ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5363/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a contestat decizia nr. 9787/2017 emisă de pârâta FGA solicitându-se anularea deciziei contestată ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea FGA la plata sumei de 846.046,26 RON, compusă din 724.780 RON, echivalentul a 160.208 Euro la cursul BNR din 05.01.2016, reprezentând daune datorate în legătură cu Polița de asigurare nr. x din 11.09.2013,106.982,34 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare datorată de B. pentru perioada cuprinsă între scadența obligației de plată a despăgubirii și data de 03.12.2015 (data deschiderii procedurii de insolvență a B.), 14.283,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform sentinței civile nr. 1639/10.06.2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2014, obligarea FGA repararea prejudiciului cauzat prin nesoluționarea cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, la plata dobânzii legale, urmând ca aceasta să fie calculată pentru perioada cuprinsă între data de 22.05.2016 (momentul expirării termenului legal 30 de zile) și data plății efective a sumelor datorate cu titlu de debit principal, cu obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2196 din 9 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte contestația formulată de reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 9787/2017 emisă de pârâtă și a fost obligată pârâta să emită decizie de soluționare a cererii reclamantei în limita plafonului impus de lege. Prin sentința civilă nr. 4650 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis sesizarea din oficiu cu privire la eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 2196/2018 a Curții de Apel București, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 2196/2018 în sensul că se include în cuprinsul acesteia și mențiunea "Respinge restul pretențiilor", astfel cum este menționat în minuta întocmită la 09.05.2018, cu mențiunea că îndreptarea erorii materiale se va face în ambele exemplare ale sentinței civile nr. 2196/2018 a CAB. Totodată, a fost admisă, în parte, cererea de completare a sentinței civile 2196/2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a dispus completarea acestei sentințe în sensul că s-a admis, în parte, capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării cauzei la instanța de judecată, a fost obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 2821 RON reprezentând cheltuieli de judecată și onorariu avocat, diminuate proporțional cu capetele de cerere admise și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a sentinței civile în ceea ce privește obligarea la plata dobânzii legale, precum și a cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Constanța.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2196 din 9 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată prin sentința nr. 4650 din 14 noiembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1 Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că înțelege să critice sentința de fond în legătură cu următoarele problemede drept: greșita identificare a legii aplicabile raportului juridic dedus judecății și greșita aplicare a plafonului prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995 - art. 60, greșita respingere a pretențiilor prin care a solicitat obligarea FGA la plata dobânzii legale penalizatoare și a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 1639/10.06.2015, greșita respingere a cererii de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a nesoluționării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, calculată pentru perioada cuprinsă între data de 22.05.2016 (momentul expirării termenului legal 30 de zile) și data plății efective a sumelor datorate cu titlu de debit principal. A invocat recurenta existența unui conflict de legi în timp, respectiv faptul că, pe de o parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat își poate valorifica creanța integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat își poate valorifica creanța doar în limita unui plafon de 450 000 RON. Astfel, recurenta a arătat că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea Poliței de asigurare nr. x, încheiată la data de 11.09.2013, valabilă pentru perioada 12.09.2013-11.09.2014, anterior apariției Legii nr. 213/2015, în opinia sa, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015. În același sens este și argumentul că toate elementele esențiale ale raportului juridic dedus judecății s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995, respectiv data încheierii poliței, perioada de valabilitate a acesteia, achitarea primei de asigurare și implicit a cotei-părți de 10% virate către FGA ca și contribuție pentru garanția legală oferită, data producerii riscului asigurat, așadar anterior apariției Legii nr. 213/2015. În aceste condiții, publicarea falimentului B. reprezintă doar o condiție suspensivă ce afecta obligația de garanție a FGA, motiv pentru care acest element nu prezintă relevanță pentru identificare legii aplicabile, cererea de plată marcând doar exercitarea dreptului de a obține despăgubiri din partea FGA, iar nu și nașterea obligației de garantare. Recurenta-reclamantă a invocat, totodată, necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice și a predictibilității aplicării legii, consacrate de Constituție și de CJUE, care stă la baza caracterului legitim și rezonabil al așteptărilor sale. Astfel, reclamanta nu înțelege să critice dreptul/prerogativa statului de a interveni și a modifica limitele în care pot fi acordate despăgubiri de FGA, însă instanța de fond a soluționat pretențiile cu care a fost învestită prin aplicarea greșită a unei alte legi decât cea care guvernează raportul juridic de drept substanțial dedus judecății. Tot cu privire la acest aspect, a invocat recurenta-reclamantă necesitatea aplicării legii cu respectarea principiului neretroactivității, efectele viitoare ale unui raport juridic fiind guvernate de legea în vigoare la momentul nasterii raportului, suprimarea sau limitarea garanției legale prin noua lege neputându-se face fără ca aceasta să dobândească efect retroactiv. Recurenta-reclamantă a mai susținut că este greșita și soluționarea contestației prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cauzată de identificarea greșită a legii aplicabile. De asemenea, în opinia sa, în mod greșit a fost respinsă cererea sa de plată a dobânzilor penalizatoare și a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentința nr. 1639/2015, sentința fiind insuficient motivată, în sensul că prima instanță a reținu că acestea nu sunt creanțe de asigurare, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că soluționarea acestui capăt de cerere a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv că Legea nr. 213/2015 nu este aplicabilă speței, sumele solicitate fiind constatate prin sentința antereferită, constituind creanțe de asigurare. A mai criticat recurenta-reclamantă și soluția prin care au fost respinse pretențiile de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată de FGA ca urmare a nesoluționării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile. Cu privire la acest aspect, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru lipsa considerentelor care au fundamentat soluția instanței de fond, precum și netemeincia acestei soluții, din perspectiva greșitei aplicări a legii. Astfel, a arătat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, invocând dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, precum și prejudiciul produs reclamantei ca urmare a nesoluționării cererii în termenul de 30 de zile de la data înregistrării cererii de plată. În fine, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, deși reclamanta a solicitat anularea deciziei FGA și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, instanța de fond a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată în limita plafonului impus de lege. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește sentința nr. 4650/2018 privind completarea dispozitivului, recurenta-reclamantă a arătat că înțelege să critice soluția privind cererea de obligare a FGA la plata dobânzii legale. Astfel, în esență, a apreciat că sentința este nemotivată, precum și că sunt greșite reținerile instanței de fond cu privire la lipsa unui temei legal care să justifice formularea pretenției, inexistența unor probe din care să rezulte prejudiciul suferit de reclamantă și inexistența din cuprinsul Legii nr. 213/2015 a unui termen în cadrul căruia ar trebui soluționate cererile de plată adresate Fondului, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 2 lit. h), art. 18 alin. (3) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 1535 alin. (1) și art. 1536 C. civ. 3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1268 alin. (4), art. 1270 alin. (1), art. 2201 C. civ. Astfel, în opinia sa, instanța de fond deși are în vedere dispozițiile art. 1266 alin. (1) și (2) C. proc. civ., totuși în analiza efectuată nu are în vedere voința concordantă a părților și ignoră chiar conținutul prevederilor contractuale. A criticat recurentul faptul că instanța de fond a preluat motivarea Tribunalului Constanța, considerând, în mod greșit, că intenția părților la momentul contractării a fost de a asigura depozitul cu tot cu echipamentele electrice aferente, deși pentru acestea nu s-a prevăzut nicio sumă asigurată, respectiv nu s-a plătit nicio cotă parte din asigurarea pentru care asiguratorul și-a asumat riscul asigurat. Așa fiind, instanța a analizat contractul numai prin prisma interesului reclamantei, cu ignorarea totală a clauzelor explicite a contractului de asigurare, a condițiilor de asigurare și a poliței de asigurare încheiată, recurentul-pârât făcând trimitere la prevederile art. 1169 și urm. și art. 1266 și urm. C. civ., precum și ale art. 2.1 din condițiile de asigurare și art. 7.1 din condițiile de asigurare, ale cap. VIII - sume asigurate (clădirea pentru suma de 1.775.000 euro, fără solicitarea de asigurare a utilajelor, echipamentelor, mobilierului sau mijloacelor circulante, valoarea de asigurare a acestora fiind zero) și la cererea-chestionar, care face parte din contractul de asigurare, fiind greșită concluzia instanței potrivit căreia părțile au înțeles să asigure depozitul cu tot ce cuprindea. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs 4.1 Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat, apreciind netemeinicia susținerilor acesteia. 4.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurentul-pârât, în esență apreciind că analizarea criticilor acesteia trebuie făcută prin raportare la autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1639/2015.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 aprilie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, cererea de preschimbare a termenului formulată de recurenta-reclamantă fiind respinsă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Situația de fapt reținută de instanța de fond Reclamanta deține în proprietate imobilul situat în comuna Comana, str. x, jud. Constanța, compus din teren în suprafață de 16/466 mp, și o construcție cu destinația "Centru de depozitare produse agricole". În vederea asigurării acestui imobil, a fost încheiată cu Societatea de B. S.A. polița de asigurare a clădirilor și conținutului nr. x din 11.09.2013, bunul asigurat fiind evaluat la o valoare reală de 1.775.000 Euro. La 31.01.2014, s-a produs un incendiu cauzat de apariția unui scurtcircuit la instalația electrică a clădirii, cauza și împrejurările producerii incendiului fiind menționate în cuprinsul procesului-verbal de intervenție nr. x/31.01.2014, încheiat de Inspectoratul pentru Situații de Urgență Dobrogea, precum și a procesului-verbal de constatare întocmit la 31.01.2014 de Poliția Comana. Potrivit constatărilor făcute, scurtcircuitul a fost produs de prezența rozătoarelor în perimetrul instalațiilor electrice. În urma incendiului au fost avariate panoul general de alimentare cu energie electrică și cinci tablouri electrice automatizate. Față de avarierea unor bunuri asigurate, A. s-a adresat către B. cu o cerere de daună prin care a solicitat plata sumei de 160.208 Euro (TVA inclus). Cererea a fost înregistrată la B. sub nr. x/03.02.2014. La data de 10.04.2014, iar B. a emis adresa nr. x prin care a respins cererea de daună motivat de faptul că aparatura de comandă și control avariată ar face parte din categoria "Utilaje, echipament, mobiliare", categorie de bunuri pentru care nu este menționată o sumă în cadrul Poliței x din 11.09.2013. Apreciind că refuzul de plată era neîntemeiat, A. a chemat în judecată pe B. și a solicitat obligarea acesteia la plata sumelor de 160.208 Euro, reprezentând despăgubiri datorate în baza Poliței nr. x din 11.09.2013, a sumei de 32.985,28 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare datorată pentru neexecutarea la scadență a obligației de plată, calculată până la data de 25.11.2014, precum si plata în continuare a dobânzii legale până la data plății efective a debitului datorat. Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1639/10.06.2015, prin care a admis în tot acțiunea formulată de A. și a obligat B. la plata următoarelor sume: 160.208 Euro, reprezentând despăgubiri datorate în baza Poliței x din 11.09.2013, 32.985,28 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data de 25.11.2014, precum si plata în continuare a dobânzii legale până la data plății efective a debitului datorat, a sumei de 14.283,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Urmare a intervenirii falimentului B., A. s-a adresat FGA și a solicitat plata sumei de 846.046,26 RON, compusă din 724.780 RON (echivalentul sumei de 160.208 Euro, la cursul BNR din 05.01.2016), reprezentând despăgubiri stabilite de instanță, datorate de B. în baza Poliței nr. x din 11.09.2013, a sumei de 106.982,34 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare, calculată de la data scadenței obligației de plată a despăgubirii și până la data de 03.12.2015, 14.283,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite conform sentinței civile nr. 1639/10.06.2015, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/2014. La data de 10.11.2017, FGA a emis Decizia nr. 9787/2017, prin care a respins cererea de plată formulată de A. ca fiind neîntemeiată întrucât cererea de plată a fost formulată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 pct. 2 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA poate face plăți doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor al asiguratului aflat în faliment, iar bunurile avariate și pentru care se solicită despăgubiri nu sunt acoperite de asigurare întrucât locul focarului a rezultat a fi camera de comanda a tablourilor electrice ale clădirii, instalația electrica a acesteia, respectiv panoul general de alimentare cu energie electrica a întregului depozit, bunurile avariate nefiind cuprinse in asigurare. A reținut pârâta că în ceea ce privește plafonul de garantare de 450.000 RON prevăzut de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, acesta reprezintă a limitare a acoperirii daunelor din fondurile FGA întrucât acesta nu preia funcțiile unui asigurător, ci reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăți de asigurare in faliment. Despăgubirea ce depășește plafonul de garantare de 450.000 RON poate fi ceruta de către creditorii de asigurări, deci inclusiv de către reclamanta, din averea debitoarei B. S.A., direct in cadrul procedurii de faliment. 2. Recursul declarat de reclamanta A. SRL 2.1 Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat cererea de plată în temeiul dispozițiilor art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a asiguraților. Art. 20 din această Normă prevede că "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, astfel cum a indicat în cuprinsul acesteia (art. 14) solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Astfel, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant și, deși despăgubirile solicitate își au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esențial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul nașterii raportului juridic litigios de drept administrativ. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței de asigurare, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. În acest sens sunt și considerentele de la pct. 15 al deciziei Curții Constituționale nr. 578/2016 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015): "Curtea constată că analiza modului de redactare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu evidențiază probleme care să pună în discuție respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs și produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acțiune (27 iulie 2015 - prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare". Concluzionând, instanța de control judiciar reține că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a Societății de B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (20.04.2016). Pentru motivele anterior expuse, Înalta Curte constată că este nefondată și critica privind greșita soluționare a contestației prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cauzată de identificarea greșită a legii aplicabile, în speță nefiind vorba despre o greșită identificare și aplicare a legii, astfel cum s-a arătat anterior, pentru recuperarea unei eventuale diferențe care depășește plafonul maxim de despăgubire prevăzut de legea antereferită reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. 2.2 Referitor la criticile vizând soluția de respingere a cererii de plată a dobânzilor penalizatoare și a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentința nr. 1639/2015, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează dobânda legală penalizatoare și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de dobândă și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Totodată, instanța constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile, penalitățile de întârziere și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci dobândă legală penalizatoare și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că dobânda legală și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea de B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. 2.3 În cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru lipsa considerentelor care au fundamentat soluția instanței de fond cu privire la soluția de respingere a cererii privind plata dobânzii legale penalizatoare și a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentința nr. 1639/2015 și la soluția de respingere a pretențiilor de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată de FGA ca urmare a nesoluționării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, aceasta din urmă fiind criticată și în cadrul recursului împotriva sentinței privind completarea dispozitivului, criticile formulate fiind nefondate, Înalta Curte urmând să le răspundă prin argumente comune. Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate cu privire la aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a pretențiilor privind dobânda legală penalizatoare și cheltuielile de judecată stabilite prin sentința nr. 1639/2015 și dobânda legală datorată de FGA. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința sub aspectul recurat, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei-reclamante neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2.3 Instanța de control judiciar nu poate reține nici greșita aplicare a legii la pronunțarea soluției de respingere a pretențiilor de obligare a FGA la plata dobânzii legale datorată de FGA ca urmare a nesoluționării cererii de plată în termenul legal de 30 de zile, criticată de recurenta-reclamantă atât în cadrul recursului împotriva sentinței nr. 2196 din 9 mai 2018, privind completarea dispozitivului, cât și împotriva sentinței nr. 4650 din 14 noiembrie 2018, privind completarea dispozitivului. Astfel, împărtășind opinia judecătorului fondului, Înalta curte constată că reclamanta nu probează în concret pretinsul prejudiciu suferit ca urmare a depășirii termenului de 30 de zile în care acesta susține ca ar fi trebuit sa-i fie soluționată cererea, alegațiile acestei din cererea de recurs cu privire la faptul că prejudiciul suferit la care face referire art. 18 din Legea nr. 554/2004 poate fi cuantificat sub forma dobânzii legale astfel cum a fost solicitată de aceasta neputând fi primită. 2.4 În fine, Înalta Curte apreciază că este nefondată și critica recurentei-reclamante, prin care a invocat încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, deși reclamanta a solicitat anularea deciziei FGA și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, instanța de fond a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată în limita plafonului impus de lege. Instanța de control judiciar reține că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este nefondat. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Or, reclamanta nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziții, ci a invocat incidența acestui motiv de casare raportat la faptul că instanța de fond nu a soluționat cererea în sensul solicitat de acesta, fiind, în realitate, tot o nemulțumire față de soluția pronunțată. Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă pe motiv că cererea de plată a fost formulată cu încălcarea dispozițiilor art. 15 pct. 2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA poate face plăți doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor al asiguratului aflat în faliment, iar bunurile avariate și pentru care se solicită despăgubiri nu sunt acoperite de asigurare, fără a se face nicio referire la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar constată că este corectă soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, de anulare a actului administrativ atacat și de obligare a pârâtului la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată în limita plafonului impus de lege. 3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților Înalta Curte constată că în esență pârâtul a criticat faptul că analiza efectuată de instanța de fond nu are în vedere voința concordantă a părților și ignoră conținutul prevederilor contractuale, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1170 C. civ. "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât le negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale". Totodată, art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ. prevede: "Contractele de interpretează după voința concordantă a părților iar nu după sensul literal al terminilor. La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate între părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului". Conform art. 7.1 din condițiile de asigurare: "se cuprind in asigurare bunurile imobile/mobile, aflate in spațiu inchis sau in aer liber, utilizate in perimetrul amplasamentului indicat in polița, in conformitate cu activitatea desfasurata legal, pentru care s-au indicat in polița sumele asigurate aferente si care fac parte din următoarele categorii: Din analiza "cererii - chestionar privind asigurarea clădirilor si conținutului" care face parte integranta din contractul de asigurare conform art. 2.1 din condițiile generale, rezulta faptul ca reclamanta, societatea A. S.R.L., desfasoara activitate de comerț cu cereale si oleaginoase, ea deținând un depozit de produse agricole (siloz), echipat cu sisteme de protecție antiincendiu dar si sisteme antifurt, asigurând clădirile pe care le are in proprietate pentru suma de 1.775.000 euro. Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod judicios prima instanță a reținut că, potrivit contractului de asigurare coroborat cu cererea - chestionar privind asigurarea clădirilor si conținutului", tinând cont și de valoarea mare a asigurării, reiese că voința părților a fost în sensul de a asigura bunul cu destinația de siloz ca un tot funcțional, ce înglobează inclusiv camera de comandă și tabloul de comandă, formată din buncăre metalice + structură de beton + structură metalică în interiorul căreia se află panoul de comandă, iar camera metalică în care se află panoul de comandă reprezintă o parte componentă a acestuia. De altfel, această chestiune a fost tranșată ca atare prin sentința civilă nr. 1639 din 10.06.2015 pronunțată de Tribunalul Constanța în soluționarea demersului judiciar inițiat de către reclamanta din prezenta cauză, nemultumită de refuzul de plată al societății B. motivat de faptul că aparatura de comandă și control avariată ar face parte din categoria "Utilaje, echipament, mobiliare", categorie de bunuri pentru care nu este menționată o sumă în cadrul Poliței x din 11.09.2013, cererea de chemare în judecată fiind admisă astfel cum a fost formulată, în prezentul dosar fiind solicitate sumele stabilite prin această sentință. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs de către părțile litigante nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,