ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3681/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin cererea adițională depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 26.08.2016 constând în principal, penalități de întârziere în cuantumul de 6374,82 RON stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1796 din 26 noiembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare. Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată. Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1761 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data platii integrale a debitului principal . Obligă pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1172 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru si onorariu de avocat. Respinge în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată."

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ambii criticând-o pentru nelegalitate. Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția referitoare la stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii precizate. Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1531 și art. 1535 C. civ., ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, precum și cele ale art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Astfel, faptul că în realitate, F.G.A. a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluție care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea F.G.A. de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă F.G.A. De vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca F.G.A. să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor. De asemenea, în opinia recurentei, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, iar stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3). Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în secundar ca neîntemeiată. Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât a învederat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Respingând excepția de inadmisibilitate, prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația F.G.A. de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă ca F.G.A. nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond și să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia. Recurentul-pârât a apreciat, de asemenea, că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant. Având în vedere faptul că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, iar nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004. Având în vedere faptul că reclamanta a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosar x/2018, recurentul-pârât a apreciat că acțiunea de față este tardivă, în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozitiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004. Referitor la respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de fond a considerat faptul ca acțiunea de față ar fi formulată în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției în temeiul dispozițiilor art. 2503 și 2537 C. civ. În opinia recurentului nu există o bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor solicitate, iar reținerea primei instanțe în sensul nașterii dreptului la plata daunelor moratorii de la data de 3.05.2028 este chiar contrară susținerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x, soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind anularea Deciziei F.G.A. 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13 octombrie 2021. Astfel, instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei și prin susținerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată. De asemenea, un alt aspect de nelegalitate invocat în ceea ce privește reținerile primei instanțe cu privire la respingerea excepției prescripției este acela că, aceasta din urmă în mod greșit s-a raportat la termenul de prescripție prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care se referă strict la termenul de prescripție aplicabil pentru creanțele de asigurări și în niciun caz la termenul de prescripție aplicabil penalităților de întârziere și/sau dobânzilor aplicabile pentru culpa autorității în soluționarea cererii prevăzut de Legea nr. 554/2004, termen de 1 an. Acest aspect nu prezintă controverse, întreaga doctrină de specialitate și jurisprudență fiind în sensul că aceste penalități/dobânzi nu sunt creanțe de asigurare, deci nu li se aplică termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de Legea 213/2015. Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și următoarele ale Legii nr. 554/2004. Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raționamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescripție, totodată ținând cont și de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018 prin care s-a obligat F.G.A. la analizarea cererii de plată și nicidecum la plata acesteia. Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004. Recurentul-pârât a solicitat și admiterea excepției prematurității acțiunii A., învederând că simpla anulare a deciziei nr. 14452/3.05.2018 a putut da naștere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu și a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanțial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanța de contencios administrativ. Până la stabilirea caracterului cert, lichid si exigibil al dreptului de creanță principal, nu se poate recunoaște dreptul de creanță accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil și condiționat de recunoașterea dreptului de creanță principal. Această ipoteză ar fi posibilă dacă dreptul de creanță principal ar fi cert. Or, reclamanta pretinde recunoașterea dreptului de creanță accesoriu ca fiind lichid și exigibil, fără a se verifica prima condiție - certitudinea. Drepturile afectate de un termen pot fi încuviințate (realizate), potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ., înainte de împlinirea termenului, "ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului", or, reclamanta nu invocă o pagubă iminentă, simpla durată a procedurilor administrative neputând fi considerată o cauză de înlăturare a prematurității, cât timp daunele interese moratorii pretinse de către A. au ca scop repararea tocmai a acestei pretinse întârzieri culpabile. Recurentul-pârât a susținut că se impune, de asemenea, admiterea excepției lipsei de interes. Astfel, repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins, drept pentru care nu exista interesul A. la momentul introducerii prezentei acțiuni de a solicita penalități/dobânzi, acest drept născându-se ulterior după soluționarea de către FGA a cererii de plată pe fond. În consecință, având în vedere că excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, a solicitat să fie admisă, cu consecința respingerii acțiunii A. ca lipsită de interes. În ceea ce privește fondul acțiunii, recurentul-pârât a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1350 și următoarele, art. 1531 și următoarele, precum și ale art. 2223 din C. civ., ale art. 75, Norma A.S.F. nr. 23/2014, O.U.G. nr. 13/2011, ale art. 4, art. 12, art. 15 și ale art. 18 din Legea nr. 213/2015, dar și ale art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Astfel, având în vedere faptul că F.G.A. nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că legiuitorul l-a obligat să analizeze și intrumenteze dosarele de daună, ceea ce a dispus și instanța de fond și Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-pârât a apreciat că a procedat conform dispozițiilor legale la analizarea și intrumentarea dosarului de daună, conform obligației dispuse în dosarul nr. x/2018, astfel că se impune admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat. La rândul său, recurenta-reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului declarat de autoritatea pârâtă.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de ambele părți în recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat nicio critică care să se subsumeze cazului de casare indicat, ci doar argumente care se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiași articol, respectiv cazului de casare care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă. De asemenea, având în vedere motivele invocate de recurenți prin cererile de recurs formulate, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată. Referitor la criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind modul de soluționare a excepțiilor invocate în cauză Preliminar, se reține că vor fi analizate criticile formulate de recurentul-pârât ce vizează excepțiile invocate în fața instanței de fond, urmând ca cele formulate în susținerea excepției prematurității, invocată în calea de atac a recursului, să fie avute în vedere ca apărări de fond. Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi de întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09 august 2021 și în continuare până la data plății efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, iar acesta din urmă a criticat soluția primei instanțe, invocând prin cererea de recurs formulată încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, aplicabile în materia prescripției extinctive. Astfel, instanța reține că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speță prevederile art. 2526 și cele ale art. 2537 din actul normativ indicat. Potrivit art. 2526 din C. civ.: "când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă". În speța de față, reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021. În concluzie, nu se poate susține că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an. Totodată, regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate. Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege. Conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiași text de lege se stipulează: "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Așadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege. În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.08.2016, iar modificarea acestei acțiuni a fost consecința emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă. Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acțiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021. Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic ce a stat la baza invocării de către recurentul-pârât a excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat. Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a cererii de plată, respectiv pentru emiterea unui refuz nejustificat de plată. Or, Înalta Curte reține că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se constate nelegalitatea acestui refuz de plată. Ca atare, este evident că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ori prin plata voluntară a debitului principal, acesta fiind momentul de la care putea cunoaște întinderea pagubei. Se impune această concluzie și prin raportare la statuările instanței supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reținute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (… ) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia." În speță, contrar susținerilor recurentului-pârât, actul administrativ vătămător, cauzator de prejudicii potrivit cererii modificatoare, a fost anulat definitiv la data de 13 octombrie 2021. Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante, constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, a devenit cert cel mai devreme în cursul prezentului litigiu, la anularea definitivă a primei decizii de respingere a cererii de plată, astfel că la data formulării cererii modificatoare termenul de prescripție de 1 an nu era împlinit. În consecință, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind soluția primei instanțe referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune sunt nefondate. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității cererii de obligare la plata despăgubirilor, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și le va respinge, menținând soluția pronunțată de prima instanță ca legală, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente. Criticile formulate de recurentul-pârât au vizat, în esență, greșita aplicare a art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că demersul reclamantei este admisibil, având în vedere că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ. Așadar, la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă. Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat în mod definitiv la data de 13 octombrie 2021 în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată, fără ca partea să ceară la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată. Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării acestei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru motivul că a solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu. Totodată, instanța de control judiciar mai reține și faptul că de esența admisibilității acțiunii în despăgubiri formulate în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiția referitoare la soluționarea de către instanța de contencios administrativ, a unei acțiuni anterioare în anularea unui act administrativ. Totodată, o altă cerință de exercitare a acestei acțiuni ce se deduce din interpretarea acelorași norme, constă în faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anulate. În speță, aceste cerințe sunt îndeplinite, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, despăgubirile pretinse de reclamantă cu titlu de penalități, în teza principală, sau de dobânzi în cea subsidiară, vizând, pe de o parte, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă la data de 13 octombrie 2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor. Prin hotărârea judecătorească de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere a cererii de plată, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON. Așadar, împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Referitor la excepția tardivității acțiunii, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text. Nu în ultimul rând, cu referire la excepția lipsei de interes a acțiunii, Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată raportat la cererea inițială, iar la momentul formulării acesteia, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu fusese analizată pe fond. Referitor la criticile recurentei-reclamante A. S.A. și ale recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind modul de soluționare a cauzei pe fond Criticile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, iar cele formulate de recurentul-pârât sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce succed. Astfel, în ceea ce privește cererea în despăgubiri reprezentând penalități de întârziere, instanța de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în interesul legii, potrivit cărora: "77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..(...)" În cauză, deși recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existența prejudiciului prin soluționarea cu întârziere a cererii de plată, pretinzând în acest sens acordarea penalităților de întârziere. Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se reține că aceasta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii. În aceste condiții, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluționarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege. Nu se poate susține așadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a F.G.A. - emiterea deciziei nelegale - și prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluționării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate. În acest sens, instanța de recurs reține că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situația nesoluționării în termen de către asiguratorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situația respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO. Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogației și nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina pârâtului obligația de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situația premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare). În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalității actului tipic sau asimilat. În speța de față, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal, nu și cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea în termen). În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalități de întârziere pentru nesoluționarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011, se reține că potrivit art. 1 alin. (3) din actul normativ menționat: "(3)Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...)" Conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011: "(2)Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)" (3)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (...)" În cauză, dobânda legală penalizatoare a fost solicitată de recurenta-reclamantă cu titlul de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosință a sumei solicitate prin cererea de plată, care în mod nelegal a fost apreciată ca fiind nedatorată de pârâtul F.G.A. În dezacord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte constată că această solicitare a reclamantei, de plată a dobânzii legale, nu este întemeiată, în condițiile în care, în urma reanalizării cererii de plată, ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 a Curții de Apel București, definitivă prin respingerea recursului în dosar nr. x/2018, prin care pârâtul a fost obligat la soluționarea cererii de plată, aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată prin Decizia F.G.A. nr. 45045/1.02.2022. Așadar, nu s-a făcut dovada existenței unui act administrativ nelegal, anulat definitiv de o instanță de judecată, care să fi fost de natură a produce reclamantei un prejudiciu constând în lipsa de folosință a sumei solicitată ca despăgubire prin cererea de plată și care, eventual, ar fi trebuit încuviințată la plată încă de la data emiterii Deciziei nr. 1452/03.05.2018, când a fost soluționată inițial cererea în despăgubiri. Pe cale de consecință, din moment ce reclamanta nu este îndreptățită să pretindă existența prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 din O.G. nr. 13/2011, în mod incorect a admis instanța de fond cererea reclamantei de plată a dobânzii legale, motiv pentru care urmează a fi admis recursul pârâtului și casată în parte sentința recurată sub acest aspect. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat și va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare va respinge în tot acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 453 C. proc. civ., conform cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, conform dovezii de la fila x.