ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6313/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.12.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2070/11.10.2016 emise de pârât, de respingere a cererii de plată nr. x/19.02.2016 cu privire la suma de 2.808,72 RON, cu consecința obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plății pretinse sau, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.808,72 RON aferente cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 2120 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel București a respins excepția tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate.

A respins excepția inadmisibilității invocării motivelor de neconvenționalitate.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. și a anulat Decizia nr. 2070/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

A obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

2.1. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, înlăturarea unora dintre considerentele pe care se sprijină soluția și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului, în principal, la efectuarea plății sumei de 2.808,72 RON iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.808,72 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016.

În privința considerentelor sentinței recurate, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea celor referitoare la legea civilă aplicabilă cauzei, la reglementarea plafonului maxim al despăgubirilor de 450.000 RON per contract de asigurare, la netemeinicia excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a celor referitoare la respectarea principiului contributivității și a Directivei 2009/102/CE.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentației primei instanțe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situațiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fost soluționat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele și faptele încheiate, ori, după caz, săvârșite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârșirii/producerii lor.

A susținut recurenta-reclamantă că dreptul la plată se naște la momentul încheierii poliței de asigurare RCA și este afectat de o dublă condiție suspensivă, devenind actual și eficace la momentul producerii evenimentului asigurat și fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Legea în vigoare la data emiterii poliței RCA stabilește atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât și conținutul obligației legale de garanție a acestuia, iar condiția suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacității obligației, iar nu amânarea nașterii acesteia. Conținutul raportului juridic de garanție rămâne guvernat de legea în vigoare la data emiterii poliței RCA, iar deschiderea falimentului asigurătorului nu poate schimba normele de drept substanțial aplicabile obligației de garanție.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naștere obligației de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligația de garanție, cât și dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere și opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanței de fond.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentința atacată, a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de Constituție, întrucât raporturile juridice dintre A. și clienții asigurați facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995. Pe cale de consecință, și raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea accidentului și asigurătorul B. S.A. s-au născut tot sub imperiul Legii nr. 136/1995.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligației de plată a contribuției de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societății de la momentul încheierii poliței de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, și obligația corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 13/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanța de fond cu încălcarea principiului neretroactivității legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinței atacate.

A continuat recurenta-reclamantă că sunt nelegale considerentele prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurări, considerente care preiau argumentația FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuție.

Ca efect al subrogației prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susținut că are dreptul de a obține integral sumele de bani de la intimatul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligațiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, așa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanță singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilității poliței RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogației, ca efect al plății.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanțe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație, așa cum în mod greșit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA și la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piață, contrar scopului pentru care a fost înființat.

Așadar, a arătat recurenta-reclamantă, interpretarea dispozițiilor legale în sensul indicat de către prima instanță afectează, în mod esențial, nu doar conținutul obligației legale de garanție care incumbă intimatului FGA, dar și dreptul substanțial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, în contextul în care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piață, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Prin urmare, recurenta cumulează un număr de calități de creditor cărora le corespunde același număr de drepturi distincte la despăgubire.

Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicității calității de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile, are un caracter arbitrar și încalcă principiul relativității efectelor contractelor.

În opinia recurentei, în mod greșit prima instanță a respins argumentele sale privind imprevizibilitatea normelor juridice în interpretarea cărora pârâtul FGA a dispus în mod discreționar aplicarea plafonului maxim la valoarea totală a creanțelor de asigurări dobândite de A. prin subrogație.

Într-o perioadă scurtă de timp, legiuitorul român a elaborat mai multe acte normative care au avut un impact decisiv asupra puterii de previzionare a destinatarului. Prin adoptarea Legii nr. 213/2015, legiuitorul a operat mai multe schimbări care au generat consecințe asupra capacității destinatarului de a se adapta la noile prevederi, una dintre acestea fiind instituirea unui plafon de despăgubire, în condițiile în care vechea reglementare nu prevedea un asemenea plafon.

De asemenea, instanța de fond în mod greșit a respins argumentele sale privind faptul că aplicarea plafonului de despăgubire la valoarea globală a tuturor creanțelor de asigurări dobândite pe calea subrogării reprezintă o interpretarea și aplicare discriminatorie a legii. Interpretarea instanței conduce la crearea unei flagrante inegalități în fața legii și prin aceasta la fundamentarea unei discriminări între persoanele păgubite și asigurătorii CASCO, fără ca pentru aceasta să există o justificare obiectivă și rezonabilă.

A continuat recurenta că sunt nelegale și considerentele instanței potrivit cărora A. nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 pe motiv că prin subrogație s-a transmis un drept de creanță, iar nu și calitatea.

Prin decizia atacată, FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurări a A., împrejurare necontestată de acesta pe tot parcursul judecății în fața primei instanțe.

Astfel, prin Decizia FGA s-a respins cererea de plată cu unica motivare că plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost atins. În condițiile în care reclamanta a supus atenției instanței doar anumite critici de nelegalitate, instanța a depășit limitele învestirii, pronunțându-se cu privire la aspecte ale actului administrativ, respectiv că A. nu este un creditor de asigurare în înțelesul Legii nr. 213/2015.

Aprecierea vătămătoare a instanței înfrânge dreptul său la un proces echitabil în componenta predictibilității demersului procesual prin raportare la normele legale în vigoare.

De asemenea, Comisia Specială din cadrul FGA nu a negat dreptul A. de a-i fi garantată plata despăgubirii, ci a recunoscut calitatea sa de creditor de asigurare.

Un aspect necontestat este acela că FGA a admis, în integralitate, absolut toate cererile de plată anterioare până la concurența sumei de 450.000 RON, ca urmare a recunoaștereii explicite a calității A. de creditor de asigurare.

Recurenta-reclamantă a criticat și considerentele instanței de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit și protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest "bun" constă într-o creanță recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentință judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.

În esență, recurenta a susținut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerințe nepermise a Statului Român, sancționată de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Având în vedere jurisprudența europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogație, nu urmărește niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convențional de precizie și previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei și care nu îndeplinesc cerința proporționalității cu scopul legitim urmărit.

A mai susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii CASCO - societăți care solicită plata a numeroase creanțe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraților - și ceilalți creditori de asigurări, care dețin creanțe singulare, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinței și din perspectiva considerentelor referitoare la respectarea principiului contributivității, apreciind că instanța de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă.

Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuții.

Recurenta-reclamantă a criticat și considerentele sentinței recurate cu privire la încălcarea Directivei 2009/103/CE, arătând că acest act normativ european instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menționate.

A mai apreciat recurenta că sunt nelegale considerentele hotărârii recurate privind respingerea argumentelor sale referitoare la modul în care FGA s-a înscris la masa credală a B..

Simpla înscriere a FGA la masa credală a B. cu suma de 708.489.124,4 RON denotă faptul că autoritatea publică a luat în calcul ipoteza obligării sale la plata integrală a sumei solicitate de A., prin raportare la valoarea numărului total de creanțe dobândite prin subrogare.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății sumei pretinse.

În raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susținut, contrar argumentației primei instanțe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentației administrative rezultând că s-au făcut verificări cu privire la existența unei creanțe certe, lichide și exigibile și apoi ulterior Fondul a concluzionat că această creanță nu poate fi achitată, ca urmare a depășirii pragului maxim de 450.000 RON.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamanta a criticat acordarea parțială, de către prima instanță, a cheltuielilor de judecată. A solicitat, ca urmare a admiterii recursului, rejudecării cauzei și admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, reaprecierea cheltuielilor de judecată și acordarea lor în totalitate, corespunzăror admiterii tuturor pretențiilor expuse prin acțiune.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material existând, totodată, și motivări contradictorii ale instanței, astfel că dezvoltarea motivelor de recurs va fi una comună.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 și a dispozițiilor care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA.

A arătat recurentul că FGA nu poate efectua plata decât către creditorii de asigurări, conform art. 2, art. 11, art. 13, art. 15 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, și că, dacă instanța de fond a considerat că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de lege, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată și obligarea sa la soluționarea pe fond a cererii de plată.

Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, apreciind că dreptul reclamantei de a pretinde plata rezultă dintr-o situație la care se referă art. 23 lit. f) din normă, conform art. 2210 C. civ.

Or, norma ASF vine în explicarea legii, nu în completarea ei, neputându-se reține că norma ar putea lărgi sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

A mai susținut recurentul că plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar, când acest lucru nu e posibil, plata se face către persoanele menționate la art. 23 alin. (3) din Norma ASF, iar plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul unic de asigurare și nicidecum nu se poate aplicare pe fiecare moștenitor al acestuia.

Instanța de fond în mod nelegal nu a ținut cont de argumentele sale prividn corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. și, implicit, puterea de lucru judecat.

Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. În cauză, persoana îndreptățită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA B.-în faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul CASCO, care și-a recuperat, însă, în întregime prejudiciul. Persoana păgubită a preferat să exercite dreptul în fața asigurătorului CASCO, în temeiul contractului de asigurare facultativ.

Astfel, a considerat intimata-reclamantă ca fiind creditor de asigurare în aplicarea art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004. În aceste condiții, reclamanta a formulat cerere de plată cumulând mai multe creanțe ca urmare a subrogării sale legale, însă ca unic creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În Tabelul Preliminar de creanțe s-a consemnat natura creanței reclamantei intimate ca fiind creanță afectată de condiția rezolutorie a plății către FGA prin referire directă la prevederile art. 15 alin. (2) din lege.

3.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului FGA.

3.3. La data de 27.11.2019, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2019.

3.4. La data de 21.07.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 26.11.2020, când pricina a fost reținută spre soluționare.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că soluția instanței de fond este legală, recursurile formulate fiind nefondate, urmând, însă, a fi suplinită motivarea primei instanțe după cum urmează.

4.1. Referitor la recursul reclamantei, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. (exempli gratia, nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității), ceea ce nu se poate reține în privința hotărârii de fond.

De altfel, recurenta-reclamantă A. S.A. nu a prezentat nicio critică aptă a se circumscrie ipotezei prevăzute de motivul de casare menționat.

Instanța de control judiciar apreciază că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii, și că soluționarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanțial.

De asemenea, recurenta critică cele reținute de instanța cu privire la principiul contributivității și a prevederilor Directivei 2009/103/CE, susținând că instanța de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, pentru că autoritatea ar fi tentată să respingă cererea de plată pentru alte motive decât cele reținute inițial.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce privește legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări iau naștere în temeiul și în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispozițiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări și Fondul de Garantare a Asiguraților în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanță momentul încheierii poliței RCA sau a poliței CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privința raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre nașterea vreunui drept de garanție afectat de condiție suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenței asigurătorului.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că sunt pertinente argumentele recurentei-reclamante, neimpunându-se, însă, reformarea soluției primei instanțe, care este corectă.

Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 contravine celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Se constată că instanța de fond a reținut că plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate fi raportat la fiecare creanță. Or, considerentele pe care s-a sprijinit soluția diferă de cele avute în vedere prin decizia de îndrumare, deși a condus la o soluție legală de admitere a acțiunii.

Reține Înalta Curte că reclamanta nu are calitatea de contractant semnatar al unui contract de asigurare cu debitorul falit, ci pe aceea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, astfel cum s-a statuat prin decizia de îndrumare nr. 29/2020.

Așadar, reclamanta, în calitate de creditor de asigurare, este deținătoarea unei pluralități de creanțe de asigurări, fiecare creanță corespunzând unei operațiuni de subrogare legală în drepturile unui asigurat CASCO, iar plafonul maxim de despăgubire se aplică în raport de fiecare creanță de asigurare, iar nu în raport de întreg portofoliul de creanțe.

În ceea ce privește criticile referitoare la considerentele prin care instanța de fond a tranșat excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greșită raportare a instanței de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

În egală măsură, în ceea ce privește motivele de recurs prin care se contestă considerentele sentinței recurate referitoare la nerespectarea principiului contributivității și a prevederilor Directivei 2009/103/CE, Înalta Curte reține că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici sunt subsumate susținerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanță de asigurare, ceea ce corespunde pretențiilor recurentei-reclamante.

Pe cale de consecință, analiza motivelor de recurs prin care sunt criticate considerentele sentinței de fond referitoare la excepția de neconvenționalitate, la respectarea principiului contributivității și a Directivei 2009/103/CE sunt lipsite de finalitate practică, acestea reprezentând doar argumente în susținerea calculării plafonului maxim de despăgubire pe creanță de asigurare.

Prin recursul dedus judecății, reclamanta a criticat și soluția primei instanțe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susținând, în esență, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretențiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte constată nefondată și această critică de nelegalitate, reținând că, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Nu în ultimul rând, reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Din acest motiv, instanța poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

4.2. Referitor la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților, instanța de control judiciar reține că, la soluționarea Cererii de plată nr. x/19.02.2016 formulate de A. S.A., pârâtul a avut în vedere, în esență, că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Deși a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nu a argumentat în niciun fel de ce hotărârea de fond ar fi nemotivată, neputându-se reține incidența acestui motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 8, având în vedere Decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum și prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispozițiile deciziei atacate, cât și poziția procesuală a pârâtului, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, în acord cu decizia de îndrumare, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susținut recurentul-pârât, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, astfel încât și recursul pârâtului este nefondat.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. S.A. și de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2120 din 6 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.