ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4276/2020

Ședința publică din data de 10 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 11.04.2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

I. Anularea Deciziei nr. 5145/03.04.2017, emisa de FGA, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 2.462,91 RON, formulata in conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 si a prevederile Normei ASF nr. 16/2015;

II. Obligarea paratei la emiterea unei noi decizii prin care sa se admită cererea de plata a sumei de 2.462,91 RON;

III. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 3539 din 9 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost anulată Decizia nr. 5145/3.04.2017.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2462,91 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 891 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, respingerea acțiunii și menținerea Deciziei nr. 5145/03.04.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a invocat dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, arătând că Fondul este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanțe de asigurări. Doar debitul principal datorat de societatea insolventă reprezintă creanță de asigurare, însă acesta a fost plătit de S.C. B. în timpul procesului în care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.

În motivare, a arătat că sumele constatate prin hotărâri judecătorești în cadrul acțiunilor în regres, reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de întârziere, precum și cheltuielile de judecată sunt despăgubiri în integralitatea lor, legiuitorul statuând fără echivoc acest fapt.

Prin dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu se face o delimitare între despăgubirile solicitate pe cale administrativă prin avizarea daunelor și despăgubirile reactualizate acordate în baza hotărârilor judecătorești și solicitate potrivit acestora. Totodată, legea nu limitează plata creanțelor de asigurări la despăgubirile interpretate în sens limitativ de FGA, respectiv doar în ceea ce privește daunele materiale.

A menționat că prin Norma ASF nr. 16/2015 se face distincție la creanțele constatate prin titluri executorii și că susținerea FGA în sensul că acesta nu preia obligațiile asigurătorului RCA este nefondată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 5145/03.04.2017 emise de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.462,91 RON, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plata a sumei menționate.

Prin Decizia nr. 5145/03.04.2017, pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei S.C. A. S.A. pentru suma de 2462,91 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Prin sentința recurată a fost admisă contestația formulată de reclamantă și a fost anulată decizia emisă de pârât. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2462,91 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Recurentul a criticat sentința instanței de fond, arătând că este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. A menționat că Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanțe de asigurări.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului și că soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În speță, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3539 din 9 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3539 din 9 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 septembrie 2020.