ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5930/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2458/02.11.2016, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 4834 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 4834 RON, aferente cererii de plată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2286 din 12 iunie 2017, a respins excepția tardivității, ca tardiv formulată.

Prin aceeași sentință, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 2458/02.11.2016 emisă de pârât, obligându-l pe acesta să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul deciziei anulate.

Totodată, a respins, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2080,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A. S.A.a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că hotărârea atacată, în ceea ce privește dispozitivul, a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar referitor la considetrentele acesteia a formulat critici sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 136/1995, Legii nr. 213/2015, C. civ., art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a prevederilor Directivei 2009/102/CE, interpretate în lumina dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României.

În opinia recurentei, prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzeipendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015, există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, iar Legea nr. 213/2015 reglementează pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de Fond la suma de 450.000 RON.

Așa fiind, a apreciat că, întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situațiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează să fie soluționat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) din C. civ., care prevăd că actele și faptele încheiate, ori, după caz, săvârșite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârșirii/producerii lor. În acest sens, a solicitat a fi avute în vedere și cele două opinii doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosar.

Potrivit recurentei, dreptul la plată se naște la momentul încheierii poliței de asigurare RCA și este afectat de o dublă condiție suspensivă, devenind actual și eficace la momentul producerii evenimentului asigurat și fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Legea în vigoare la data emiterii poliței RCA stabilește atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât și conținutul obligației legale de garanție a acestuia, iar condiția suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacității obligației, iar nu amânarea nașterii acesteia.

Prin urmare, a susținut că raportul juridic de garantare care a dat naștere obligației de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligația de garanție, cât și dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliței RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Așadar, contrar celor reținute de prima instanță, obligația de garantare și dreptul corelativ la garantare rezultate din raportul juridic de garantare la care participă Fondul s-au născut de plin drept în baza Legii nr. 136/1995, la data emiterii poliței RCA de către asigurătorul B., falimentul asigurătorului neavand niciun efect asupra nașterii respectivului raport juridic obligațional, declanșând doar procedura de valorificarea a dreptului reclamantei la despăgubiri contra Fondului.

Prin urmare, drepturile și obligațiile părților, întinderea acestor drepturi și obligații, precum și condițiile lor de exercitare sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii contractului de asigurare.

În continuare, recurenta-reclamantă a apreciat, contrar celor reținute de prima instanță, că aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul neretroactivității legii civile.

Astfel, a învederat faptul că raporturile juridice încheiate între A. și clienții asigurați facultativ Casco s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2013, așa încât cadrul legislativ în vigoare la momentul nașterii celor două raporturi juridice relevante avea la bază Legea nr. 136/1995(art. 60 și art. 61

1

), lege care, spre deosebire de Legea nr. 213/2015, nu cuprinde vreo limitare a despăgubirilor pe care Fondul trebuie să le plătească creditorilor de asigurare care urmau să suporte riscul producerii evenimentelor agreate prin contractele de asigurare.

Or, atât timp cât exigibilitatea obligației de plată a contribuției de plată la Fondul de Garantare s-a născut în sarcina societății de la momentul încheierii poliței de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, și obligația corelativă a Fondului de garantare s-a născut tot la acest moment.

Recurenta a apreciat nelegale și considerentele prin care prima instanță a reținut că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurări, făcând trimitere la definițiile date de Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanță de asigurare, sens în care a apreciat că noțiunea de creditor de asigurare este legată de fiecare creanță și nu de contractul de asigurare încheiat de debitorul falit.

Ca efect al subrogației prin plată în drepturile persoanei păgubite, a susținut că are dreptul de a obține integral sumele de bani de la pârât, în calitatea sa de garant legal al obligațiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment (B.), așa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un singur dosar pentru fiecare poliță RCA.

Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilității poliței RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogației, ca efect al plății.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanțe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la un singur contract de asigurare, așa cum a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al Fondului, stabilit de lege pentru acele creanțe de asigurări care, având la baza aceeași polița RCA, s-ar adăuga unor creanțe anterioare care ar epuiza plafonul de 450.000 RON.

Așadar, interpretarea dispozițiilor legale în sensul indicat de către prima instanță afectează, în mod esențial, nu doar conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului, dar și dreptul substanțial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, izvorât din aceeași polița RCA, ceea ce aduce atingere literei și spiritului legii, în contextul in care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, iar A. cumulează un număr de calități de creditor cărora le corespunde același număr de drepturi distincte la despăgubire.

O interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicității calității de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile, are un caracter arbitrar și încalcă principiul relativității efectelor contractelor.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe și în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a intimatului la plata sumei pretinse ori la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății acesteia.

În acest sens, recurenta a prezentând argumente în favoarea obligării directe a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății, făcând trimitere la procedura evaluării cererilor de plată, la prevederile Legii nr. 213/2015 și la Norma nr. 16/2015, din analiza cărora rezultă că soluția pronunțată de Comisia specială cu privire la cererea de plată, în mod obligatoriu, va avea la bază evaluarea dosarului sub toate aspectele de fond și de formă, fiind analizat astfel fondul cererii de plată din moment ce s-a stabilit că reclamanta este titulara creanței solicitate.

Cum legea prevede modalitatea de soluționare a cererii de plată într-o singură etapă, având în vedere și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, recurenta a concluzionat în sensul posibilității obligării directe a Fondului la plata sumei sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, a susținut greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, apreciind că premisa de la care pleacă prima instanță este una eronată, negăsindu-și suportul în dispozițiile legale incidente.

În continuare, a făcut trimitere la definițiile noțiunilor de creditor de asigurări și creanță de asigurare date de Legea nr. 213/2015, arătând că, în cauză, creanța reclamantei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speță B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obținut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

În cauză, reclamanta își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Aceasta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ.

Totodată, recurentul a arătat că au fost interpretare greșit și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe un creditor de asigurare și nu pe fiecare contract de asigurare cum a reținut instanța,

Precizează că legea definește - la art. 4 - chiar plafonul de garantare, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

Într-o altă ordine de idei, a arătat că prima instanță a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susține că Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Potrivit recurentului, interpretarea dată de prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării Fondului și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, se impune a fi avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

Contrar celor reținute de prima instanță, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăților efectuate pentru asigurații lor, iar nu o acțiune în despăgubire.

În opinia recurentului, prima instanță a înlăturat în mod nelegal susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății B..

În concluzie, a susținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, și a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Totodată, arată că reclamanta figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei B.-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către Fond a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, necontestând creanța sa înscrisă astfel și nici mențiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deși ar fi avut acest drept, în condițiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

În concluzie, recurentul a susținut că în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare și, în consecință, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat.

4.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului reclamantei A., ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 4834 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestei sume.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenții.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

1.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta au fost invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, aceasta apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervine doar pentru situațiile în care polițele de asigurare sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, așa încât se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

Se observă, în ceea ce privește legea substanțială aplicabilă în cauză, că argumentele aduse de recurentă susțin teoria potrivit căreia raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare care incubă intimatului.

Instanța de control judiciar constată însă că recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, conform procedurilor reglementate de acest act normativ, nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, așa încât pârâtul a soluționat cererea de plată în raport cu voința manifestată de reclamantă și cu actul normativ în vigoare la data formulării cererii acesteia.

Totodată, se reține că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, având în vedere că acest act normativ nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de plată, așa încât aceasta nu putea fi soluționată în baza lui, iar argumentele recurentei cu privire la momentul nașterii raportului de garantare nu conduc la o altă concluzie.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015, și art. 22 din Legea nr. 503/2004.

Conform art. 20 din Normă, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere

Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

În temeiul art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

În conformitate cu acest text de lege, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Prin urmare, din conținutul prevederilor legale menționate, rezultă că s-a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, așa încât susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței de asigurare nu pot fi primite.

Așa fiind, se constată că între pârât și reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport cu dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii.

Contrar susținerilor recurentei, nicio prevedere legală invocată de către aceasta nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, pentru că Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În acest condiții, rezultă că există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 din C. civ., și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, pentru că dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

În concluzie, în cauză nu se poate susține că a fost nesocotit principiul constituțional al neretroactivității legii civile, așa încât susținerile recurentei, potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii contractului de asigurare, nu pot fi primite, aceasta făcând confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Totodată, se reține că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări iau naștere în temeiul și în condițiile art. 12 alin.

(1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispozițiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Așadar, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări și Fondul de Garantare a Asiguraților în instrumentarea dosarului de daună, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanță momentul încheierii poliței RCA sau a poliței Casco, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privința raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre nașterea vreunui drept de garanție afectat de condiție suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenței asigurătorului.

În concluzie, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016).

În consecință, nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii civile determinată de aplicarea art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, actul normativ ce reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată fiind Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

În ceea ce privește susținerile legate de plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, cu privire la care s-a reținut că este reglementat pe creditor de asigurare și nu pe creanță de asigurări, instanța de control judiciar va avea în vedere considerentele expuse în cadrul analizării recursului formulat de pârât, vizând incidența Deciziei nr. 29 din 2 martie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunțării sentinței atacate.

Astfel, reclamanta, în calitatei de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devine titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În fine, în ceea ce privește critica asupra soluției de respingere a cererii de obligare a intimatului la plata sumei pretinse ori la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății acesteia, se constată că nu poate fi primită în raport cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. .554/2004 potrivit cărora, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, astfel cum rezultă din decizia atacată, autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată numai pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără vreo referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea doar la soluționarea cererii de plată și nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată, neputându-se substitui organului administrativ, în sensul de a aprecia în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege, câtă vreme acesta nu a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fost învestit.

1.2. Referitor la recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților

În cauză, se reține că, la soluționarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă, pârâtul a avut în vedere, în esență, faptul că, în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare, și nu pe creanță de asigurare.

Curtea de apel a reținut în mod corect că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile pârâtului, care, în esență, sunt centrate pe înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

De altfel, criticile autorității publice pârâte sprijină interpretarea potrivit căreia, decizia contestată este legală întrucât s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Din perspectiva înțelesului dat noțiunilor de creditor de asigurare și creanță de asigurare, precum și modalității de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 vizând plafonul maxim de despăgubire, instanța de control judiciar constată că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanță în parte.

În consecință, prin această decizie, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor deduse judecății.

Prin urmare, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile, formulate de reclamanta A.

Group S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2286 din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.