ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4675/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 mai 2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei nr. 5721/02.05.2017 a F.G.A., solicitând anularea acesteia, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de plată în favoarea reclamantului, precum și plata sumei de 28.033,29 RON solicitate prin cererea de plată nr. x/2016, cu dobânda legală calculată de la data depunerii cererii de plată, respectiv 19 aprilie 2016, și până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4856 din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 5721/02.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/19.04.2016 formulate de reclamant și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 de RON, respingând în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4856 din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulată de intimatul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 5721/02.05.2017.

Recurentul-pârât a învederat că instanța de fond a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat într-un alt dosar, referitor la evenimentul rutier, dar în mod greșit a considerat că starea de pericol determinată de lipsa marcajului și a vegetației forestiere, nu a constituit cauza accidentului, ci nerespectarea prevederilor art. 41 din O.U.G. nr. 195/2002 de către conducătorul autovehiculului asigurat al B. S.A., care a circulat parțial pe sensul de mers opus, intrând în coliziune cu autovehiculul aparținând intimatului.

Or, inscrisurile depuse de intimat, precum și cele aflate la dosarul de daună stabilesc că lipsa marcajului cu linii care să separe sensurile de mers și vegetația forestieră netoaletată au determinat, ca și cauze primare, accidentul, având în vedere locul producerii accidentului, respectiv în curbă. Această situație, ce nu putea fi prevăzută de cei doi conducători auto, și care a condus la imposibilitatea adaptării conduitei acestora în vederea evitării accidentului, constituie astfel cauza primară a accidentului, fiind susținută de dovezile aflate la dosar.

Așa fiind, consideră că în cauză existența cazului fortuit este dovedită, fapt pentru care sentința recurată este pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) si (4) C. civ. și ale art. 33 din O.U.G. nr. 195/2002.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 04 iunie 2018 intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 5721/02.05.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii de plată în favoarea reclamantului, precum și plata sumei de 28.033,29 RON solicitate prin cererea de plată nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 5721/02.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul A., reținându-se existența unui raport de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2014, al Judecătoriei Târgu Mureș, potrivit căruia starea de pericol a fost creată de către administratorul drumului DJ 139, care nu a delimitat sensurile de mers ale carosabilului așa cum prevede art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. S-a constatat existența unui caz fortuit, în sensul că niciunul dintre conducătorii auto nu puteau prevedea faptul că, pe sectorul de drum DJ 139 se va identifica o vegetație forestieră ce nu era toaletată. Totodată, s-a mai reținut și faptul că nu era marcat cu linii orizontale carosabilul acestui drum, care să separe sensurile de mers, acesta putând fi și motivul impactului, conducătorii auto neputând aprecia poziția autoturismelor conduse pe carosabil.

Înalta Curte nu poate reține critica recurentului-pârât potrivit căreia în mod eronat nu ar fi reținut instanța de fond existența cazului fortuit în cauză, pronunțând astfel o hotărâre cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) și (4) C. civ., precum și ale art. 33 din O.U.G. nr. 195/2002.

Potrivit art. 1351 alin. (3) din C. civ., cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite sunt de două categorii:

a) împrejurări interne, care își au originea în câmpul de activitate a celui care este sau ar fi chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor și animalelor acestuia, cum sunt: viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricație, sperietura unui animal etc., împrejurări care nu sunt imputabile persoanei respective;

b) împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care nu au caracter extraordinar și nu puteau fi prevăzute de către un tip uman mediu și nici prevenite ori evitate decât de omul cel mai capabil de o diligență și prudență maximă. Fac parte din această categorie: ploile torențiale, cutremurele de mică intensitate care se produc frecvent în anumite zone teritoriale, inundațiile care se produc în mod obișnuit în unele locuri în fiecare primăvară etc.

Așadar, cazul fortuit este o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat care desființează, în mod obiectiv, orice legătură cauzală (sau, într-o altă viziune doctrinală, înlătură orice culpă din partea debitorului), cu consecința exonerării de răspundere pentru prejudiciile cauzate.

Din analiza înscrisurilor avute în vedere de autoritatea pârâtă în emiterea deciziei contestate, respectiv raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul tehnic judiciar C., reiese că au fost identificate drept cauze de producere a accidentului următoarele: o stare de pericol care a fost creată de administratorului DJ 139, care nu a delimitat sensurile de mers ale carosabilului, astfel cum prevede art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, precum și o stare de conflict, care a fost creată de conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x, care probabil a circulat la mijlocul carosabilului DJ 139 și nu a respectat prevederile art. 35 alin. (1) privind conduita rutieră coroborat cu art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. S-a mai reținut în cuprinsul raportului de expertiză că, din acest motiv, conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x, aflat în curba de acces pe DJ 139 de pe DN 15 E, a forțat virajul prin reducerea razei de virare și, ca efect, a pierdut aderența la carosabil a roților din spate, astfel că autoturismul s-a rotit în jurul unui centru de viraj variabil, deplasându-se cu spatele spre exteriorul curbei adică spre sensul opus de mers.

De asemenea, în Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x din data de 13 mai 2014, prin care conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x a fost sancționat contravențional, s-a reținut că acesta din urmă a circulat parțial pe sensul opus, intrând în coliziune cu autoturismul intimatului-reclamant.

Nu în ultimul rând, din declarațiile conducătorului auto implicat în accident, conform interogatoriului luat acestuia în dosarul nr. x/2014, înregistrat pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, reiese că acesta a recunoscut că a intrat pe partea cealaltă a sensului de mers, precum și că evenimentul rutier a avut loc în modalitatea consemnată în procesul-verbal de contravenție anterior menționat.

Având în vedere situația de fapt, reținută pe baza mijloacelor de probă administrate în cauză, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, apreciază că în mod greșit a reținut pârâtul în cuprinsul deciziei contestate, incidența cazului fortuit, vegetația netoaletată și lipsa marcajului longitudinal fiind doar stări de pericol și nu cauze de producere a accidentului.

Conform dispozițiilor legale incidente se pot reține ca îndeplinite condițiile cazului fortuit doar în ipoteza în care evenimentul s-a produs datorită unei cauze externe care nu putea fi prevăzută și prevenită, fiind necesar ca, în cauză, să fie absolut exclusă existența oricărei culpe.

Or, în situația de față, cauza producerii accidentului constă în nerespectarea de către conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x, asigurat B., a dispozițiilor art. 41 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit căruia "vehiculele și animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulație, cât mai aproape de marginea părții carosabile, cu respectarea semnificației semnalizării rutiere și a regulilor de circulație."

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu se poate prevala de existența unui caz fortuit care să înlăture răspunderea conducătorului auto asigurat de societatea B. S.A., conform dispozițiilor art. 1351 alin. (3) din C. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4856 din 11 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.