ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 117/2024

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX -a de contencios administrativ și fiscal, sub numărul x/2021, reclamanta, A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, constatarea existenței unui refuz nejustificat cu privire la soluționarea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta A. Sa a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 5955.02 RON, calculate până la data de 9/13/2021 și în continuare până la data plății efective, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1221 de la data de 14 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii invocate de pârât.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

A fost respinsă cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca nefondată.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1221 de la data de 14 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinței civile atacate și admiterea acțiunii.

În dezvoltarea recursului promovat, recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

A susținut că a formulat o cerere de plată adresată pârâtului care a fost respinsă prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Ulterior, în cadrul demersului judiciar din dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452, ca nelegală, fiind obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la reanalizarea pe fond a cererilor de plată.

A mai precizat faptul că, ulterior soluționării pe fond a cererilor de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a dispus plata despăgubirilor solicitate de recurenta - reclamantă iar susținerea primei instanțe în sensul că acțiunea de față este neîntemeiată, nu face decât să valideze comportamentul ilicit al pârâtului.

Ulterior, a mai invocat recurenta - reclamantă prevederile art. 1535 C. civ.. cu referire la prejudiciul ce i s-a produs, rezultat din lipsa de folosință asupra sumelor de bani precum și aplicarea greșită de prima instanță a disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, a susținut faptul că este evidentă legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu în condițiile în care lipsa de folosința sumelor de bani s-a datorat soluționării cu întârziere a cererii de plată. Faptul că legea nu prevede un termen în care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR să soluționeze o cerere de plată nu înseamnă că pârâtul putea să procedeze după bunul său plac. Mai mult, din dispozițiile legii ce reglementează acordarea despăgubirilor, rezultă caracterul de celeritate al procedurii.

Referitor la culpa pârâtului, a menționat recurenta că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a acționat contrar scopului pentru care acesta a fost creat motiv pentru care este evidentă vinovăția acestuia.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. pentru neplata creanței de asigurare.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs incident pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., casarea hotărârii instanței de fond deoarece este data cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, în motivare, a menționat cu privire la respingerea excepției inadmisibilității că soluția primei instanțe este greșită.

Cererea de plata disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin Decizia pronunțată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin urmare, s-a decis cu putere de lucru judecat ca trebuie sa fie analizate cererile de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, aceasta decizie emisa în baza primei analize a Fondului fiind desființată de instanță în mod definitiv.

A precizat că intimata A. a susținut eronat că Fondul De Garantare A Asiguraților îi datorează penalități sau dobânzi la despăgubirile solicitate prin cererea de plata ce a făcut obiectul Deciziei 14452/2018, aceasta soluționată cu întârziere.

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusa, ci doar sa analizeze cererea de plata pe fond, emițând o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

În temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula instituita de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea in anularea actului administrativ trebuie sa conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cat si "repararea pagubei cauzate".

Totodată, având în vedere soluția instanței de judecată pronunțată în dosarul nr. x/2018 prin care a obligat FGA să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR urma să analizeze cererile de plată și în funcție de această analiză să admită la plată sau să respingă pretențiile A.. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004 cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, cu condiția esențială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. Or, în cazul de față cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluția definitivă pronunțată de instanțele de judecată în dosarul nr. x/2018.

La acest moment A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înțeles să își întemeieze acțiunea.

Cu privire la respingerea excepției tardivității, a arătat că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Procedura administrativa de plata, necontencioasa, prevăzuta de Legea nr. 213/2015 este completata de lege si cu o procedura contencioasa, cu caracter derogatoriu in privința deciziilor de respingere emise de Fondul de garantare a asiguraților.

În raport de dispozițiile art. 19 din Legea 503/2004 și având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita în prezenta cauza aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul ca nu exista niciun motiv sa nu solicite aceste daune moratorii totodată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosar x/2018, a apreciat că acțiunea de față este tardiva, în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepției prescripției a arătat că în mod eronat instanța de fond a considerat faptul ca acțiunea de față ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției raportat la faptul reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plații, termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 fiind un termen de decădere.

FGA a susținut că o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităților/dobânzilor.

În ceea ce privește momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

În prezenta cauza reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/16.03.2016 și până la plata debitului solicitat prin aceasta cerere. Cuantumul acestora este, în teza principala, de 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, și în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Susținerea reclamantei ca prezenta acțiune nu putea fi depusa inainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești in materia acestui tip de cereri, sau de pronunțarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, este nereala deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusa înainte de soluționarea definitiva a dosarului nr. x/2018, si anume data de 13.10.2021, si, pe de alta parte, in Decizia ICCJ pronunțata in RIL cu numărul 22/2019 se arata foarte clar ca pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa.

In speță, intimata-reclamantă a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către aceasta a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și urm. ale Legii nr. 554/2004.

In concluzie, a arătat că intimata-reclamantă a depus prezenta acțiune pe rolul instanțelor mult după împlinirea acestor termene, astfel încât se impunea admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamanta-intimată.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea recursului incident, respingerea recursului formulat de reclamanta si, pe cale de consecința, respingerea contestației ca nefondata.

Cererea formulata pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, tot în legătură cu acest aspect, în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), în raport de dispozițiile art. 52 din Constituția României reportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimoniala de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. în ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare.

În ipoteza de față reclamanta a indicat în mod expres drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Unicul motiv care a condus la respingerea de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Nici FGA, nici instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc.

Singura obligație care revenea FGA-ului după respingerea recursurilor formulate la data de 13.10.2021 era de aceea de reluare a analizării cererii de plată, iar în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate, fie, în caz de respingere totală/parțială a pretențiilor să emită o nouă Decizie, susceptibilă de asemenea de contestare în fața instanței de judecată.

Conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, FGA procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Așadar, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoașterea dreptului pretins ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată.

A statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 care nu a dispus plata directă a sumelor care au făcut obiectul cererilor de plată, ci reanalizarea acestora din urmă.

În realitate dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ci doar o obligație de a face, de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 zile poate fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă nu are relevanță faptul că in interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus in executare sentința civilă, prin aceasta a adus la îndeplinire obligația care îi revenea conform legii, executarea hotărârii presupunând însă cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii.

De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are importanța în litigiul de față în care reclamanta a înțeles să solicite daune interese moratorii constând in lipsa de folosință a unei despăgubiri care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, cauza juridică a acțiunii de față fiind expres indicată de reclamantă.

În ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 de esența sa, este înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce a făcut obiectul acțiunii în anulare le-a produs reclamantei-intimate și are întotdeauna un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operațiuni care nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins.

Chiar și in ipoteza în care instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată și ar fi dispus în consecință obligarea directă la plata sumei constând în creanța de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând în penalități de întârziere in cuantum de 0, 1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 apare ca fiind lipsită de temei, Ordinul antemenționat este inaplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, acesta privind sancțiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluționării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Față de faptul ca FGA nu este un ASIGURĂTOR si FGA nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolventei unui asigurător, a faptului că, FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit nu și al cadrului procesual și a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si instrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus și instanța de fond și ÎCCJ, pe cale de consecința apreciem ca, FGA a procedat in baza legii la analizarea si instrumentarea dosarului de dauna după îndeplinirea obligației de către FGA dispusă de ÎCCJ în dosarul x/2018, in baza unei atente analize prin aplicarea legii.

Cu privire la solicitarea subsidiara de obligare a Fondului De Garantare A Asiguraților la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pe de o parte trebuie avute in vedere dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014 si, pe de alta parte, trebuie stabilit momentul la care creanța de asigurare, respectiv debitul principal, in raport cu care se care obligarea la plata dobânzii, ar fi dobândit caracter cert, lichid si exigibil.

Așadar, in măsura in care sumele solicitate cu titlu de "despăgubiri" ar fi clasificate drept accesorii ale unei creanțe născute anterior datei deschiderii procedurii, devin incidente prev. art. 80 din Legea 85/2014.

A solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta-recurenta și admiterea recursului incident, cu casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând a se respinge acțiunea formulată de A. pe cale de excepție, iar pe fond, ca nefondata.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurentul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea cererii de recurs principal formulată de A..

Prin concluziile scrise formulate, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea cererii de recurs, reluând o parte din argumentele detaliate în cererea de declarare a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că cererea de recurs principal se impune a fi admisă iar cererea de recurs incident se impune a fi respinsă pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x/16.03.2016, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 11257,21 RON reprezentând despăgubiri, pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A..

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a respins această cerere de plată, emițând Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 și care a fost anulată în urma demersului judiciar respectiv, cu obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Ulterior analizei cererii de plată de către pârât, acesta a admis solicitarea recurentei - reclamante și a dispus plata sumei de 8742lei către A. însă, pe calea prezentei acțiuni, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004(indicat în cererea de modificare a acțiunii așa cum am precizat supra. Pct. I.1 Cadrul Procesual), reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat.

Astfel, a susținut reclamanta că este îndreptățită la acordarea sumelor de bani cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință generată de soluționarea cu întârziere de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a cererilor de plată.

Prima instanță a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, reținând în motivare că cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată inițial, nu a primit încă o soluționare pe fond, pentru a se vedea dacă reclamanta este sau nu îndreptățită să primească acea sumă. Or, reclamanta a solicitat penalități de întârziere calculate prin raportare la suma solicitată inițial prin cererea de plată, sumă care în acest moment nu poate fi apreciată ca fiind creanță certă.

Acesta au fost considerentele primei instanțe care, învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenția dedusă judecății se impune a fi respinsă.

II.1 Pornind la analiza cererii de recurs principale formulate de reclamanta A., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată.

Înalta Curte amintește că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Recurenta a susținut că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (cererea înreg. la FGA cu nr. x/16.03.2016), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

La data de 28.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv parțial cea vizată de cererea de plată nr. x/16.03.2016, anume suma de 8742lei, respectiv o parte din despăgubirea cerută de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății.

Așadar, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

În aceste condiții, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului ce face obiect al cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Cu privire la fondul cererii deduse judecății, Înalta Curte constată că relevante sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", precum și dispozițiile art. 18 potrivit cărora:

"(1) Instanța, soluționând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

De asemenea, dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei."

Reglementarea legală de rang constituțional și organic recunoaște în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Înalta Curte constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.".

Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/16.03.20216, intimatul-pârât a conchis că recurenta-reclamantă era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 28.10.2021 suma de 8742lei reprezentând despăgubire parțială pentru dosarul de daună nr. x.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 28.10.2021 suma de 8742lei care i se cuvenea este reprezentat de respingerea cererii sale de plată nr. x/16.03.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/16.03.2016, achitând reclamantei suma de 8742lei. Astfel că, pentru intervalul 03.05.2018 - 28.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 8742lei, sumă pe care Fondul de Garantare a Asiguraților a acordat-o cu titlu de despăgubire în dosarul de daună, la care reclamanta era îndreptățită, ca urmare a actului nelegal emis de pârât.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.20216 în ceea ce privește suma de 8742lei a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 8742lei pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârșit, vinovăția intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuție sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât la data respectivă pârâtul și-a îndeplinit competența legală vizând soluționarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligațiilor legale ce incumbă oricărei autorități publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 8742lei, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 28.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 8742lei către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Curtea subliniază că prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 8742lei, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 8742lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.".

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 8742lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce privește solicitarea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond și din recurs, în cuantum de 929,65 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară de la fond, respectiv 688,46 RON, reprezentând onorariul avocațial și taxa de timbru din recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat din fond și din recurs, astfel cum au fost solicitate de A. S.A..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a avut în vedere culpa procesuală în care se află intimatul - pârât, acesta fiind partea procesuală căzută în pretenții, prin admiterea cererii de recurs formulate de recurenta A. S.A., casarea sentinței civile atacate și, pe fond, admiterea acțiunii.

II.2. În ceea ce privește recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), Înalta Curte constată prin cererea de recurs acesta a criticat modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției, dar și soluția cu privire la fondul problemei de drept deduse judecății.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, criticile părții recurente-pârâte sunt nefondate, în condițiile în care potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din același act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competența sa exclusivă de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acțiunea cu care a fost învestită prima instanță, ca urmare a cererii adiționale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluționarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparține instanței de contencios administrativ competența generală de soluționare a unei astfel de acțiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiții, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acțiunii analizate, existând în antecedența procesului de față o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretențiile pecuniare ale recurentei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A., nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanța conferită de recurentul-pârât normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligație legală a recurentei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acțiunea în discuție prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA inițială, înscriindu-se în premisa esențială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată." - fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

Creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească prin hotărârea definitivă pronunțată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaștea existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

În aceste condiții, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluția în legătură cu pretențiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanța principală însăși nu a fost analizată de către instanța respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptățită la acordarea accesoriilor.

Or, ar fi excesiv a conchide în procesul de față că este inadmisibilă acțiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanța inițial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deși a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat și la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanța principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 11.03.2021 și modificată la data de 18.10.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiț