ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3172/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 6.01.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 278X1/22.11.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/28.03.2016 cu privire la suma de 905,33 RON, cu consecința obligării autorității publice parate, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, si, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 905,33 RON, aferente cererii de plata nr. x/28.03.2016. Obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului demers procesual.

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea de ședință din data de 26 mai 2017 s-a respins excepția inadmisibilității și s-a admis excepția tardivității excepției de neconvenționalitate. Prin sentința civilă nr. 3101 din 8 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în parte. S-a dispus anularea Deciziei nr. 2781/22.11.2016 emisă de pârât. A fost obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea reclamantei de plată nr. x/28.03.2016. S-a dispus obligarea pârâtului la 750 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1 Împotriva de sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate: - este greșit raționamentul instanței de fond în sensul ca dispozițiile Legii nr. 136/1995 se aplica tuturor raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate pana la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplica raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015; - hotărârea este dată cu o motivare străină de natura cauzei (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) instanța de fond în mod greșit făcând analiza sa prin raportare exclusiva la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deși intimata-reclamanta a suspus judecății dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizației făcuta asiguratului sau CASCO, pentru care intimata a obținut titlul executoriu împotriva asigurătorului B. S.A. - în faliment, si care constituie si temeiul cererii de plata soluționata de FGA prin decizia contestata în prezenta cauza; - argumentele instanței de fond referitoare la nașterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliței RCA sunt vădit neîntemeiate, fiind în contra dispozițiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, din care rezultă că, dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri de la Fondul de garantare se naște la data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B.; - nu exista niciun raport juridic de garantare sau de alta natura intre FGA si A. care sa fi fost născut odată cu polița de asigurare în temeiul căreia B. S.A. a căzut în pretenții, pentru ca nu este depistat niciun raport volițional intre cele doua subiecte ale pretinsului raport juridic, - contrar celor reținute de către prima instanța, dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri si obligația corelativa a FGA de a face aceste plăti, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiara si declanșarea procedurii de faliment si retragerea autorizației de funcționare a B. S.A., respectiv la data de 31.08.2015, data la care era în vigoare Legea nr. 213/2015 si nu Legea nr. 136/1995; - având în vedere natura juridica a acțiunii de regres, rezulta că intre pârâta FGA si A. nu exista niciun raport de garantare, întrucât nu ne aflăm în prezența unui contract de asigurare; - dreptul A., la valorificarea căruia se tinde în prezenta cauza, decurge din lege, respectiv din prevederile art. 14. alin. (1) din Legea 213/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, or la data de 31.08.2015, data publicării deciziei ASF, când s-a născut dreptul A. de a solicita de la subscrisa plata despăgubirilor, Legea 213/2015, care a instituit plafonul de 450.000 RON, era în vigoare; - în mod nelegal a reținut prima instanța ca legea aplicabila raportului juridic dedus judecății, născut intre FGA si A., este Legea nr. 136/1995 în vigoare la momentul încheierii poliței RCA; S-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate si, reținând cauza spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecata formulata de intimata-reclamanta A. SA 3.2 Reclamanta A. S.A. a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 26 mai 2017 și a sentinței civile nr. 3101 din 8 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. S-a solicitat casarea, în tot, a încheierii din data 26.05.2017 si, rejudecând excepția tardivității invocata de parata FGA fata de excepția de neconventionalitate, respingerea acesteia ca neîntemeiată; casarea, în parte, a sentinței civile recurate și, rejudecând cauza, obligarea intimatei FGA în principal la efectuarea plății sumei de 905,33 RON, iar în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 905,33 RON aferente cererii de plată nr. x/28.03.2016; obligarea intimatei FGA la plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată aferente judecății în primă instanță și în recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, au fost invocate următoarele aspecte: - încheierea premergătoare din 26.05.2016 si sentința nr. 3101/8.09.2017 pronunțate de Curtea de Apel București nu cuprind motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), nefiind respectate dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. - neconformitatea legii interne cu dreptul Convenției a fost invocata de A. chiar prin contestația depusa în forma inițială; - sunt aplicabile dispozițiile art. 204 din C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii având în vedere ca Legea nr. 213/2015 este lege speciala în raport de C. proc. civ. - excepția de neconventionalitate - fiind o apărare de fond - poate fi invocata si de instanța de judecata din oficiu; - sentința recurata prin care instanța a retrimis cererea de plata către pârât spre soluționare pe fond, cu consecința respingerii capătului de cerere privind obligarea FGA direct la plata sumei de bani solicitate a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.); - în condițiile în care instanța de fond a înlăturat de la aplicare, în mod just, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul ca Fondul nu este ținut de plafonul de 450.000 RON în efectuarea plaților fata de A., iar cererea de plata, după cum am arătat, a fost analizata pe fond de către FGA, prin direcțiile de specialitate, nu rămâne niciun alt impediment, actual sau viitor, concret sau virtual, pentru a refuza plata la o noua analiza pe fond a cererii. - în aceste condiții, consideram noi, este nelegala decizia instanței de fond de a retrimite dosarul spre soluționare FGA, în condițiile în care avizarea plații de către Comisia Speciala reprezintă doar o formalitate, iar instanța de fond, investita fiind cu un litigiu de contencios administrativ de plina jurisdicție, substituindu-se autorității administrative, era astfel obligata sa valideze cererea subscrisei, atât în considerarea îndeplinirii tuturor cerințelor legale (pe Legea nr. 213/2015 si Norma nr. 16/2015) cat si pentru soluționarea procesului intr-un termen rezonabil, cu celeritate si în vederea evitării unor rejudecari si prelungiri nejustificate a procedurii judiciare.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 31 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Cauza a fost suspendată având în vedere dispozițiile Decretului Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, fiind repusă pe rol la data de 7 iulie 2020.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Din probele administrate, Curtea reține că prin cererea de plată înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x din 28.03.2016, A. a solicitat plata sumei de 905,33 RON Prin Decizia 2781/22.11.2016, paratul a respins cererea de plata a reclamantei, avand în vedere ca anterior soluționării acesteia, FGA a plătit A. suma totala de 450.000 RON, potrivit borderoului anexat la decizia contestata, FGA neputand face plați în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015. Prin hotărârea primei instanțe s-a constatat că legea aplicabilă raportului de asigurare contractuală RCA este legea în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz, respectiv Legea nr. 136/1995. Prima instanța a dispus obligarea pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/28.03.2016, aplicând, ca lege de drept substanțial, Legea nr. 136/1995, având în vedere că cererea de plată nu a fost soluționată pe fond. Referitor la motivele de recurs formulate în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atât de recurenta - reclamantă în ceea ce privește Incheierea din data de 26 mai 2016 și sentința nr. 3101/8.09.2017 cât și de recurentul -pârât, în ceea ce privește sentința, Inalta Curte constată că acestea sunt formal invocate. Din perspectiva acestor critici, reține Înalta Curte că cerința motivării unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele. Pe de altă parte, criticile circumscrise acestui motiv, care privesc expunerea de către judecătorul fondului a unor motive străine de natura cauzei, reprezintă, în fapt, aprecieri de fond asupra considerentelor hotărârii, cărora instanța de recurs le va răspunde în cadrul analizei motivelor prevăzute de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ. Asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor părților, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de reclamantă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. Totodată, în ceea ce privește criticile recurentului - pârât referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ., se constată că decizia pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept tranșează indirect și această împrejurare stabilind că speței deduse judecății i se aplică Legea nr. 213/2015. Însă, deși considerentele primei instanțe sunt greșite sub acest aspect, Înalta Curte constată că acesta împrejurare nu atrage de plano, reformarea sentinței, în condițiile în care soluția adoptată este corectă, pentru că instanța de control judiciar poate înlătura din motivare aceste considerente. De asemenea, instanța de recurs va constata lipsită de interes solicitarea de casare a încheierii de ședință din data de 26 mai 2016, având în vedere obiectul excepției de neconvenționalitate și soluția adoptată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, care face obiectul recursului declarat de recurenta - reclamantă, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, doar anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ, din acest punct de vedere soluția adoptată de prima instanță fiind temeinică.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.