ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5081/2023

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care solicită instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016, constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 26636.21, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, își menține solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 855 din 29 aprilie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 11.643 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat; a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește stabilirea cuantumului penalităților, și rejudecarea pe fond a cauzei, în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016 constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a expus mai întâi considerații referitoare la încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., arătând că în speță sunt îndeplinite condițiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Consideră că, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului și obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

A arătat că momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile.

Faptul că FGA a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță.

A susținut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A invocat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora are obligația să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Astfel fiind, a susținut că textele de lege de mai sus reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților solicitate.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a arătat că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, care la art. 1 alin. (3) prevăd că: "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

În speță, deși FGA, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

A susținut că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. S.A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin respingerea excepției de inadmisibilitate, prima instanță a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația FGA de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond și să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia și nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita în prezenta cauza aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul că nu exista niciun motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoztiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, recurentul-pârât a apreciat că în mod greșit a considerat judecătorul fondului faptul că acțiunea de față ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la data la care reclamanta a putut cunoaște și cuantifica integral prejudiciul, cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021, respingând excepția prescripției.

În speță, reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta fiind termenul la care FGA avea obligația de a soluționa cererea de plată, iar cuantumul penalitatilor/dobanzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, arată faptul că A. a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către aceasta a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/11.03.2016, la data de 14 mai 2018, la acel moment având certitudinea comportamentului FGA apreciat nelegal de către intimata-reclamantă, precum și a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalitati/dobanzi la care se considera îndreptățită.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a implinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și următoarele ale Legii nr. 554/2004. Împrejurarea că debitul principat a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescripție, totodată ținând cont și de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018 prin care s-a obligat FGA la analizarea cererii de plată și nicidecum la plata acesteia.

În ceea ce privește fondul, recurentul-pârât a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1350 și următoarele, art. 1531 și următoarele, precum și ale art. 2223 din C. civ., ale art. 75, Norma ASF nr. 23/2014, O.U.G. nr. 13/2011, ale art. 4, art. 12, art. 15 și ale art. 18 din Legea nr. 213/2015, dar și ale art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, având în vedere faptul că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că legiuitorul l-a obligat să analizeze și intrumenteze dosarele de daună, ceea ce a dispus și instanța de fond și Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-pârât a apreciat că a procedat în baza legii la analizarea și intrumentarea dosarului de daună, conform obligației dispusă în dosarul nr. x/2018, în baza unei atente analize prin aplicarea legii, astfel că, a solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei A. S.A. ca nefondat.

Recurenta - reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susține prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiția prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condițiile în care prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.: "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/11.03.2016, în ceea ce privește suma de 11.643 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 11.643 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/11.03.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât, pentru soluționarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 11.03.2016 și data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanței recurentei-reclamante nu se pronunțase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de către prima instanță.

Cu privire la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 11.643 RON cu titlul de creanță de asigurări intră în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 11.643 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

II.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, privind modul de soluționare a excepțiilor invocate în cauză

În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității cererii de obligare la plata despăgubirilor, Înalta Curte constată ca nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și le va respinge, menținând soluția pronunțată de prima instanță ca legală, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Criticile formulate de recurentul-pârât au vizat, în esență, greșita aplicare a art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că demersul reclamantei este admisibil, având în vedere că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ.

Așadar, la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat în mod definitiv la data de 13 octombrie 2021 în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată, fără ca partea să ceară la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunțării acestei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru motivul că a solicitat penalități sau dobânzi în temeiul legii și nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Totodată, instanța de control judiciar mai reține și că de esența admisibilității acțiunii în despăgubiri formulate în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiția referitoare la soluționarea de către instanța de contencios administrativ, a unei acțiuni anterioare în anularea unui act administrativ. Totodată, o altă cerință de exercitare a acestei acțiuni ce se deduce din interpretarea acelorași norme, constă în faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anulate.

În speță, aceste cerințe sunt îndeplinite, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, despăgubirile pretinse de reclamantă cu titlu de penalități, în teza principală, sau de dobânzi în cea subsidiară, vizând, pe de o parte, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă la data de 13 octombrie 2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor ce a persistat până la data de 29 octombrie 2021 când Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata acestora.

Prin hotărârea judecătorească de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere a cererii de plată, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON.

Așadar, împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției, susținând că cererea reclamantei de acordare a penalităților din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor și în condițiile în care soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată abia la data de 13.10.2021.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/11.03.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/11.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, atât timp cât din analiza Deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/11.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 11.643 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a susținut în esență faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluționarea cererilor adresate FGA, astfel că instanța de fond nu putea să rețină nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și nici să oblige FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea termenului de 30 de zile; că întrucât Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata daunelor moratorii, nu se poate stabili un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalități de întârziere; că, deși recurenta-reclamantă a invocat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, acest text de lege nu este incident, în condițiile în care FGA este o instituție de drept public și nu un profesionist.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 11.643 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 11.643 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptățită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 11.643 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În consecință, având în vedere că acordarea sumei de 11.643 RON cu titlul de creanță de asigurări intra în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 11.643 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenți prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceștia, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 855 din 29 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 855 din 29 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 noiembrie 2023.