Decizia nr. 3928/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2647 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 06.01.2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2750/22.11.2016 prin care pârâtul refuză plata sumei de 4438 RON, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/22.01.2016 înregistrată la pârât cu nr. x/28.01.2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2647 pronunțată în data de 27 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 2750/22.11.2016, a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/28.01.2016, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1134,88 de RON, cheltuieli de judecată și a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Reclamanta A. S.A. a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța are posibilitatea obligării directe a intimatei la plata sumei solicitate, în măsura în care toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, având în vedere caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ. A susținut recurenta-reclamantă că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca dreptul său la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanța de judecată, fără să fie necesară reanalizarea cererii de plată pe fond de FGA. Recurenta a arătat că în cazul soluționării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor ce țin de analiza și instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci, cât și extrinseci, susținând că aprecierea faptului că cererea de plată a recurentei-reclamante ar fi fost respinsă strict pentru depășirea plafonului și că FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi acceptate, întrucât echivalează cu invocarea propriei culpe. Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederile de drept material, respectiv art. 18 din Legea nr. 554/2004 și art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a criticat sentința pronunțată de instanța de fond susținând că nu poate fi stabilită calitatea de creditor de asigurare a reclamantei de către FGA, ci această calitate decurge din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile impuse de actele normative incidente. Recurentul-pârât a criticat greșita interpretare dată de instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând că această interpretare adaugă la lege. A apreciat recurentul-pârât că în măsura în care legiuitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres. A susținut că necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, așa cum stabilește expres dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016.

Apărări formulate în cauză Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de către pârât, în principal, ca fiind nul, întrucât nu a indicat motivele de casare și, în subsidiar, ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată; Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de fond ca fiind legală, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte reține că, prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judecătoresc Decizia nr. 2750/22.11.2016 emisă de pârât, prin care a fost refuzată plata către reclamantă a sumei de 4438 RON și solicitând obligarea pârâtului FGA la plata sumei solicitate. Instanța de fond a admis în parte cererea introductivă, anulând decizia atacată și obligând pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. Instanța a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată. Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul fondului a reținut că raportul juridic dintre părți este guvernat de Legea nr. 213/2015, act normativ avut în vedere de pârât la emiterea actului administrativ contestat în cauză. A reținut instanța de fond că, în cuprinsul deciziei atacate pârâtul a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi acceptată la plată ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, asigurătorul A. fiind considerat un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecință, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare. Instanța de fond a constatat, din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile cauzei, că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Ca atare, s-a reținut în mod corect că decizia contestată de reclamantă a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, însă consecința constatării nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă. A reținut instanța că pârâtul a emis decizia contestată rezumându-se să rețină depășirea plafonului de garantare, fără a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei pretinse ca despăgubire, situație în care instanța nu poate dispune direct obligarea la plata despăgubirii solicitate. Criticile formulate de recurente subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite de Înalta Curte, care le va respinge ca nefondate, pentru argumentele ce urmează. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic și evident nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă. Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu. Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate. Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ și art. 16 și 20 din Norma nr. 16/2015 privind FGA sunt norme de procedură, iar nu de drept material pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de pct.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate. În temeiul art. 453 (1) C. proc. civ., va respinge cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată deoarece cererea se întemeiază pe culpa procesuală a părții care pierde procesul, or recurentul pârât nu a căzut în pretenții, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.