acordarea avansului.

Pe de altă parte, față de conținutul limitat al poliței de asigurare, acceptate expres de către reclamantă, tribunalul a apreciat că art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, nu poate fi aplicat față de asigurător.

Astfel, tribunalul a reținut ca fiind pertinente apărările pârâtei prin raportare la dispozițiile art. 3.3. din Condițiile Generale și art. 2.1.5. din Condițiile Specifice, prin care se arată în mod expres că Asigurătorul nu își asumă răspunderea pentru "penalități, majorări de orice fel sau daune interese." respectiv pentru "dobânzi si/sau penalități de întârziere, daune interese."

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reținând că soluția acordată cererii de chemare în judecată a fost de admitere în parte, tribunalul a admis în parte cererea pârâtei, proporțional cu pertinența apărărilor formulate și soluția adoptată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 920 A din 27 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

3.1. Cu privire la apelul formulat de apelanta - pârâtă A. S.A., instanța de prim control judiciar a arătat, în primul rând, că sunt întemeiate criticile referitoare la reținerea, de către instanța de fond, a inopozabilității față de reclamantă a poliței de asigurare.

Instanța de apel a reținut, față de dispozițiile art. 2200 alin. (2) din C. civ., și art. 2211 din C. civ. și, în condițiile în care reclamanta a invocat, prin cererea de chemare în judecată, drepturi decurgând din polița de asigurare seria x nr. x, că această poliță de asigurare, chiar dacă nu a fost semnată de reclamantă (o astfel de formalitate nefiind necesară din perspectiva normelor legale reglementând încheierea contractului de asigurare), îi este pe deplin opozabilă acesteia, valorificarea drepturilor pretinse neputându-se realiza în afara cadrului contractual.

Apoi, criticile referitoare la reținerea, de către instanța de fond, a faptului că instrumentul de garanție este independent fată de contractul de asigurare si asimilabil garanțiilor autonome, sunt neîntemeiate, a reținut instanța de apel.

Astfel, în cuprinsul Instrumentului de garanție pentru returnarea avansului seria x nr. x nu i-a fost recunoscut pârâtei dreptul de a verifica existența culpei asiguratului, întinderea prejudiciului sau valoarea prestațiilor acestuia, ci dimpotrivă, s-a menționat expres că obligația de plată este "necondiționată", pentru activarea obligației de plată fiind suficientă simpla cerere a beneficiarului instrumentului de garanție, în care se indică modul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Într-adevăr, a arătat instanța de apel, prin art. 2.4 din condițiile generale ale asigurării de garanții, anexă la polița M nr. x, s-a menționat că "prezenta asigurare de garanție este un contract accesoriu la contractul de bază, asigurătorului revenindu-i obligația de despăgubire numai dacă asiguratul a fost obligat de către beneficiar la plata unei despăgubiri, conform prevederilor contractului de bază, iar acesta nu și-a onorat obligațiile sau le-a îndeplinit în mod necorespunzător", iar prin art. 6.1 din aceleași condiții, s-a menționat că "obligația asigurătorului față de beneficiar este accesorie la obligația asiguratului față de beneficiar, stabilită prin contractul de bază, și se naște numai în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către asigurat".

Concursul dintre aceste condiții generale (condiții - cadru) ale asigurării de garanții și prevederile specifice ale Instrumentului de garanție, a reținut instanța de apel, trebuie rezolvat potrivit principiului "specialia generalibus derogant" în sensul aplicării prioritare a dispozițiilor particulare ale instrumentului de garanție, mai ales în condițiile în care aceste dispoziții particulare au fost asumate în mod unilateral și neechivoc de către asigurător.

Instanța de apel a reținut că instrumentul de garanție a fost emis în temeiul art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003, precum și că plata garanției trebuie să fie făcută pe baza declarației beneficiarului cu privire la culpa persoanei garantate, nu doar după ce se dovedește culpa persoanei garantate, așa cum reiese din dispozițiile art. 4 alin. (1

1

) din H.G. nr. 264/2003.

În aceste condiții, în acord cu instanța de fond, instanța de apel a considerat că instrumentul de garanție emis de pârâtă are natura unei garanții autonome, emitentul instrumentului fiind ținut să execute garanția la simpla cerere a beneficiarului, însoțită de declarația acestuia cu privire la modul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, fără a putea face verificări cu privire la raportul obligațional existent între asigurat și beneficiar.

Instanța de apel a reținut că, într-adevăr, potrivit art. 2208 alin. (1) prima teză din C. civ., "în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract" și că, în cauză, întrucât, potrivit mențiunilor din polița de asigurare și din condițiile generale (art. 1.16) ale asigurării de garanții, instrumentul de garanție constituie parte integrantă din poliță și din contractul de asigurare, asigurătorul este ținut la executarea garanției în condițiile pe care acesta și le-a asumat prin instrumentul de garanție pe care 1-a emis.

Criticile referitoare la reținerea, de către instanța de fond, a faptului că nu mai sunt necesare verificări asupra raportului primar dintre beneficiarul garanției și ordonator, au fost reținute ca neîntemeiate de instanța de apel.

Astfel, într-adevăr, beneficiarul are dreptul de a solicita executarea garanției doar în cazul unei neîndepliniri sau a unei îndepliniri necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către asigurat, însă prevederile H.G. nr. 264/2003 nu îi conferă asigurătorului dreptul de a aprecia asupra existenței unei astfel de situații în care poate fi solicitată executarea garanției.

Existența unui drept de apreciere al asigurătorului nu rezultă nici din mențiunea din instrumentul de garanție potrivit căreia "Suma aferentă avansului se reduce periodic, corespunzător cu balanța regularizărilor efectuate în conformitate cu prevederile contractului"; din această prevedere nu reiese că asigurătorul ar fi îndreptățit să verifice balanța regularizărilor, dacă regularizările au fost efectuate în conformitate cu prevederile contractului.

Mai mult, a reținut instanța de apel, instrumentul de garanție stabilește obligația asigurătorului de a plăti, "necondiționat", "orice sumă cerută" de beneficiar, și de a nu opera nicio retragere din această garanție până la primirea unei înștiințări scrise că avansul acordat în baza contractului a fost justificat de beneficiarul acestuia.

Instanța de prim control judiciar a argumentat că autonomia garanției presupune tocmai independența acesteia de raportul obligațional primar, iar, în aceste condiții, faptul că nu se verifică culpa asiguratului în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor din raportul juridic primar sau valoarea indemnizației de asigurare prin raportare la balanța regularizărilor efectuate în conformitate cu prevederile contractuale nu poate fi considerat un abuz sau o fraudă vădită, care ar justifica aplicarea art. 2321 alin. (3) in C. civ.

În ceea ce privește criticile potrivit cărora instanța de fond ar fi omis să se pronunțe asupra apărărilor referitoare la executarea abuzivă a garanției (pct. III.4, III.5 și III.6 din întâmpinare), instanța de apel a reținut că tribunalul nu a formulat un răspuns specific acestor apărări ale pârâtei, menționând în cuprinsul sentinței doar că în cauză este vorba despre o garanție autonomă, nu despre o garanție personală, și că emitentul garanției autonome nu poate face verificări asupra raportului juridic (primar) dintre creditor (beneficiarul garanției) și debitor (ordonator).

Această omisiune a tribunalului, a arătat instanța de apel, nu poate justifica o măsură de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. însă va fi suplinită în condițiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, în primul rând, contrar susținerilor din întâmpinare, instrumentul de garanție nu a condiționat executarea garanției de documentare, respectiv de dovada încălcării obligațiilor asiguratului și a felului în care acesta este în culpă, ci doar de o declarație cu privire la modul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

A argumentat instanța de apel că nerespectarea, de către beneficiarul garanției, a art. 6.1 lit. k) din contractul de proiectare și execuție de lucrări nr. x/14.11.2014 prin raportare la obligațiile revenind achizitorului (ordonatorului de credite) în temeiul art. 3 lit. c) - f) din H.G. nr. 264/2003, și a art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003 și art. 11.1.3 din contractul de execuție lucrări (prevederi care reglementează deducerea avansurilor din sumele datorate), culpa beneficiarului garanției, beneficiar care ar fi omis compensarea în ceea ce privește creanțele deținute împotriva ordonatorului, deși operase confuziunea (fiind incidente art. 1624 și art. 1626 din C. civ.), caracterul nedatorat al sumelor pretinse de beneficiarul garanției, privesc în mod nemijlocit raportul obligațional preexistent dintre beneficiarul garanției și ordonator, având astfel semnificația unor excepții de neexecutare invocate de emitentul instrumentului de garanție în baza raportului menționat.

Or, potrivit art. 2321 alin. (3) din C. civ., a concluzionat instanța de apel, astfel de excepții nu pot fi opuse beneficiarului garanției.

Împrejurările invocate de pârâtă nu pot fi calificate drept abuz sau fraudă vădită, neputându-se reține că reclamanta și-ar fi exercitat dreptul contrar scopului pentru care dreptul i-a fost conferit, că ar fi acționat cu rea-credință, în vederea vătămării drepturilor asigurătorului și obținerii unui beneficiu ilicit.

În ceea ce privește art. 2.1.6 din condițiile specifice privind garanția de returnare a avansului, prin care s-a stipulat, drept cauză de excludere a plății garanției, situația executării de lucrări având o valoare superioară avansului primit de asigurat de la beneficiar, instanța de apel a apreciat că această prevedere nu poate fi aplicată cu prioritate, în detrimentul obligației asumate expres prin prevederile particulare ale instrumentul de garanție, de plată necondiționată a oricărei sume cerute de beneficiarul garanției, necondiționat, la prima cerere însoțită de declarația cu privire la modul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Mai mult, a reținut instanța de apel, deși lucrările executate au o valoare mai mare decât avansul primit de la beneficiar, valoarea lucrărilor este inferioară sumelor achitate de beneficiar.

Pentru aceste motive, care completează considerentele sentinței atacate, instanța de apel a reținut că apărările formulate de pârâtă la pct. III.4, III.5 și III.6 din întâmpinarea la cererea de chemare în judecată au caracter neîntemeiat.

Instanța de apel a reținut, în acord cu prima instanță, că în cauză sunt îndeplinite condițiile stabilite prin instrumentul de garanție pentru ca pârâta să fie ținută la plata sumei de 1.572.241 RON (echivalentul a 353.344,33 euro) cu titlu de despăgubire, reclamanta formulând, în luna iulie 2016, o cerere de plată prin care a arătat modul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

3.2. Cu privire la apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Investiții C.N.I. S.A., instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile referitoare la soluția de respingere a cererii de plată a dobânzilor și penalitățile de întârziere.

S-a reținut că prevederile art. 11.1.3 din contractul de proiectare și execuție lucrări nr. x/14.11.2014 (încheiat între achizitor-beneficiarul garanției și antreprenor) și dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. 7 alin. (2) din H.G.. nr. 264/2003, invocate de reclamantă, reglementează obligațiile pe care antreprenorul (contractorul), nu emitentul instrumentului de garantare, și le-a asumat față de achizitor (ordonatorul de credite), astfel că nu pot constitui temei pentru obligarea pârâtei la plata accesoriilor solicitate.

În cazul nerespectării prevederilor contractului menționat, poate fi angajată, în condițiile art. 1531 alin. (1), art. 1270 și art. 1350 din C. civ., doar răspunderea antreprenorului (parte la contract), nu și răspunderea emitentului instrumentului de garantare (terț față de contract).

În ceea ce privește condițiile generale ale asigurării, invocate de reclamantă, instanța de apel a reținut că, prin prevederile de la art. 3.3, asigurătorul nu își asumă răspunderea cu privire la "penalități, majorări de orice fel sau daune interese", astfel încât nici aceste condiții generale nu pot justifica, potrivit art. 1531 alin. (1), art. 1270 si art. 1350 din C. civ., obligarea pârâtei la plata dobânzilor si a penalităților de întârziere solicitate.

Mai mult, a arătat instanța de apel, în condițiile în care înțelege să se prevaleze de condițiile asigurării, reclamanta nu poate face abstracție de condițiile specifice privind garanția de returnare a avansului care stabilesc, în mod neechivoc, la art. 2.1.5., că excluderilor prevăzute în condițiile generale de asigurare li se adaugă "dobânzi și/sau penalități de întârziere, daune interese".

În ceea ce privește instrumentul de garanție pentru returnarea avansului, instanța de apel a reținut că prin acesta s-a stabilit doar constituirea de către asigurat a garanției, în conformitate cu prevederile contractului și că suma solicitată de beneficiar va fi plătită în baza declarației acestuia cu privire la modul în care asiguratul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel cum sunt acestea prevăzute în contract.

S-a mai reținut că, indiferent de sursa de finanțare a proiectului, asigurătorul nu poate fi ținut să răspundă decât în limitele angajamentului asumat.

Nu în ultimul rând, a reținut instanța de apel, astfel cum pârâta a susținut, solicitarea de plată a dobânzii și a penalităților de întârziere nu a fost făcută în termenul de valabilitate a instrumentului de garanție, respectiv până la data de 17.08.2016.

De asemenea, potrivit art. 2200 alin. (2) și art. 2211 din C. civ., polița de asigurare și condițiile acesteia sunt pe deplin opozabile beneficiarului asigurării, astfel că orice solicitare de plată în temeiul instrumentului de garanție trebuia făcută în termenul de valabilitate a acestuia.

Instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate și criticile referitoare la soluția de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, în condițiile în care cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost admisă doar în parte, capătul de cerere privind plata dobânzilor și a penalităților de întârziere fiind respins ca neîntemeiat, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., obligând-o pe reclamantă la plata parțială a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă.

A motivat instanța de apel că stabilirea măsurii în care fiecare dintre părți "poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată" se referă la aprecierea, de către instanță, a temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și a cuantumului concret cuvenit titularului cererii, nu la aprecierea, de către instanță, a oportunității obligării părții care a căzut parțial în pretenții la plata cheltuielilor de judecată dovedit a fi făcute de cealaltă parte.

De asemenea, a reținut instanța de apel, cheltuielile de judecată la plata cărora reclamanta a fost obligată de către instanța de fond sunt reale, necesare și rezonabile, în raport cu criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă Compania Națională de Investiții C.N.I. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința menținerii dispozițiilor referitoare la respingerea apelului promovat de pârâta A. S.A. și admiterii apelului reclamantei, în sensul schimbării sentinței recurate. Pe fondul cauzei, s-a solicitat admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, respectiv și a dobânzilor și penalităților calculate până la data de 27 martie 2017, în cuantum total de 310.771 RON și, prin urmare, să se dispună obligarea intimatei-pârâte la plata sumei totale de 1.883.012 RON, reprezentând despăgubire conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015, dobânzi și penalități.

Totodată, reclamanta a solicitat respingerea dispozițiilor referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în motivarea deciziei faptul că garanția trebuie să fie suficientă pentru acoperirea tuturor prejudiciilor rezultate din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale și că instrumentul de garanție stabilește obligația asiguratorului de a plăti necondiționat orice sumă cerută de beneficiar și că, într-adevăr, în chiar condițiile generale ale asigurării, art. 2.1 stabilește că asiguratorul garantează acoperirea pierderilor înregistrate de beneficiar ca urmare a producerii în perioada asigurată a evenimentelor asumate, pe care asiguratul nu le poate onora la data solicitării de plată a obligațiilor transmise de beneficiar. Art. 3.1 prevede ca asiguratorul acoperă riscurile ce decurg din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce îi revin asiguratului, pe care acesta nu le poate acoperi la data solicitării de plată a despăgubirii transmisă de beneficiar.

Însă, în mod contradictoriu instanța de apel a reținut că din cuprinsul instrumentului de garanție pentru returnarea avansului nu reiese că prin semnarea acestui act, pârâta și-ar fi asumat și însușit implicit condițiile contractului de proiectare și execuție de lucrări sau că s-ar fi angajat să răspundă pentru neîndeplinirea de către asigurat a oricărei obligații pe care acesta din urmă și-a asumat-o prin contract sau care i-ar reveni acestuia potrivit prevederilor H.G. nr. 264/2003.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu nerespectarea prevederilor contractului nr. x/14.11.2014 și H.G. nr. 264/2003, precum și a instrumentului de garanție pentru returnarea avansului.

S-a menționat că sunt nelegale aprecierile instanței de apel conform cărora asiguratorul nu-și asumă, conform condițiilor asigurării răspunderea cu privire la penalități, majorări de orice fel sau daune-interese, deoarece acestea încalcă dispozițiile contractuale și prevederile H.G. nr. 264/2003, conform cărora recuperarea avansului se face cu perceperea de dobânzi și penalități care curg pană la data recuperării efective.

Totodată, s-a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile legale din H.G. nr. 264/2003 unde se preciza care este rolul și scopul acestei asigurări de garanții, respectiv să acopere recuperarea avansului acordat, precum și să fie reparate prejudiciile ce ar putea fi aduse prin imobilizarea fondurilor publice, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce derivă din acordarea avansului.

De asemenea, în mod eronat a reținut instanța de apel faptul că solicitarea de plată a dobânzii și a penalităților de întârziere nu a fost făcută în termenul de valabilitate a instrumentului de garanție, respectiv pana la data de 17 august 2016.

S-a învederat că în cuprinsul adresei nr. x din 26 iulie 2016 prin care s-a formulat cererea de plată, reclamanta a menționat faptul că a acordat un avans pentru care antreprenorul a constituit sub forma poliței de asigurare garanție de returnare a avansului și repararea prejudiciilor ce ar putea să apară ca urmare a utilizării necorespunzătoare a acestuia.

Prin urmare, s-a arătat că inclusiv dobânzile și penalitățile au fost formulate în termenul de valabilitate a instrumentului de garanție prin cererea de plată, reclamanta menționând prin adresa nr. x/08.02.2017 că își menține cererea de plată formulată prin adresa nr. x/26.07.2016, inclusiv cu privire la solicitarea de penalități și dobânzi.

În ceea ce privește suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, la plata cărora a fost obligată reclamanta către pârâtă la fondul cauzei, s-a arătat că instanța de apel în mod nelegal a interpretat dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reținând că la stabilirea măsurii în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată se referă la aprecierea, de către instanță, a temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecată și a cuantumului corect cuvenit titularului cererii, nu la aprecierea de către instanță a oportunității obligării părții care a căzut parțial în pretenții la plata cheltuielilor de judecată dovedit a fi făcută de cealaltă parte.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în cadrul hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că polița de asigurare este opozabilă reclamantei.

De asemenea, s-a arătat că deși instanța de apel a constatat opozabilitatea clauzelor contractului de asigurare, ulterior, în mod contradictoriu a constatat existența unor prevederi contrare în cadrul contractului, respectiv între instrumentul de garantare și clauzele condițiilor de asigurare.

Astfel, s-a subliniat că în mod nelegal, în loc să aplice regulile de interpretare ale contractului, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 1268 C. civ., instanța de apel a aplicat principiul specialia generalibus derogant, invocând conflictul dintre prevederile contractuale și dispozițiile H.G. nr. 264/2003.

Recurenta-pârâtă a învederat că acest motiv se încadrează și în sfera motivelor de recurs ce intră sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material în sensul că, aplicând principiul specialia generalibus derogant și ignorând dispozițiile art. 1268 C. civ., instanța de apel nu a aplicat normele de drept material, făcând abstracție de obligația de a cerceta voința parților la momentul încheierii contractului de asigurare.

În plus, s-a subliniat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în unele locuri instanța de apel dând eficacitate prevederilor condițiilor contractului de asigurare, iar în alte locuri eliminându-le pe motiv de prevalență a dispozițiilor instrumentului de garantare.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a respins apărările referitoare la existența abuzului, considerând că reclamanta nu ar fi acționat cu rea-credință, în vederea vătămării drepturilor asiguratorului.

S-a învederat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material la momentul la care a calificat apărările ca excepții de neexecutare, la momentul la care a considerat ca reclamanta nu și-a exercitat dreptul cu rea-credință, în vederea vătămării dreptului asiguratorului și obținerii unui beneficiu ilicit, precum și la momentul la care a omis să verifice motivul de apel expres invocat, referitor la efectuarea plăților către asigurat, cu nerespectarea prevederilor art. 6.1. lit. k) din contractul de proiectare și execuție de lucrări nr. x din 23 ianuarie 2015, prin raportare la obligațiile ce revin achizitorului în temeiul art. 3 lit. c) - f) din hotărârea nr. 264/2003. De asemenea, s-a susținut că au fost nerespectate prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003, care arată că la efectuarea plăților pentru lucrările executate, serviciile prestate și bunurile livrate, avansurile acordate vor fi deduse din sumele datorate, neadmițându-se plăți efective decât după deducerea integrală a avansului.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat de reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a susținut că nu au fost aduse critici de nelegalitate, invocând excepția nulității cu privire la acest motiv.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că nu a fost arătat modul în care a fost criticată soluția instanței de apel, prin indicarea normelor de drept material încălcate ori aplicate eronat.

De asemenea, recurenta-reclamantă Compania Națională de Investiții C.N.I. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, în ipoteza în care taxa judiciară de timbru nu a fost depusă la dosar. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-reclamantă și recurenta-pârâtă au depus la dosar răspunsuri la întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de părțile adverse.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

6.1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Investiții CNI S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și cxt. 8 din C. proc. civ., acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante referitoare la faptul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină soluția sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii este neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde o motivare judicioasă în fapt și în drept, care respectă pe deplin exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din criticile recurentei-reclamante nerezultând susțineri concrete care să justifice o atare critică, în conținutul acestora fiind mai degrabă argumente referitoare al aplicarea greșită a dispozițiilor contractuale.

De aceea, Înalta Curte constată că nu este întrunit motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat doar formal de către recurenta-reclamantă.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, acesta este de asemenea nefondat deoarece nu au fost identificate expres normele de drept material a căror încălcare să fie susținută cu temei de către aceasta.

Invocarea unor încălcări ale dispozițiilor art. 4 alin. (3), art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003 și a dispozițiilor art. 11.3 din contract, referitoare la acordarea și a dobânzilor și penalităților calculate de către reclamantă, aferente despăgubirilor pretinse de la pârâtă în temeiul contractului de asigurare concretizat în polița de asigurare seria x nr. x, a constituit și motiv de apel, susținut cu aceleași argumente de către reclamantă, însă acestea au făcut obiectul unei analize temeinice de către instanța de apel, care a aplicat întocmai dispozițiile legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecății, adică normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, așa cum se reține la pagina 12 din decizia recurată, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 11.1.3 din contractul de proiectare și execuție lucrări nr. x/14.11.2014 se referă la reglementarea raporturilor juridice dintre achizitor (beneficiarul garanției) și antreprenor, iar nu și la reclamanta, care în calitate de emitent al instrumentului de garantare pentru restituirea avansului, este terț de acest contract. Dimpotrivă, în raporturile dintre reclamantă și pârâtă, se aplică dispozițiile condițiilor generale de asigurare, respectiv art. 2.1., dar mai ales dispozițiile art. 3.3. care reglementează că asigurătorul nu își asumă răspunderea cu privire la "penalități, majorări de orice fel sau daune interese" (în categoria daunelor interese fiind incluse și dobânzile).

Pornind de la aceste dispoziții contractuale, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 1531 alin. (1), art. 1270 și art. 1350 din C. civ., sub aspectul motivului de apel referitor la neacordarea de către prima instanță și a dobânzilor și penalităților aferente avansului a cărui restituire s-a dispus prin această sentință.

Mai mult, pornind de la dispozițiile legale mai sus evocate, aplicate corect de către instanța de apel, aceasta a reținut în considerente că excluderea răspunderii pârâtei în raport cu reclamanta, pentru dobânzi și penalități aferente avansului a cărui restituire s-a garantat prin raportul juridic de asigurare constituit în conținutul instrumentului emis de reclamantă, este reglementată și în Condițiile specifice privind garanția de returnare a avansului (dosarul inițial al Tribunalului, secția a II-a, constituit înainte de declinarea competenței funcționale), astfel că și sub acest aspect critica de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă este nefondată.

În ceea ce privește critica de nelegalitate privind reținerea netemeiniciei motivului de apel privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, de asemenea, aceasta este nefondată, aprecierea culpei procesuale de către instanțele devolutive fiind făcută cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. Așadar, instanța de apel nu a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții procedurale, cuantificarea culpei procesuale în concret neputând fi analizată de către instanța de recurs din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece aceasta îmbracă aspectele unui motiv de netemeinicie și de analiză în fond a capătului de cerere accesoriu referitor la cheltuieli de judecată, ceea ce excede limitelor legale prevăzute pentru judecata recursului.

Acest lucru a fost tranșat și prin Decizia nr. 3/20.01.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru recurs în interesul legii, în sensul că " În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Ca atare, cele două critici de nelegalitate încadrate formal de către recurenta-reclamantă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt fondate, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

6.2. Referitor la recursul declarat de pârâta A. S.A., de asemenea, se constată că și este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii în sensul că greșit s-a reținut că raportul juridic dintre părți este reprezentat de o garanție autonomă decurgând din contractul de asigurare, precum și la faptul că instanța de apel deși a constatat existența unor prevederi contrare între clauzele condițiilor de asigurare și instrumentul de garantare, nu a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant și nici a regulilor de interpretare a contractului, astfel cum sunt acestea prevăzute de dispozițiile art. 1268 din C. civ., este nefondată.

Motivarea instanței de apel cu privire la modul de interpretare și aplicare a clauzelor contractuale aplicabile nu cuprinde argumente contradictorii, aceasta respectând întocmai dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., susținerea recurentei-pârâte având mai degrabă natura unei critici de netemeinicie sub aspectul rezultatului interpretării date de instanța de apel, diferit de cel al interpretării propuse de recurenta-pârâtă, astfel că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la critica privind aplicarea greșită a normelor de drept material și aceasta este nefondată, argumentele recurentei-pârâte referindu-se mai degrabă la modul de interpretare a dispozițiilor contractuale, ceea ce excede controlului de nelegalitate permis instanței de recurs.

De altfel, recurenta-pârâtă nu a indicat normele de drept material încălcate, referirile la dispozițiile legale ce reglementează regulile de interpretare a contractelor fiind unele generale, iar interpretarea dată de instanța de apel nu s-a făcut cu încălcarea acestor reguli generale, dimpotrivă, soluția instanței de apel valorifică pe deplin regulile de interpretare a convențiilor.

Aserțiunile recurentei-pârâte referitoare la modul cum instanța de apel a dat eficiență mai mare unora dintre dispozițiile contractuale în raport cu altele țin de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, astfel că acestea nu vor face obiectul analizei în fond, deoarece ar însemna o rejudecare cu caracter devolutiv a apelului pârâtei, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

Așadar, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport cu susținerile recurentei-pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Compania Națională de Investiții CNI S.A. și de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 920/A din 27 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.