ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1266/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.02.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3684/31.01.2017 de respingere a cererii de plată nr. x/14.03.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.409,56 RON, precum și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2934 din 13 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes invocate de pârât ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat decizia nr. 3684/31.01.2017 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/14.03.2016, respingând în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 50 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 1.000 RON reprezintă onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că prin decizia nr. 3685/31 ianuarie 2017, FGA a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că anterior soluționării acesteia, FGA a plătit reclamantei suma totală de 450.000 RON, ce constituie plafonul de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Referitor la calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante, invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că în speță creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți. Mai arată că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanță de 450.000 RON este înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare. Recurentul-pârât mai invocă greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispozițiile actului normativ în discuție stabilesc o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă și defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare. De asemenea, invocă art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum și Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susținând că în cazul acestei limitări, ce privește exclusiv și explicit asigurătorii, limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat, și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de Garantare a Asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincție între asigurător și FGA. Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligația de plată a despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, așa încât interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală. Mai mult, consideră că preluarea de către FGA a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ. Totodată, susține că prima instanță a ignorat dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și cu art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege. Susține că raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii acestuia, obligațiile Fondului fiind obligații proprii. De asemenea, recurentul-pârât susține că interpretarea dată de către prima instanță încalcă scopul înființării acestei instituții, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului de garantare, precum și faptul că în speță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanța fiind în eroare și cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, creanța A. S.A. fiind proprie și exclusivă, în condițiile în care intimata-reclamanta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acțiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizația de asigurare. Prin urmare, susține că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizați potrivit legii, iar creanța urmărită de asigurător este o creanța de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare. Invocă cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstitutionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că aceste dispoziții instituie o procedură necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiuni în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată. Mai consideră că în mod nelegal instanța a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a A. nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfășurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislația specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislației în materia insolvenței impune și o unitate de interpretare a acesteia. Menționează că în mod greșit prima instanța a ignorat conduita contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult, aceasta figurând cu o creanță în acest cuantum în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A..

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), anularea Deciziei nr. 3684/31.01.2017 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de sumei de 2.409,56 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco. Se reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare. Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat.