ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2499/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat acțiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanței ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 31019.85 RON, calculate până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1901 din 10 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate; - a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă; - a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021; - a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.229,39 de RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial; - a respins cererea în rest, ca neîntemeiată. 1.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1901 din 10 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților. 1.3.1. Recurenta-reclamanta A. S.A a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate cu obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și acordarea cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., susținând că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Cu privire la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 recurenta-reclamantă a arată că, potrivit acestor dispoziții, FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată și a apreciat că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a susținut că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cum în mod greșit a procedat prima instanță. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. 1.3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea contestației reclamantei ca neîntemeiată. În motivarea recursului a arătat că prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond a invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei de obiect/lipsei de interes, excepții pe care a solicitat să fie calificate ca fiind apărări de fond. Cu privire la excepția prescripției a arătat, în esență, că reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/29.01.2016 sau, în a doua situație, începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018. Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, ținând cont și de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018 prin care FGA a fost obligat la analizarea cererii de plată și nicidecum la plata acesteia. În continuare recurenta-pârâtă a solicitat admiterea excepției prematurității acțiunii, arătând, în esență că, în speță, trebuie respectat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 pronunțată în Dosarul x/2018 Simpla anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a putut da naștere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu și a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanțial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanța de contencios administrativ. Până la stabilirea caracterului cert, lichid si exigibil al dreptului de creanță principal, nu se poate recunoaște dreptul de creanță accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil și condiționat de recunoașterea dreptului de creanță principal. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în cauză, nu se regăsește nesoluționarea în termenul legal a unei cereri și nici refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede nici sancțiunea dobânzii legale penalizatoare. În ce privește dobânda penalizatoare a invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 13/2011, care impun exprimarea voinței debitorului cu privire la suma la care acesta se obligă față de creditorul său, astfel că, în lipsa unui asemenea acord, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar motivația acordării acesteia reprezintă o adăugare la lege. Critică faptul că instanța de fond a reținut că, deși FGA este o instituție de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, și nu un profesionist, respectiv o persoană care exploatează o întreprindere, i se pot aplica dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă. Precizează că FGA s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015, iar pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, acesta nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale acestuia. Mai arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată și întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ; că pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu și emiterea actelor administrative nelegale, acțiunea având caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal. Susține că răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ. că motivul respingerii cererii de plată constă în interpretarea nelegală a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Or, nici FGA și nici instanța nu au apreciat dacă recurenta-reclamantă deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că FGA procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale. Astfel, arată că, în realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, așa încât nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, iar, pe de altă parte, arată că acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, respectiv acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată. 1.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. S.A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. 1.

Procedura de soluționare a recursurilor În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 31019.85 RON, calculate până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA, intervalul de timp pentru care sunt datorate penalitățile, precum și cuantumul acestor penalități. Soluționând cauza, prima instanță a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021; a respins cererea în rest, ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, instanța de control judiciar constată că prima instanță a stabilit în mod greșit intervalul de timp în care este datorată dobânda legală, motiv pentru care va fi casată în parte sentința atacată și, în rejudecare, se va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pentru intervalul cuprins între a 30-zi de la data depunerii cererii de plată și până la data de 02.05.2015. 2.2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prima critică de nelegalitate adusă sentinței atacate a vizat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire și la dispozițiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 și art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susținut că aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități. Înalta Curte constată că Legea specială nr. 213/2015 nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. În ceea ce privește dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3), raportat la art. 26 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/20144, acestea nu fac referire la penalitățile de întârziere care sunt reglementate de art. 37 din Normă. Caracterul lor accesoriu este stipulat în Norma legală indicată și nu în mod direct în contractul de asigurare, ceea ce nu le conferă natura unor creanțe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că aceasta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale. A doua critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susținând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiași text normativ, așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Înalta Curte nu poate primi această critică având în vedere dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar potrivit cărora: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.". Așadar, față de dispozițiile legale anterior redate, Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul fondului, reține că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acționat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezența unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. 2.3. Prin recursul formulat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Preliminar, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, nefiind arătate argumentele de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții legale. În această situație, instanța de recurs se află în imposibilitatea de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, întrucât nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal nu pot echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiate, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a adus critici concrete, ci s-a limitat la reluarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, solicitând, de altfel, prin cererea de recurs ca aceste excepții să fie calificate drept apărări de fond. Referitor la celelalte excepții (a lipsei de obiect a contestației/a lipsei de interes, a prematurității cererii), Înalta Curte constată că acestea nu au făcut obiectul analizei instanței de fond, fiind invocate pentru prima dată în cererea de recurs. Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune." Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la cercetarea unor aspecte care nu au fost supuse analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului. Prin criticile de nelegalitate formulate pe fondul cauzei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, că prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018 Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost obligat la plata sumelor pretinse de A. S.A. prin cererea de plată, ci a fost obligat doar la analizarea cererii de plată, că în cauză nu se regăsește nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, astfel cum această inacțiune este definită de Legea nr. 554/2004 și nici refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancțiunea dobânzii penalizatoare, că obligarea sa la plata dobânzii este lipsită de orice temei legal, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Cât privește obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 și până la 29.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 7.678 RON reprezentând creanța principală, așa cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond, fila x, Înalta Curte constată că aceasta are temei legal, în condițiile în care, în prezenta speță, acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condițiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ. Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x din 29.01.2016 în ceea ce privește suma de 7.678 RON (creanța principală) a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. În consecință, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În speța de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 7.678 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021, astfel cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 7.678 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme existența creanței este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanța principală la data de 29.10.2021. De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (29.01.2016). Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, în sensul că nu datorează dobândă legală pentru intervalul cuprins între a 30-zi de la data depunerii cererii de plată și până la data de 02.05.2018, întrucât, astfel cum s-a arătat la considerentele pct. 2.2. din prezenta decizie, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale. Pentru toate aceste motive, constatând că prima instanță a stabilit în mod greșit intervalul de timp în care este datorată dobânda legală, recursul pârâtului Fondul de Garantare va fi admis, iar sentința atacată va fi casată în parte. 2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat Totodată, recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților va fi admis, se va casată în parte sentința atacată și, în rejudecare, se va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale pentru intervalul cuprins între a 30-zi de la data depunerii cererii de plată și până la data de 02.05.2018, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.