ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2854/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale si obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea aditională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat instanței de judecata, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, constând în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 68643.64 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În sedința de judecată din data de 17.11.2021, la interpelarea instanței de judecată de a preciza de când înțelege să solicite penalități de întârziere în cuantum stabilit de normele legale speciale incidente de 0,1%, astfel cum s-a menționat în cererea modificatoare, apărătorul reclamantei a precizat că acestea se solicită începând cu a 31-a zi a depunerii cererii de plată. Curtea a luat act de susținerea apărătorului reclamantei în sensul că, prin cererea inițială de plată s-au solicitat doar despăgubiri, iar în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea sunt solicitate începând cu cea de-a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, despagubirile fiind solicitate pentru solutionarea cu intarziere a cererii și pentru respingerea acesteia.

Ca urmare, perioada pentru care se solicită penalități/dobânzi este începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/29.01.2016 si pana la plata debitului solicitat prin aceasta cerere, ele se raportează la cuantumul integral al debitului solicitat prin cerere, iar temeiul juridic invocat de reclamantă sunt prevederile art. 19 din Legea 554/2004.

Debitul principal a fost achitat de parata către reclamantă, acest aspect fiind confirmat de ambele părti ale cauzei.

Prin sentința nr. 1942 din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluționarea cererii de despăgubiri formulate de reclamanta și s-a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind lipsit de obiect; s-a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect pretenții; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții și respinge aceasta cerere ca fiind prescrisă; s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1942 din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arătând că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă.

S-a susținut că, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526 din actul normativ menționat, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezența unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plății efective a despăgubirilor, nu se putea pune problema prescripției dreptului material la acțiune.

Sub aspectul evidențiat a făcut trimitere la poziția exprimată de Ministerul Public și reținută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat la data plății despăgubirilor, și anume la 29.10.2021, dreptul său la acțiune nefiind prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabilește că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripție de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului și având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorității administrative presupune îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudență consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoștință de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

În speță, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraților a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripția. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14452/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri și, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

A mai arătat recurenta că nu pot fi primite susținerile primei instanțe în sensul că reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.

Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului la acțiune și a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum și natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu față de dreptul principal al reclamantei la plata de despăgubiri, concluzionând că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii-accesorii dreptului principal nu poate fi considerat prescris.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatului-pârât, ca urmare a analizării situației de fapt și a întregului probatoriu administrat în cauză, instanța de fond a reținut în mod corect că "reclamanta cunoștea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluționarea in termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, si ca aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului cat si întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, si anume data de 07.05.2018, începând cu aceste doua date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix si determinat de norme administrative si legale".

A susținut intimatul-pârât că nu se poate lua în considerare susținerea recurentei-reclamante cu privire la curgerea prescripției de la data la care a cunoscut "în realitate" cuantumul despăgubirilor, raportându-se la momentul plății efectuate de FGA, fără a se ține cont de momentul la care ar fi trebuit să cunoască conform împrejurărilor de fapt și de drept a momentului de la care a început să curgă prescripția extinctivă, cele doua momente (obiectiv și subiectiv) nefiind lăsate la aprecierea celui împotriva căruia curge prescripția extinctivă, respectiv alegerea momentului mai convenabil, ci aplicându-se cu prioritate primul moment care poale fi stabilit ca fiind acela de la care curge prescripția.

În consecință, intimatul a aratat că așa cum a constatat și instanța de fond termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început sa curgă începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată la FGA (așa cum a solicitat A. în mod expres prin cererea modificatoare) și s-a împlinit un an mai târziu, iar recurenta-reclamantă a depus prezenta acțiune pe rolul instanțelor cu mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrata la data de 31.08.2021 (cererea modificatoare), astfel încât Curtea de Apel București în mod corect și legal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de A..

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și în raport cu dispozițiile legale incidente, constată fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Demersul judiciar al reclamantei A. S.A., astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la dosar la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 și în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea sunt solicitate începând cu cea de-a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, despăgubirile fiind solicitate pentru soluționarea cu întârziere a cererii și pentru respingerea acesteia, astfel cum a luat act instanța de precizarea reclamantei, prin încheierea de ședință din 17.11.2021.

Prin acțiunea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat constatarea unui refuz nejustificat din partea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de soluționare a cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, iar modificarea acesteia prin cererea formulată la 31 august 2021 s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei. .

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată excepția privind inadmisibilitatea cererii și a admis excepția lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluționarea cererii de despăgubiri formulate de reclamantă și a respins acest capăt de cerere ca lipsit de obiect.

Totodată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții și a respins aceasta cerere ca fiind prescrisă.

Reclamanta a criticat soluția primei instanțe, susținând prin cererea de recurs încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripției extinctive.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanța de control judiciar, fiind apte să atragă casarea în parte a sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din același act normativ constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiași text de lege se stipulează că, "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Așadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, iar modificarea acestei acțiuni s-a datorat emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea de plată a fost respinsă.

Această decizie a fost contestată de către reclamantă, acțiunea făcând obiectul Dosarului nr. x/2018, aflat la data de 31 august 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, cu termen la 13.10.2021, la care dosarul a fost soluționat definitiv prin respingerea recursului pârâtului, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraților este obligat să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă.

Instanta de fond a constatat că reclamanta cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, și că aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului cât si întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix și determinat de norme administrative si legale.

Totodată, a reținut că reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/29.01.2016, acesta fiind termenul la care pârâta avea obligația de a soluționa cererea de plată, iar cuantumul penalităților/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de intârziere în parte, și a cunoscut existenta si întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plata la data comunicarii catre ea a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal de catre reclamanta, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se considera îndreptațită.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluționarea cererii de plată, cât și pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se așadar necesitatea de a se verifica intervenirea prescripției dreptului material la acțiune raportat la ambele petite ale acțiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Dată fiind și decizia nr. 22/2019 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, invocată atât de prima instanță, cât și de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reținute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (...) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia.", este evident că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești și prin plata debitului principal, și doar ulterior să-i fie calculate penalitățile sau dobânzile în funcție de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei și această dată nu poate coincide cu data reținută de prima instanță în hotărârea atacată.

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripția dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În acest context, câtă vreme recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată nr. x/29.01.2016, soluția instanței de fond, care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acțiune față de data formulării acestei solicitări de plată, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a sentinței de fond criticate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pretenții, aspect de natură a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect și la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cât privește celelalte excepții invocate în cauză, respectiv excepțiile privind lipsa de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluționarea cererii de despăgubiri, și excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect pretenții, Înalta Curte urmează să mențină dispozițiile sentinței primei instanțe pronunțate în soluționarea acestora, având în vedere că nu au făcut obiectul căii de atac supuse analizei de față.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pretenții și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1942 din 15 decembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare, respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect pretenții și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.