ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4674/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22 decembrie 2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 2461/02.11.2016, de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 17.062,22 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal la efectuarea plății sumei pretinse și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 17.062,22 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1567 din 02 mai 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis în partea acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; - a anulat Decizia 2461/02.11.2016; - a obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri; - a respins în rest pretențiile formulate; - a obligat pârâtul la plata sumei de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Cererile de recurs formulate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1567 din 02 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând ca, în urma admiterii recursului, să se dispună următoarele: - înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilitățile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că legea aplicabilă în timp obligației legale de garanție aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995; - înlăturarea considerentelor conform cărora plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat per creditor de asigurare, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că plafonul de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este instituit per creanță de asigurare; - înlăturarea considerentelor referitoare la netemeinicia excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicarea în cauză dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că acestea aduc atingere în substanța sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - înlăturarea considerentelor conform cărora principiul contributivității și Directiva 2009/102/CE nu au fost încălcate, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că acestea au fost încălcate; - înlăturarea considerentelor potrivit cărora modul în care FGA s-a înscris la masa credală a asigurătorului falit nu contituie un argument legal în favoarea A., precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul în care modul în care FGA s-a înscris la masa credală contituie un argument legal în favoarea A., reliefând faptul că FGA a cunoscut și a acceptat efectele Legii nr. 136/1995 pe care le reclamă A.; - casarea în parte a sentinței civile recurate și, în rejudecarea cauzei, obligarea intimatului FGA, în principal, la efectuarea plății sumei de 17.062,22 RON pretinse, iar în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 17.062,22 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; - casarea în parte a sentinței civile recurate și, urmare a rejudecării cauzei și admiterii în tot a acțiunii introductive, obligarea intimatului FGA la plata sumei de 17.062,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; - obligarea recurentului FGA la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că sentința civilă recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 213/2015, ale C. civ., a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a prevederilor Directivei 2009/102/CE, interpretate în lumina dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004. Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, încălcând principiul neretroactivității legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015. Contrar argumentației primei instanțe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispozițiile celor două acte normative menționate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON. Legea aplicabilă nu se stabilește în raport de momentul recunoașterii creanței în favoarea asigurătorului A. și nici în raport de cel al înregistrării cererii administrative, fiind contradictoriu argumentul instanței de fond potrivit căruia despăgubirile solicitate își au originea într-un fapt consumat anterior intrării în vigoare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv intrarea în faliment a B.. Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situațiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fi soluționat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele și faptele încheiate, ori, după caz, săvârșite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârșirii/producerii lor. A susținut recurenta-reclamantă că dreptul la plată se naște la momentul încheierii poliței de asigurare RCA și este afectat de o dublă condiție suspensivă, devenind actual și eficace la momentul producerii evenimentului asigurat și fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment. Recurenta consideră că legea în vigoare la data emiterii poliței RCA stabilește atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât și conținutul obligației legale de garanție a acestuia, iar condiția suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacității obligației, iar nu amânarea nașterii acesteia. Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naștere obligației de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligația de garanție, cât și dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliței RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat să fie avute în vedere și opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanței de fond. Contrar concluziilor instanței de fond, aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul constituțional al neretroactivitatii legii civile, astfel cum este acesta statuat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție și ale art. 6 alin. (2) din C. civ. Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurări. Ca efect al subrogației prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susținut că are dreptul de a obține integral sumele de bani de la recurentul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligațiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, așa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanță singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca pe durata valabilității poliței RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogației, ca efect al plății. Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanțe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație, așa cum în mod greșit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA și la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piață, contrar scopului pentru care a fost înființat. Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicității calității de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile, are un caracter arbitrar și încalcă principiul relativității efectelor contractelor. Recurenta-reclamantă reiterează că, în măsura în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-ar institui o limitare exclusiv a despăgubirilor plătibile pentru o singură creanță de asigurări, neputându-se interpreta că limitarea amintită se aplica în mod global, la valoarea cumulată a tuturor creanțelor de asigurări de răspundere civilă auto obligatorie pentru accidente de autovehicule. Cu privire la nelegalitatea considerentelor potrivit cărora A. nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 pe motivul că prin subrogatie s-a transmis exclusiv un drept de creanță, fără această calitate, recurenta-reclamantă a învederat în primul rând că, intimatul a recunoscut prin decizia contestată calitatea sa de creditor de asigurări, împrejurare necontestată de către FGA nici pe parcursul judecății în fața primei instanțe, iar în al doilea rând, Comisia Speciala din cadrul FGA nu a negat dreptul său de a-i fi garantată plata despăgubirii de către FGA; dimpotrivă, aceasta a recunoscut în nenumărate rânduri, calitatea A. de creditor de asigurare. Așadar, calitatea sa de creditor de asigurare în accepțiunea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, ca urmare a subrogării in drepturile persoanei păgubite, este evidentă si reanalizarea acestui aspect de către instanța de fond este pe de-o parte inadmisibilă, iar pe de altă parte vădit nelegală. Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanței de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepția de neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit și protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. Acest "bun" constă într-o creanță recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentință judecătorească, opozabilă recurentului-pârât în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ. În esență, recurenta a susținut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerințe nepermise a Statului Român, sancționată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. Având în vedere jurisprudența europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanțelor dobândite în mod succesiv prin subrogație, nu urmărește niciun scop legitim, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convențional de precizie și previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei și care nu îndeplinesc cerința proporționalității cu scopul legitim urmărit. A mai susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii Casco - societăți care solicită plata a numeroase creanțe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraților - și ceilalți creditori de asigurări, care dețin creanțe singulare, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă. Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinței și din perspectiva nerespectării principiului contributivității, apreciind că instanța de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă. Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuții. Aspectul asigurării riscului din piața determinat de falimentul unui asigurător, nelimitate sub imperiul vechii legi versus asigurarea limitata prin stabilirea unui prag maxim de despăgubire, constituie un element esențial în evaluarea și luarea deciziilor de bussines cât privește stabilirea volumului de polițe de asigurare ce urmează a fi vândute în piață, de către un asigurător. Această decizie este evident că va fi raportată întotdeauna la cadrul juridic în vigoare la momentul încheierii polițelor, comportamentul economic al asigurătorului fiind adecvat acestor prevederi legale. Reclamanta a criticat și faptul că instanța de fond nu a reținut argumentele sale privind încălcarea Directivei 2009/103/CE, care instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menționate. În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plății sumei pretinse. În raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susținut, contrar argumentației primei instanțe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentației administrative rezultând că s-au efectuat verificări cu privire la existența unei creanțe certe, lichide și exigibile și ulterior, Fondul a concluzionat că această creanță nu poate fi achitată, ca urmare a depășirii pragului maxim de 450.000 RON. Sub un ultim aspect, recurenta-reclamanta a criticat acordarea parțială, de către prima instanță, a cheltuielilor de judecată. Or, ca urmare a admiterii recursului, rejudecării cauzei și admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, recurenta solictă reaprecierea cheltuielilor de judecată și acordarea lor în totalitate, corespunzăror admiterii tuturor pretențiilor expuse prin acțiune. 3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea în tot a acțiunii. Recurentul-pârât a învederat că, dată fiind legătura și interdependența criticilor întemeiate pe cele două motive de nelegalitate invocate, dezvoltarea motivelor de recurs va fi una comună. Astfel, a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA. O altă critică formulată în raport de sentința atacată s-a referit la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. și art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. În prim rând, recurentul a susținut că instanța de fond a reținut că FGA nu a stabilit la ce categorie de creditor de asigurare se încadrează reclamanta, bazându-se astfel pe o supoziție a faptului că singura încadrare posibilă ar fi de persoană îndreptătiță la plata despăgubirii, în acord cu art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 și fără să îi solicite o precizare în acest sens. În al doilea rând, a învederat că art. 22 și art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015 sunt emise în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, iar nu în completarea acestora, iar instanța de fond a interpretat și aplicat greșit aceste prevederi unei situații de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziții. Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B.. Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că, și în cazul procedurii administrative, reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări. Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată. Recurentul-pârât a mai susținut că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2210 C. civ. și cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare. Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B. S.A. ("B."), în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 octombrie 2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat. 4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 octombrie 2017, recurenta-reclamantă a invocat, în principal, excepția nulității recursului declarat de partea adversă și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului Fondului de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Examinând recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate care privesc considerentele sentinței recurate pot fi grupate și rezumate după cum urmează: - critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015; - critici vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare; - critici vizând modalitatea de soluționare a aspectelor de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015; - critici cu privire la considerentele sentinței recurate vizând nerespectarea principiului contributivității și a prevederilor Directivei 2009/103/CE. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În primul rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015. Art. 20 din această Normă dispune că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare." Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Înalta Curte constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27 iulie 2015. Astfel, sub imperiul acesteia, s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015, privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31 august 2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28 ianuarie 2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15 martie 2016). Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-au interpretat și aplicat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate și nu pot conduce la reformarea soluției instanței de fond. Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond și considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Având în vedere că instanța de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecății, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare. De altfel, chiar și în eventualitatea în care s-ar fi constatat că se impune schimbarea considerentelor criticate de recurenta-reclamantă, soluția instanței de fond, care îi este favorabilă reclamantei, nu ar fi fost reformată, fiind în congruență cu soluția obligatorie de dezlegare în drept, stabilită prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În ceea ce privește criticile referitoare la considerentele prin care instanța de fond a tranșat excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare în mod eronat a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greșită raportare a instanței de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare. În egală măsură, în ceea ce privește motivele de recurs prin care se contestă considerentele sentinței recurate referitoare la nerespectarea principiului contributivității și a prevederilor Directivei 2009/103/CE, Înalta Curte reține că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici sunt subsumate interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanță de asigurare, ceea ce corespunde pretențiilor recurentei-reclamante. Pe cale de consecință, în prezentul recurs, Înalta Curte reține că analiza motivelor de recurs, prin care sunt criticate considerentele sentinței de fond referitoare la excepția de neconvenționalitate, la respectarea principiului contributivității și a Directivei 2009/103/CE, este lipsită de finalitate practică, acestea reprezentând doar argumente în susținerea calculării plafonului maxim de despăgubire pe creanță de asigurare. Prin recursul dedus judecății, reclamanta a criticat și soluția primei instanțe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susținând, în esență, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretențiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative. Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică de nelegalitate, reținând că, în speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Sunt neîntemeiate susținerile reclamantei privitoare la soluționarea fondului cererii de plată, bazate pe existența unor documente din dosarul administrativ, mai exact a unei fișe întocmite și semnate de reprezentanții unor direcții din cadrul FGA, care, în opinia recurentei, au verificat pe fond cererea sa și au constatat existența unei creanțe certe, lichide și exigibile. Unica structură din cadrul FGA abilitată să se pronunțe cu privire la suma pretinsă este Comisia specială, constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, care dispune admiterea sau respingerea sumelor pretinse de petenți, în condițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. Or, din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, aceasta dispunând respingerea cererii exclusiv în temeiul constatării atingerii de către reclamantă a plafonului maxim de despăgubire. Corespunzător menținerii soluției de admitere parțială a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va respinge, ca nefondat și motivul de recurs privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, constatând că acestea au fost acordate de prima instanță proporțional cu admiterea acțiunii. Concluzionând, instanța de control judiciar, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. II.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că este neîntemeiată excepția nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă, apreciind că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat critici care se subscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, deși prin cererea de recurs este invocat ca temei de drept al casării și pct. 6 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat considerentele sentinței recurate, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, a art. 22 și 23 din Norma ASF nr. 16/2015 și a art. 2210 C. civ. Așadar, toate criticile formulate sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare. Având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum și prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că poziția procesuală a pârâtului, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020. Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, potrivit Deciziei nr. 29/2020, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susținut recurentul-pârât, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocată de recurenta-reclamantă A. S.A. și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. PENTRU ACESTE MOTIVE,