ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3596/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01.04.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea adițională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 – 18271,98 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1188 din data de 24.06.2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, excepția lipsei de obiect, excepția tardivității, și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.179,28 de RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1188 din data de 24.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că sentința primei instanțe este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), (11) și 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea 213/2015, precum și a art. 8 alin. (3) si art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004.

Astfel, instanța de fond a pronunțat soluția cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11 și art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015.

Conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5."

Art. 11 din aceeași lege prevede că: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege."

Dispozițiile art. 13 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "(2) Fondul va publica și site-ul propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. (3) în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

De asemenea, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Procedura administrativă, cu caracter special, menționată prevede și modalitatea de soluționare a cererilor creditorilor de asigurări, respectiv obligația comisiei speciale prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 și 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 de a admite cererea de despăgubire sau de plată și de a efectua plata în limita plafonului de garantare, iar în caz de refuz, de a emite o Decizie de respingere.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "(5) în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

În continuare, recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Intimata a solicitat instanței, în cadrul dosar x/2018, atât anularea deciziei FGA nr. 14452/2018, cât și obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plată respinse prin decizie. Faptul că instanța de judecată nu a obligat FGA direct la plata despăgubirilor solicitate - ci recurentul-pârât a fost obligat să soluționeze pe fond cererea de plată -, s-a făcut în respectul dispozițiilor exprese ale Legii nr. 213/2015 ce dau în competența exclusivă și expresă a FGA analiza cererilor de plată depuse de creditorii unui asigurător în faliment, urmând ca soluția administrativă a Fondului să facă obiectul verificării legalității de către instanța de contencios administrativ, dar acesta soluție a instanței nu anulează faptul cert ca A. a cerut instanței de judecată, în 2018, obligarea FGA la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de plată invocată în prezenta cauză.

Or, dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu exista nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor - așa cum a făcut-o - și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față.

În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii - cu cele două capete de cerere menționate - acesta este stabilit de art. 11 din lege, fiind în general de minim 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. În ce privește Deciziile emise de FGA, în privința termenului de contestare, așa cum se cunoște, acesta este de 10 zile de la comunicarea Decizie de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicata, cu modificările ulterioare.

Totodată, spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii in despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege, art. 19, stipulând: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2)Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Prin urmare legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar nu în orice condiții, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului - deci potrivit regulii instituită în cadrul art. 8 din lege- respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător.

Cu alte cuvinte, în această situație, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ.

Or, în cauza de față, intimata nu face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosar x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalități de întârziere/dobânzi în temeiul legii, respectiv în temeiul unei dispoziții prevăzute în legislația RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Ordinului CSA 14/2011, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului intimatei sau, în privința dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăși o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu (în afară de calculul matematic respectiv).

Pe cale de consecință, cererea intimatei privind obligarea pârâtului în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, actualizată la plata de dobânzi legale este inadmisibilă și din perspectiva aplicării prevederilor Legii nr. 554/2004 nu numai a Legii nr. 213/2015, art. 19 din legea contenciosului administrativ având un caracter de excepție față de regula instituită de art. 8 din aceeași lege, excepție ce constă în condiționarea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămată ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului, situație care nu se regăsește în cauza de față, reclamanta solicitând penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității, deoarece, dreptul material la acțiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 fiind stins.

Conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcție de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluționată în termen sau nu, iar în cauza de față evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nicio relevanță de vreme ce dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție de mai bine de 2 ani.

Față de aceste împrejurări soluția acordării de care instanța de fond a dobânzilor legale penalizatoare calculate după 30 de zile de la depunerea cererii de plată până la data de 29.10.2021 este nelegală, sumele în discuție, nici dacă ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acțiune în justiție, dreptul material la acțiune fiind prescris.

3.2. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A. a arătat că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicare și încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit Normei ASF 23/2014, art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciem că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 se arată că, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum in mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosința asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, iar rejudecând pe fond, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în:

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamată, ca nefondat.

Prin concluziile scrise, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 decembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge atât recursul declarat de reclamanta A. S.A., cât și recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, iar prin cererea adițională a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 – 18271,98 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a respins a respins excepția lipsei de interes, excepția lipsei de obiect, excepția tardivității, și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanta este îndreptățită la plata dobânzii legale stabilite conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale, având în vedere că, în cazul în care FGA ar fi soluționat cererea cu respectarea legii, la momentul potrivit, nu s-ar fi cauzat reclamantei prejudiciul constând în lipsirea de o sumă de bani cuvenită.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părți litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.

6.1. Prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se susține că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare."

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale.

În acest context, Înalta Curte constată că, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.2016 în ceea ce privește suma de 6371 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate îndreptățește recurenta-reclamantă să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 6371 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Pe de altă parte, relevante sunt dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență." Or, atât timp cât instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu a analizat situația concretă a recurentei-reclamante în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată nr. x/16.03.2016 și înscrisurile care o însoțesc, achitarea sumei de 6371 RON prin Ordinul de plată nr. x/29.10.2021, reprezintă o manifestare de voință ce produce efecte juridice și conduce la înlăturarea excepției inadmisibilității, excepției prescripției și excepției tardivității în ceea ce privește creanța principală, precum și în sensul acordării dobânzii legale, calculate de la îndeplinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii și până la data de 29.10.2021.

6.2. Analizând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că prin prima critică se susține că instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea exclusivă a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, contenciosului administrativ este un controlul de plină jurisdicție având în vedere că, prin soluționarea cererii deduse judecății, instanța poate dispune, după caz, anularea totală sau parțială a actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorității pârâte la emiterea actului solicitat de reclamant, dacă legea îi conferă acestuia acest drept, repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale, dar și morale.

Din actele dosarului de fond rezultă că, recurenta-reclamantă A. S.A. a înregistrat la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/16.03.2016 cerere de plată privind suma de 6371 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări, iar în motivele de recurs se susține că această cerere trebuia formulată în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte constată că, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată privind suma de 6371 RON, dosar daună x, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Față de împrejurarea că, recurentul-pârât a respins cererea de plată fără a realiza o analiză din perspectiva temeiniciei acesteia, ci pentru depășirea plafonului de 450.000 RON (așa cum rezultă din decizia nr. 14452/03.05.2018), iar la data de 29.10.2021 a înțeles să procedeze la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016, prima instanță s-a pronunțat în concordanță cu dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Într-adevăr, din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, însă atât timp cât cererea de plată nr. x/16.03.2016 a fost soluționată în sensul admiterii la plată, fără a fi emis un act administrativ, recurentul-pârât nu poate pretinde recurentei-reclamante să prezinte o hotărâre judecătorească prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, atât timp cât emiterea actului administrativ intră în atribuțiile sale, iar acesta a recunoscut că cererea de plată a fost admisă fără să fi emis un astfel de act.

Sub acest aspect, relevantă este și decizia nr. 14454/17.01.2022, emisă în cadrul instrumentării dosarelor de daună, în acord cu dispozițiile Deciziei nr. 29 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, precum și ale Deciziei nr. 4644/13.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererile de plată menționate în Anexa 1 pentru suma de 1.360.732 RON reprezentând debit principal, între care se regăsește și cererea de plată nr. x pentru suma de 6371 RON – poziția 35, achitată cu ordinul de plată x/29.10.2021 .

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (01.04.2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 6371 RON, care de altfel, a fost achitată de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În privința cererii de obligare a recurnetului-pârât la plata dobânzilor legale, în mod corect a reținut prima instanță dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Având în vedere că, data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar în lipsa unui termen special de soluționare a cererilor de plată, se aplică dispozițiile de drept comun ale contenciosului administrativ, respectiv art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, prin "nesoluționarea în termenul legal a unei cereri" se înțelege "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen" rezultă că, în cauza dedusă judecății, termenul începe să curgă de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și se împlinește la data de 29.10.2021, când contul recurentei-reclamante a fost creditat cu suma reprezentând creanța principală.

Față de aceste considerente, nu poate fi primită critica recurentului-pârât în sensul că, dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție de mai bine de 2 ani, având în vedere că cererea de plată nu a fost soluționată cu respectarea termenului legal, iar termenul de introducere a cererii întemeiate pe dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcție de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluționată în termen sau nu.

În ceea ce privește cuantumul dobânzii legale, în mod corect a reținut instanța de fond incidența dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 (forma în vigoare la data cererii de plată), având în vedere că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este o întreprindere cu scop lucrativ și nu a acționat în calitate de autoritate contractantă, ci acesta răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă cât și recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1188 din 24 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 iunie 2023.