ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3037/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei FGA, solicitând instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 și dispună: obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată; în conformitate cu dispozițiile legale; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere următoarele La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 36086.57 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prin sentința nr. 1624 din 9 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect "obligare emitere act administrativ 5716/28/01/2016", ca fiind prescrisă. Prin decizia nr. 3359 din data de 20 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., a casat sentința pronunțată în primul ciclu procesual și a trimis cauza spre rejudecare.

Soluția instanței de fond Rejudecând acțiunea, prin sentința nr. 1608 din 17 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 17.856 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A. S.A. suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat pentru cele două cicluri procesuale,proporțional cu admiterea cererii de chemare în judecată. Respinge, în rest, cererea ca neîntemeiată."

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 1608 din 17 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Recurentul a invocat trei critici principale de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. Prima critică vizează încălcarea competenței exclusive și exprese a Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA) de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015. În acest sens, au fost încălcate dispozițiile art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din aceeași lege, precum și principiul accesorium sequitur principale. Potrivit reglementării speciale, FGA are obligația de a analiza cererile de plată în mod exclusiv, iar eventualele despăgubiri, inclusiv accesorii, pot fi solicitate doar în cadrul acestei proceduri administrative. Instanța nu poate analiza pentru prima dată o cerere de penalități sau dobânzi în lipsa unui refuz administrativ prealabil emis de FGA, întrucât o astfel de cerere este inadmisibilă în afara cadrului procedural prevăzut de lege. În al doilea rând, instanța de fond a respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de FGA în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Deși reclamanta a formulat o acțiune în despăgubiri distinctă de acțiunea în anularea actului administrativ, nu a dovedit existența unor împrejurări obiective care să fi împiedicat determinarea întinderii prejudiciului la momentul promovării acțiunii principale. În lipsa unei astfel de justificări, acțiunea în despăgubiri trebuia formulată concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, conform regulii generale prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004. În consecință, cererea separată de acordare a dobânzii legale penalizatoare este inadmisibilă, fiind formulată tardiv și cu încălcarea regimului de excepție instituit de art. 19 din legea contenciosului administrativ. Critica privind identificarea greșită a cauzei acțiunii relevă faptul că instanța de fond a considerat în mod eronat că prejudiciul reclamat derivă din emiterea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deși reclamanta a susținut că prejudiciul constă în nesoluționarea în termen legal a cererii de plată nr. x/16.03.2016. În lipsa unei contestări a actului administrativ asimilat - respectiv nesoluționarea cererii în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 - nu este îndeplinită condiția de aplicabilitate a art. 19 din aceeași lege. Astfel, instanța nu putea analiza o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul generat de întârzierea în soluționarea cererii de plată, fără existența unui refuz administrativ sau a unei contestări prealabile. În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de fond a reținut în mod greșit că acestea sunt îndeplinite, deși nu s-a făcut dovada săvârșirii faptei ilicite cu vinovăție. Interpretarea de către FGA a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la momentul emiterii deciziei de respingere, a fost una obiectivă, în contextul unei norme neclare, susceptibile de interpretări divergente, fapt confirmat de pronunțarea Deciziei nr. 29/2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În lipsa unei culpe, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, iar dobânda legală penalizatoare nu poate fi acordată ca formă de reparare a unui prejudiciu pretins, în absența îndeplinirii cumulative a condițiilor legale. În concluzie, FGA solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1608/17.10.2023 și respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei, întrucât aceasta a fost formulată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, atât din Legea nr. 213/2015, cât și din Legea nr. 554/2004, iar condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.

Apărările formulat în cauză Intimata - reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Preliminar, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs, recurentul-pârât a criticat modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției inadmisibilității. Înalta Curte constată că litigiul se află în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin decizia civilă nr. 2131/27.04.2023, pronunțată de prima instanță de recurs. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii Înalta Curte constată că în ciclul procesual anterior a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii iar pârâtul FGA nu a declarat recurs împotriva acestei soluții, astfel că aspectele dezlegate de instanța de fond și care nu au fost recurate au caracter definitiv. Prin urmare, în prezenta cale extraordinară de atac nu mai pot fi reexaminate problemele de drept tranșate definitiv, controlul de legalitate fiind circumscris limitelor casării fixate prin actul de procedură antereferit. Examinând din această perspectivă calea de atac promovată, Curtea constată că, prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a formulat critici sub aspectul unei pretinse încălcări a competenței exclusive a FGA de a soluționa cererile de plată ale creditorilor de asigurări, susținând, în esență, că o acțiune care vizează creanțe accesorii nesolicitate în cuprinsul cererii de plată odată cu creanța principală ar fi inadmisibilă. Înalta Curte constată că acest argument este nou, nefiind regăsit în întâmpinarea și concluziile scrise formulate de pârât în fața instanței de fond, fiind invocat pentru prima dată în recurs. Nu se poate reține nici că invocarea acestui argument ar fi determinată de vreunul dintre considerentele primei instanțe sau chiar de recursul reclamantei, fiind o apărare care, evident, nu a fost prezentată instanței de fond. Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 17.856 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 17.856 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. Date fiind, aspectele de mai sus, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptățită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 17.856 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. În ceea ce privește critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Cu privire la criticile recurentului-pârât în sensul că în speță nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reține că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că susținerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt nefondate. În consecință, având în vedere că acordarea sumei de 17.856 RON cu titlul de creanță de asigurări intra în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 17.856 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul - pârât nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul - pârât să plătească intimatei - reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 588,93 RON, reprezentând onorariul avocațial, dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.