ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4529/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06.01.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 2772/22.11.2016 2016 emisă de intimată prin care refuză plata către A. a sumei de 3.661 RON cu consecința obligării FGA la plata sumei solicitate de A. conform cererii de plată nr. x/29.02.2016 înregistrată la FGA cu numărul 18053/11.03.2016.

Prin sentința civilă nr. 3222 din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat decizia nr. 2772/22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/11.03.2016 (Ref. A. dosar daună nr. x);

- a respins cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 592,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3222 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recurs incident reclamanta A. S.A.

3.1. Prin recursul principal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, Ordinul CSA nr. 11/2011 și Ordinul CSA nr. 5/2010.

A susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare și îi sunt preluate obligațiile de către FGA, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că, și în cazul procedurii administrative, reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

3.2. Prin recursul incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în sensul înlăturării unora dintre considerentele pe care se sprijină soluția și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata directă către reclamantă a sumei solicitate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prevederile Legii nr. 136/1995 și prevederile Normelor privind FGA precum și dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

A susținut că, având în vedere caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, instanța are posibilitatea obligării directe a intimatului la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Cu toate acesta, prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, fără a analiza și prevederile art. 18 din aceeași lege.

În cazul soluționării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor care țin de analiza și instrumentarea dosarului, atât aspecte intrinseci (dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO etc.), cât și extrinseci (de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru același creditor de asigurare).

Astfel, susținerile FGA în sensul că cererea de plată a fost respinsă strict pentru depășirea plafonului și că, în fapt, FGA nu ar fi analizat cererea de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, echivalând cu o invocare a propriei culpe.

Precizează că în decizia FGA se menționează un singur motiv de respingere a cererii de plată, și anume atingerea plafonului de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, susține că prima instanță a aplicat și interpretat greșit art. 18 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile Legii nr. 136/1995, precum și dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind FGA, apreciind că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată și că obligarea directă a pârâtului FGA ar reprezenta o imixtiune în activitatea Fondului

Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine interpretarea autorității, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 3661 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

II.2. Cu privire la recursul incident formulat de A. S.A., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține incidența motivelor de recurs invocate de către reclamantă.

Față de motivele de casare invocate și analizând cererea de recurs incident, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a textului legal ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Or, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor și apărărilor formulate.

Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei solicitate prin cererea de plată, având în vedere caracterul de plin drept al contenciosului administrativ.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege invocate de recurenta-reclamantă, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond, neputând fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că, existența documentului de avizare la dosarul cauzei, prezumă că cererea de plată a fost analizată pe fond din toate punctele de vedere.

Nu se poate "aprecia" conținutul și rezultatul verificărilor realizate, atât timp cât concluziile acestei verificări nu sunt confirmate expressis verbis în cuprinsul actului administrativ de soluționare a cererii de plată.

Nici argumentul "instrumentării dosarului de daună printr-o analiză completă, integrală atât în ceea ce privește fondul dosarului de daună, cât și orice alte aspecte adiacente, extrinseci care țin de soluționarea acestora" nu este relevant, textele normative invocate stabilind procedura de verificare administrativă a cererilor de plată, fără a avea semnificația unei imposibilități a reluării procedurii administrative, urmare a dispozițiilor instanței de judecată.

Cât privește invocarea culpei Fondului de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de plată, Înalta Curte reține că prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată pentru un motiv de ordin formal; or, tocmai constatarea culpei autorității în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluția de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranșată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. 3 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3222 din 19 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. și recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ambele împotriva sentinței civile nr. 3222 din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.