Decizia nr. 2206/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de 08.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a de contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017, urmând a se dispune obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată; în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Ulterior, la data de 31.08.2021, reclamanta a formulat CERERE MODIFICATOARE, prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 14656.29 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1617 pronunțată la data de 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată. Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca fiind prescrisă.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, respectiv în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, susține recurenta că hotărârea atacată este rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 al căror conținut este redat în cuprinsul cererii de recurs. A mai arătat partea că prin acest demers procesual tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea la plata despăgubirilor la care era îndreptățită în temeiul dreptului de regres al asigurătorului. A precizat recurenta că cererea de față are ca temei soluția rămasă definitivă la data 13.10.2021 în dosarul nr. x/2018 precum și întârzierea la plata despăgubirilor de către intimatul – pârât, întârziere care a persistat până la data de 28.10.2021. Recurenta – reclamantă a susținut că este vorba de o acțiune care are ca obiect răspunderea civilă delictuală în care fapta ilicită a FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR are dublă natură. Totodată, a arătat că prin decizia nr. 14452/2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., instanța nu a obligat în mod direct FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la plata de despăgubiri ci a obligat autoritatea la soluționarea cererii de plată pe fond. Prin urmare, determinarea prejudiciului s-a putut face abia după analiza pe fond a cererilor de plată, motiv pentru care nu se poate pune problema prescripției dreptului la plata penalităților de întârziere. A mai invocat recurenta considerentele par. 32 și par. 77 ale Deciziei RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 cu precizarea că prejudiciul suferit de recurentă a încetat abia la data la care au fost plătite despăgubirile de către intimatul – pârât. Prin urmare, dreptul la acțiune al recurentei s-a născut după data de 13.10.2021, când a rămas definitivă soluția în dosarul nr. x/2018, și a dobândit caracter cert după reanalizarea cererii de plată pe fond de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR. Având în vedere aceste considerente, prin raportare la termenul de prescripție de 5 ani, calculat de la data nașterii dreptului, și la natura prejudiciului(daune moratorii), soluția primei instanțe este nelegală. Totodată, a invocat partea recurentă – reclamantă încălcarea prevederilor art. 2537 C. civ. menționând că atât timp cât dreptul principal – acordarea de despăgubiri nu a fost prescris, nici accesoriul dreptului principal – daunele interese moratorii, nu poate fi considerat prescris. Pentru toate motivele anterior expuse, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Apărările intimatei Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, deși legal citat cu copie a motivelor de recurs, nu a formulat apărări în cauza de față.

Concluzii scrise Recurenta-reclamantă A. S.A., a depus la dosarul cauzei și concluzii scrise prin care a reluat, în esență, argumentele principale de admitere a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017, urmând a se dispune obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată; în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Ulterior, la data de 31.08.2021, reclamanta a formulat CERERE MODIFICATOARE, prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 14656.29 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Se reține că, procedând la soluționarea cauzei, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta cunoștea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluționarea in termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată, si ca aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului cat si întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, si anume data de 07.05.2018, începând cu aceste doua date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix si determinat de norme administrative si legale. Prioritar, Înalta Curte reține faptul că excepțiile, în înțelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecății. Așadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, excepțiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecății, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acțiunii, pe cale de consecință. În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripția este o excepție de fond, al cărei conținut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acțiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepție de fond care se invocă și se rezolvă ca atare; în consecință, în practica judiciară, atunci când acțiunea este considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanța fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecății. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile se rezolvă înaintea fondului. Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prescrisă. Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)". Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei. Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă. Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită. Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță. Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie. Termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, respectiv la data de 13.10.2021, când a fost pronunțată decizia nr. 4644 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. În aceste condiții, în raport de data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 08.03.2021, dreptul solicitat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate. Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă. Totodată, instanța de fond, în rejudecare, va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la excepțiile inadmisibilității, și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. În ceea ce privește soluția de menținere, în rest, a sentinței civile atacate, aceasta se impune față de criticile formulate de recurentă în cadrul căii de atac a recursului, critici care nu vizează modul în care prima instanță a apreciat asupra excepțiilor invocate în dosar, respectiv a inadmisibilității și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, nefiind formulate critici de recurentă cu privire la soluția dată excepțiilor procesuale, ci fiind evidențiate motive de nelegalitate ce au în vedere greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relative la prescripția dreptului dedus judecății, se constată că soluția asupra excepțiilor procesuale a dobândit putere de lucru judecat, prin nerecurare, și se impune a fi menținută. De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare. 2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1617 din 9 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. De asemenea, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.