ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2436/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale si obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 31.08.2021 a depus reclamanta cerere modificatoare a acțiunii, solicitând instanței de judecata, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/11/2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 3150.4 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective si, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a arătat reclamanta că înțelege să își mențină solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1671 pronunțată la data de 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la soluționarea cererii de despăgubiri formulate de reclamanta și a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de obiect. Totodată, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect pretenții. A admis prima instanță excepția prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, și a respins aceasta cerere ca fiind prescrisa. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, respectiv în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, susține recurenta că hotărârea atacată este rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 al căror conținut este redat în cuprinsul cererii de recurs. A mai arătat partea că, în mod incorect, a reținut prima instanță că A. ar fi cunoscut producerea și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii de plată de la data de 7 mai 2018, aspect în raport de care, coroborat cu data formulării cererii de chemare în judecată, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A invocat recurenta – reclamantă în sprijinul susținerilor sale considerentele deciziei nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție relative la interpretarea disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 care statuează că "data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." Totodată, se prevalează aceeași parte de par. 77 al Deciziei RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 cu precizarea că prejudiciul suferit de recurentă a încetat abia la data la care au fost plătite despăgubirile de către intimatul – pârât. Prin urmare, dreptul la acțiune al recurentei s-a născut după data de 13.10.2021, când a rămas definitivă soluția în dosarul nr. x/2018, și a dobândit caracter cert după reanalizarea cererii de plată pe fond de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR. Având în vedere aceste considerente, prin raportare la termenul de prescripție de 5 ani, calculat de la data nașterii dreptului, și la natura prejudiciului(daune moratorii), soluția primei instanțe este nelegală. Totodată, a susținut partea recurentă – reclamantă în cauză se confirmă coordonatele dispoziției legale privind acordarea despăgubirilor, respectiv existența unui act administrativ nelegal, existența prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu precum și culpa autorității pârâte. Pentru toate motivele anterior expuse, a solicitat admiterea cererii de recurs, cu casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe față de împrejurarea că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și obligarea acestuia la plata de despăgubiri.

Apărările intimatei Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, legal citat cu copie a motivelor de recurs, a formulat apărări în cauza de față prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.

Concluzii scrise Recurenta-reclamantă A. S.A., a depus la dosarul cauzei și concluzii scrise prin care a reluat, în esență, argumentele principale de admitere a recursului promovat în cauză. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale si obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. La data de 31.08.2021 a depus reclamanta cerere modificatoare a acțiunii, solicitând instanței de judecata ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/11/2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 3150.4 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective si în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Se reține că, procedând la soluționarea cauzei, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta cunoștea existenta si întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea in termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/11.03.2016, acesta fiind termenul la care parata avea obligația de a soluționa cererea de plata, iar cuantumul penalităților/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere in parte, a cunoscut existenta si întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plata la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plata nr. x/11.03.2016, si anume data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului paratei apreciat nelegal, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se considera îndreptățită. Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate in condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, data achitării debitului fiind diferita de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia sa o cunoască de la care curge acest termen de prescripție. Prioritar, Înalta Curte reține faptul că excepțiile, în înțelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecății. Așadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, excepțiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecății, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acțiunii, pe cale de consecință. În altă ordine de idei, trebuie subliniat faptul că prescripția este o excepție de fond, al cărei conținut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acțiune, fiind considerată, în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepție de fond care se invocă și se rezolvă ca atare; în consecință, în practica judiciară, atunci când acțiunea este considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanța fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecății. În acest mod, se realizează practic principiul consacrat în art. 248 C. proc. civ., potrivit căruia excepțiile se rezolvă înaintea fondului. Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prescrisă. Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)". Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei. Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă. Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită. Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță. Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie. Termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, respectiv la data de 13.10.2021, când a fost pronunțată decizia nr. 4644 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 1 aprilie 2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate. Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă. Totodată, instanța de fond, în rejudecare, va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la excepțiile inadmisibilității, și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. În ceea ce privește soluția de menținere, în rest, a sentinței civile atacate, apreciem că se impune față de criticile formulate de recurentă în cadrul căii de atac a recursului, critici care nu vizează modul în care prima instanță a apreciat asupra excepțiilor invocate în dosar, respectiv a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată și a inadmisibilității cererii. Prin urmare, nefiind formulate critici de recurentă cu privire la soluția dată excepțiilor procesuale ci fiind evidențiate motive de nelegalitate ce au în vedere greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relative la prescripția dreptului dedus judecății, se constată că soluția asupra excepțiilor procesuale a dobândit putere de lucru judecat, prin nerecurare, și se impune a fi menținută. De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare. 2.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1671 din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și va casa, în parte, sentința recurată în privința soluției date excepției prescripției, trimițând cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. De asemenea, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.