Decizia nr. 5305/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3700/2017 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 martie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 4547 din 27.02.2017, emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate conform cererii de plată formulate de asiguratul B..

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3700 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată; (ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; (iii) a anulat Decizia FGA nr. 4547/27.02.2017 și a obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată nr. x/23.02.2016 prin raportare la titularul cererii de plată; (iv) a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată; (v) a obligat pârâtul să plătească reclamantei 1390 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3700 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. Referitor la soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la excepția lipsei de interes a acțiunii, recurentul-pârât a susținut că reclamanta nu urmărește un interes patrimonial propriu în prezenta cauză, ci, negându-și propria calitate de creditor, susține că plata despăgubirilor trebuie făcute către utilizatorul din contractul de leasing. Întrucât intimata-reclamantă contestă însuși dreptul său la despăgubire, apreciind că acesta aparține utilizatorului B., aceasta nu justifică un interes personal în promovarea cererii de chemare în judecată, iar sentința atacată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susținut pârâtul că argumentele instanței de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparține unui asigurător CASCO și, totodată, adaugă la lege. Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiția acestei noțiuni se regăsește în prevederile art. 4 din același act normativ, care stabilesc și sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. În privința creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar și neechivoc, intenția legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligațiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare. Recurentul-pârât a învederat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcțiile unui asigurător și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligația de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanței de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege și a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Cât privește calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susținut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliței de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanță din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanța de fond nu a ținut cont. S-a invocat de către recurentul-pârât și greșita interpretare a mențiunilor Listei potențialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) și ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004. Instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, nepunând în discuție această chestiune, pentru ca pârâtul să poată formula apărări; de altfel, argumentul întocmirii acestei liste este nerelevant, întrucât lista cuprinde doar potențialii creditori ai asigurătorului, reprezentând o operațiune prealabilă analizării de către Comisia specială a dosarelor de daună și a cererilor de plată, respectiv emiterii deciziilor de admitere/respingere a acestora.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare față de cererea de recurs, prin care nu a invocat excepții.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept Prin cererea formulată la termenul de judecată din 17 iunie 2020, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților se înțelege societatea de leasing care deține dreptul de dispoziție asupra bunului sau utilizatorul care deține dreptul de folosință și de posesie în baza unui contract de leasing; - dacă prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a), b), d) și e) din același act normativ se interpretează în sensul că plafonul de garantare se aplică prin raportare la un creditor de asigurare deținător a mai multor creanțe de asigurare (indiferent de numărul acestora - plafon/creditor) sau prin raportare la un creditor de asigurare pentru fiecare creanță de asigurare deținută, respectiv pe unitatea creditor-creanță (plafon/creanță). În susținerea cererii de sesizare, recurentul-pârât a apreciat a fi îndeplinite condițiile de admisibilitate stabilite de art. 519 C. proc. civ., respectiv: a) existenta unei chestiuni (probleme) de drept Problema de drept trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece, pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă." Norma disputată trebuie să fie lacunară sau neclară, pentru a se putea vorbi de o problemă de drept. O condiție prevăzută în text este ca sesizarea să privească o chestiune de drept, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, îndeplinită în prezenta cauză. Chestiunea de drept privește noțiunile cheie în jurul cărora gravitează disputa interpretativă, respectiv cea de creanță de asigurări și de creditor de asigurare, definite la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, prin coroborare cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc un plafon de garantare în limita a 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment, precum și asupra calității de creditor de asigurare, dacă titularul dreptului de creanță este societatea de leasing sau utilizatorul. Pornind de la defințiile celor două noțiuni, soluțiile pronunțate în cadrul litigiilor au fost divergente. Soluțiile au fost divergente în ceea ce privește titularul dreptului de a formula cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților și calitatea de creditor de asigurare, fie a societății de leasing, fie a utilizatorului. Susține recurentul că este necesară dezlegarea acestor chestiuni de drept pentru a uniformiza practica judiciară, pentru a ne raporta la același titluar al dreptului de creanță, pentru a preveni soluții contradictorii. Cea de-a doua chestiune de drept nu privește doar titularii dreptului în cazul unui contract de leasing, ci și alți creditori de asigurare, precum BAAR, CITR, creditori ce au contestat decizii ale FGA pe aspecte ce țin de aplicarea plafonului de garantare pe creditor de asigurare/creanță de asigurare. A mai arătat recurentul-pârât că, dacă inițial, în punctul de vedere transmis de FGA, comunicat în dosarul nr. x/2017, dosar în care completul de judecată a pus în discuție chestiunile privitoare la asigurătorii în regres, s-a insistat pe o dezlegare generală în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a), b), d) și e) din Legea nr. 213/2015, completul care a sesizat ÎCCJ pentru dezlegarea chestiunii de drept a restrâns dezlegarea chestiunilor de drept la situația societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titularul dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie precum și la efectele subrogării prin raportare directă la modalitatea de transfer individual al creanțelor. b) chestiunea de drept să fie pendinte pe rolul unei instanțe care o judecă în ultimă instanță. Această condiție este îndeplinită întrucât propunerea de sesizare se face de un complet de judecată al ÎCCJ, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. A arătat recurentul-pârât că, pe rolul Înaltei Curți, se află în curs de soluționare un număr semnificativ de litigii, în ultimă instanță, litigii în care societățile de leasing, utilizatorii, BAAR, CNAIR (creditori cu creanțe de asigurare cumulate ce depășesc plafonul de 450.000 RON) figurează în calitate de contestatari. Soluțiile pronunțate în fond de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal sunt diferite, modalitatea de aplicare și interpretare a dispozițiilor privitoare la plafonul de garantare reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin raportare la un creditor de asigurare, fiind unul neconsecvent, la fel și chestiunea referitoare la titularul dreptului de creanță. În prezent, există 3 tipuri de hotărâri judecătorești diferite cu privire la soluționarea acestor chestiuni. c) chestiunea de drept este una nouă Practica judiciară este una extrem de variată, în ceea ce privește aceste spețe. Chestiunea de drept este una nouă în raport de părțile contractului de leasing - societatea de leasing și utilizatorul, din perspectiva cesiunii de creanță a contractului de asigurare încheiat de cel din urmă cu o societate de asigurare, care ulterior a intrat în insolvență, iar, fie una, fie cealaltă parte contractantă a făcut cerere de plata a despăgubirilor la Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), respectiv a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, însă chestiunile dezlegate au privit doar societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco. Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunță prin decizie numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, conform art. 521 C. proc. civ.. Așa cum rezultă din cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 29/2020, dezlegarea chestiunilor de drept privește exclusiv situația asigurătorului Casco în regres. Pe rolul instanțelor de judecată sunt numeroase cauze în care alți creditori de asigurare cumulează creanțe de asigurare care depășesc valoarea plafonului de garantare, instituit de legiuitor, respectiv 450.000 RON/creditor de asigurare. Prin urmare, a arătat recurentul, asupra chestiunilor de drept expuse la pct. 1, Înalta Curte nu a statuat. Așadar, condiția referitoare ca problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii, este îndeplinită în prezenta cauză. Chestiunea este noua cu atât mai mult cu cât Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de plată din disponibilitățile Fondului, este un act normativ nou, care s-a aplicat pentru prima oara în cazul falimentului asigurătorilor C. (decembrie 2015) și D. (martie 2017). A susținut recurentul că, prin decizia nr. 632/9 octombrie 2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a acestei sintagme, reținând în considerentele acestei decizii (pct. 19) că noțiunile cheie în jurul cărora gravitează disputa interpretativă menționată sunt cele de creanță de asigurări si creditor de asigurare, definite la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015. Noțiunile cheie la care se referă Curtea Constituțională sunt prima oară definite prin raportare la plafonul de garantare în cuprinsul Legii nr. 213/2015, aplicarea și interpretarea acestora fiind neunitară la nivelul practicii judiciare la nivelul Curții de Apel Bucureși, secția contencios administrativ și fiscal. Este astfel îndeplinită și cerința noutății în privința chestiunilor de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - sau ar decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. Din analiza practicii judecătorești depuse rezultă că nu s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită prin prezenta sesizare, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare. d) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. Recurentul-pârât a învederat că obiectul litigiilor expuse constă în anularea deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraților. Dispozițiile legale incidente spetei pentru care se solicita dezlegarea chestiunii de drept sunt cele care reglementează definițiile noțiunii de creanța de asigurare/creditor de asigurare/plafon de garantare, scopul pentru care a fost înființate Fondul, titularul dreptului de despăgubire, prin raportare la părțile contractului de leasing și prevederile contractului de asigurare. FGA nu a analizat pe fond fiecare cerere de plata aferentă fiecărui dosar de daună din cele respinse în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât a înțeles să respingă suma aferentă cererilor de plată care a depășit valoarea plafonului de garantare. Recurentul-pârât a anexat cererii de sesizare hotărârile judecătorești pe care le-a apreciat a releva practica judiciară contradictorie la nivelul Curții de Apel București.

Apărările față de cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept Intimata-reclamantă nu a depus punct de vedere față de cererea formulată de recurentul-pârât. II. Soluția instanței de recurs II.1. Referitor la cererea formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept Potrivit art. 519 C. proc. civ.: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație si Justiție nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Obiectul sesizării reglementate de dispozițiile art. 519 C. proc. civ. îl reprezintă o chestiune (problemă) de drept ce trebuie să întrunească condițiile enumerate textul de lege menționat: - să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs. - judecata să fie pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unei curți de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. - lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată. - să fie nouă, asupra acesteia să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Raportând aceste condiții de admisibilitate la chestiunile de drept expuse prin cererea de sesizare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de dispozițiile art. 519 C. proc. civ. pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, primele două condiții din cele anterior enumerate se constată a fi îndeplinite în cauză. Pentru analiza celorlalte două condiții, instanța de trimitere are obligația identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării și aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum și a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluționarea cauzei pe fond. De asemenea, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia la condițiile particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei. Cât privește prima problemă de drept sesizată de recurentul-pârât, referitor la înțelesul sintagmei de "creditor de asigurare", prin raportare la societatea de leasing, deținător al dreptului de dispoziție asupra bunului sau la utilizatorul deținător al dreptului de folosință, Înalta Curte reține că aceasta nu este aptă să lămurească chestiunea litigioasă dedusă judecății, respectiv nu servește la soluționarea cauzei pendinte. În cauza de față, decizia atacată a fost anulată de instanța de fond atât din perspectiva modului de calcul a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, cât și din perspectiva destinatarului actului administrativ, constatând a fi întemeiate susținerile reclamantei, care a sesizat că nu are calitatea de titular al cererii de plată, aceasta fiind depusă de utilizatorul B.. Instanța de fond a obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată prin raportare la titularul cererii, reținând și că societatea de leasing i-a acordat utilizatorului, prin înscrisul intitulat "Împuternicire", dreptul de a efectua orice acte juridice, în nume propriu, în relația cu Fondul de Garantare a Asiguraților, în dosarul de daună parțială în discuție. Așadar, problema disputată în cauză nu a fost aceea a persoanei în drept să încaseze despăgubirea în cazul avarierii unui bun aflat sub incidența unui contract de leasing, ci aceea a titularului cererii de plată, în raport de care pârâtul trebuia să emită decizia. În raport de această împrejurare, Înalta Curte constată că prima problemă de drept, pe care recurentul o consideră a face obiectul unei practici neunitare, nu este determinantă în soluționarea cauzei pendinte. În subsidiar, Înalta Curte va reține că problema încasării despăgubirii de către utilizatorul bunului sau societatea de leasing se tranșează în fiecare cauză în raport de probele administrate în dosar, respectiv de actele juridice încheiate între societatea finanțatoare și utilizator, de clauzele contractuale convenite de părți, dar și de clauzele contractului de asigurare, chestiunea de drept sesizată de recurent având o formulare generică, care nu ia în considerare situațiile particulare din litigiile referitoare la dreptul de despăgubire ce rezultă din asigurarea unui bun supus regimului de leasing. În realitatea juridică există situații multiple, generate de specificul fiecărui contract de leasing, de întinderea daunelor produse bunului asigurat, de eventuale cesiuni ale poliței de asigurare survenite ulterior încheierii contractului de asigurare și alte asemenea elemente, împrejurări care s-au reflectat și în soluțiile și considerentele hotărârilor judecătorești depuse la dosar de către recurent, pe care acesta le-a apreciat a contura o practică neunitară a instanțelor. Prin urmare, sesizarea Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ cu o astfel de chestiune de drept, vizând stabilirea generică a calității de creditor de asigurare în favoarea societății de leasing sau a utilizatorului, nu este determinantă în soluționarea cauzei de față, din perspectiva problemei litigioase disputate. Referitor la cea de-a doua chestiune de drept ce formează obiectul sesizării recurentului FGA, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b), respectiv a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, din perspectiva calculării plafonului maxim de despăgubire de 450.000 RON pe creanță de asigurare. Într-adevăr, această decizie a vizat situația particulară a asigurătorilor CASCO subrogați în drepturile persoanelor despăgubite, însă tratamentul juridic identic aplicat de către Fondul de Garantare a Asiguraților atât în privința societății de leasing reclamante, cât și în cazul asigurătorilor Casco subrogați în drepturile asiguraților, prin invocarea aceleiași interpretări a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conduce la aplicarea, în cauză, a considerentelor și soluției deciziei nr. 29/2020, astfel cum se va arăta și cu ocazia analizării recursului. Prin urmare, Înalta Curte constată că această chestiune de drept a fost soluționată anterior, fiind emisă o decizie interpretativă privitoare la modalitatea de calculare a plafonului maxim de despăgubire, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile necesare sesizării Completului penru dezlegarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ, conform art. 519 C. proc. civ. II.2. Analizând recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile referitoare la soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, care fac trimitere la competența instanței de contencios administrativ în soluționarea acestor contestații. Prin urmare, în speță sunt incidente și următoarele dispoziții din Legea nr. 554/2004: "Art. 1 - (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Art. 2 - (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate; Art. 8 - (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale." În speță, Înalta Curte reține că, deși cererea de plată a fost depusă de B., decizia contestată a fost emisă față de A. S.A. Dreptul de a formula acțiune aparține, în contenciosul administrativ, persoanei care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, în principal destinatarului actului, dar și oricărei alte persoane, titulare a unui drept ori a unui interes legitim, care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ adresat altui subiect de drept. Or, chiar dacă cererea de plată a fost depusă de un alt subiect de drept, reclamanta este destinatarul deciziei emise de FGA, astfel încât justifică interesul atacării actului vătămător al drepturilor sale. Recurentul-pârât și-a fundamentat criticile pe lipsa interesului negării, de către reclamantă, a propriei calități de creditor de asigurare, calitate recunoscută de pârât prin decizia atacată. Înalta Curte reține că aceste argumente nu corespund unei lipse a interesului procesual, definit drept folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat cererea de chemare în judecată, ci sunt aspecte ce țin de fondul raporturilor juridice dintre părți. Reclamanta în cauză justifică interesul atacării deciziei emise de pârât în calitate de destinatar al unui act administrativ, pretinzând o vătămare adusă drepturilor sale și solicitând înlăturarea actului din ordinea de drept, iar existența efectivă a unei vătămări reprezintă un aspect de fond, ce nu poate fi dezlegat în cadrul excepției lipsei de interes. Așadar, în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum și pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condițiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual. În ceea ce privește criticile subsumate greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reține, în principal, că, prin confirmarea soluției primei instanțe în ceea ce privește soluționarea cererii de plată în considerarea greșită a calității finanțatorului de titular al cererii de plată, soluția asupra chestiunii litigioase a plafonului de despăgubire devine nerelevantă. În subsidiar, se constată că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." Deși sesizarea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 29/2020 a privit situația juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esență, modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment și care, pentru identitate de rațiune, sunt incidente și prezentei spețe. Astfel, prin Decizia nr. 4547/27.02.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/23.02.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, societatea de leasing A. S.A. a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relația cu societățile de asigurare care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată și invalidată de Completul pentru soluționarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ, prin decizia nr. 29/2020. Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile și speței de față, atât timp cât societății reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare. În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație. 155. În condițiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din rațiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraților, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanță de asigurări în parte, limitarea tuturor creanțelor de asigurări pe considerentul unicității de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete și rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat). 157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2) într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020. Cât privește critica din recurs referitoare la greșita interpretare a mențiunilor Listei potențialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) și ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004, Înalta Curte reține că aceste critici sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către societatea de leasing, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare. Or, cum această problemă a fost anterior dezlegată de instanța de control judiciar, analiza acestei critici este lipsită de finalitate practică. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 547 RON, reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea facturii nr. x/02.02.2018, a extrasului de cont din 07.02.2018 și a fișei de timp aferentă facturii .