ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3146/2023

Ședința publică din data de 9 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.01.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal cu nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea în parte a Deciziei nr. 25489 din 22.12.2020 și obligarea FGA la plata sumei de 396.046,26 RON; obligarea FGA la plata dobânzii legale aferente plății cu întârziere a sumei de 450.000 RON, calculată pentru perioada 20.05.2016 - 22.12.2020, obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate în vederea soluționării prezentului litigiu.

Ulterior, prin cererea modificatoare depusa la data de 07.06.2021, reclamanta a solicitat instanței de judecata, ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere si respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/20.04.2016, constând în principal, la plata sumei de 147.046,66 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare pentru raporturile dintre profesioniști aferentă sumei de 450.000 RON, calculată pentru perioada 11.10.2017 - 22.12.2020; iar, în subsidiar, la plata sumei de 89.494,76 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare standard aferentă sumei de 450.000 RON, calculată pentru perioada 11.10.2017 - 22.12.2020.

Prin sentința civilă nr. 299 pronunțată la data de 21 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția privind inadmisibilitatea cererii. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., care se judecă în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca fiind prescrisă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, respectiv în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, susține recurenta că hotărârea atacată este rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 al căror conținut este redat în cuprinsul cererii de recurs.

A mai arătat partea că prima instanță a considerat că în speță este aplicabil termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) raportat la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care, în opinia sa, incidente speței ar fi, în principal, disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/20158 și, în subsidiar, art. 2517 C. civ.

A precizat recurenta că cererea de față are ca obiect obligarea Fondului De Garantare A Asiguraților la acoperirea prejudiciului produs prin neplata la termen a despăgubirii la care A. era îndreptățită, sub forma dobânzii legale aplicate sumei datorate, de la data emiterii deciziei și până la data efectivă a plății.

Întrucât dobânda legală este o creanță accesorie debitului principal, natura juridică a dobânzilor este aceeași cu cea a sumei datorate cu titlu de creanță principală, respectiv creanță de asigurare. Așadar, termenul de prescripție aplicabil acțiunii în despăgubiri este cel de la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, ca fiind legea specială în raport de legea contenciosului, care asigură cadrul legal general în materie.

Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 2517 C. civ., în cazul în care instanța de control judiciar va aprecia că nu ar fi aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, a susținut recurenta că prezenta acțiune are ca obiect răspunderea civilă delictuală a Fondului De Garantare A Asiguraților pentru neplata indemnizației de asigurare la momentul emiterii Deciziei nr. 9787/11.10.2017.

Totodată, a arătat că se constată în cauză greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, prima instanță oferind o interpretare eronată a dispozițiilor legale menționate.

Astfel, data la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei a fost data la care Fondul a efectuat, ca urmare a anulării actului vătămător, plata sumelor solicitate de A. S.R.L., respectiv data de 22.12.2020.

Totodată, a precizat faptul că stabilirea cuantumului despăgubirilor era determinată de 3 factori și nu doar de data la care s-a cunoscut paguba.

În continuare, un alt motiv de nelegalitate a sentinței civile atacate relevat de recurentă are în vedere nesocotirea de către instanța fondului a Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019 privind interpretarea disp. art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia premisa formulării unei acțiuni în despăgubire o reprezintă existența unui act administrativ nelegal.

Pentru toate motivele anterior expuse, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în prezenta cauză.

A precizat că dobânda legală solicitată de recurentă nu are aceeași natură cu cea a sumei datorate și nu se poate încadra în noțiunea de creanță de asigurare așa cum este aceasta definită de textul de lege.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei nr. 25489 din 22.12.2020 și obligarea FGA la plata sumei de 396.046,26 RON; obligarea FGA la plata dobânzii legale aferente plății cu întârziere a sumei de 450.000 RON, calculată pentru perioada 20.05.2016 - 22.12.2020

Ulterior, la data de 07.06.2021, reclamanta a formulat CERERE MODIFICATOARE, prin care a solicitat instanței de judecată, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere si respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/20.04.2016, constând în principal, la plata sumei de 147.046,66 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare pentru raporturile dintre profesioniști aferentă sumei de 450.000 RON, calculată pentru perioada 11.10.2017 - 22.12.2020; iar, în subsidiar, la plata sumei de 89.494,76 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare standard aferentă sumei de 450.000 RON, calculată pentru perioada 11.10.2017 - 22.12.2020.

Se reține că, procedând la soluționarea cauzei, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta cunoștea producerea prejudiciului si întinderea acestuia, așa cum a arătat prin cererea modificatoare, odată cu emiterea și comunicarea Deciziei FGA nr. 9787/11.10.2017, iar cuantumul dobânzilor stabilite de lege pentru fiecare zi de întârziere in parte, se calcula de la acel moment, 11.10.2017, când reclamanta a avut certitudinea comportamentului apreciat nelegal al pârâtei.

Ca urmare, prima instanță a statuat că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Prioritar, Înalta Curte reține faptul că excepțiile, în înțelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecății.

Așadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, excepțiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecății, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acțiunii, pe cale de consecință.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripția este o excepție de fond, al cărei conținut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acțiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepție de fond care se invocă și se rezolvă ca atare; în consecință, în practica judiciară, atunci când acțiunea este considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanța fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecății. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile se rezolvă înaintea fondului.

Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prescrisă.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține că momentul curgerii termenului de prescripție cu privire la plata despăgubirilor a fost identificat greșit de prima instanță în considerarea faptului că reclamanta nu putea cuantifica prejudiciul decât ulterior anulării actului administrativ nelegal, și respectiv ulterior efectuării plății de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, deci după data de 22.12.2020.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în decizia FGA nr. 9787/11.10.2017 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă, ci prin decizia anterior menționată a fost respinsă cererea de plată a reclamantei, act administrativ declarat nelegal și care a fost ulterior anulat, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță.

Așa fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 9787/11.10.2017 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.

Termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2196/2018 a Curții de Apel București prin care a fost anulată decizia FGA nr. 9787/11.10.2017, respectiv de la data de 21.10.2020, când a fost pronunțată decizia nr. 5363/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 22.01.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate.

Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

Totodată, instanța de fond, în rejudecare, va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

În ceea ce privește soluția de menținere, în rest, a sentinței civile atacate, aceasta se impune față de criticile formulate de recurentă în cadrul căii de atac a recursului, critici care nu vizează modul în care prima instanță a apreciat asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, nefiind formulate critici de recurentă cu privire la soluția dată excepției procesuale, ci fiind evidențiate motive de nelegalitate ce au în vedere greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relative la prescripția dreptului dedus judecății, se constată că soluția asupra excepției procesuale a dobândit putere de lucru judecat, prin nerecurare, și se impune a fi menținută.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 299 din 21 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 299 din 21 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată în ceea ce privește soluția dată prescripției dreptului material la acțiune și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepției inadmisibilității.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2023.