ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3558/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 6 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2753/22.11.2016 emise de pârât, prin care a refuzat plata către A. a sumei de 837 RON, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/18.01.2016 înregistrată la pârât sub nr. x/29.01.2016.

Prin sentința nr. 2049 din 31 mai 2017, Curtea de Apel București:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat decizia nr. 2753/22.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor hotărârii pronunțate;

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește respingerea capătului de cerere prin care a solicitat obligarea directă a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei pretinse conform cererii de plată nr. x/18.01.2016 și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea părții adverse la cheltuieli de judecată.

După o succintă prezentare a situației de fapt și a celor reținute de prima instanță, a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv prevederile Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către FGA, prevederile Normelor privind Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

A arătat recurenta-reclamantă că a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de despăgubire formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ținând cont de caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, opinia sa fiind aceea că instanța are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate.

Astfel, deși a reținut dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reglementează caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit aceste norme, considerând că prin obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei pretinse, ar imixtiona în activitatea acestuia.

Evocă recurenta dispozițiile art. 16 și 20 din Norma ASF nr. 16/2015, în considerarea cărora societatea A. îndeplinea toate condițiile pentru ca instanța de judecată să-i recunoască dreptul de a-i fi plătite sumele solicitate prin cererea de plată, în mod direct, fără a fi necesară reanalizarea pe fond a cererii de plată.

Din interpretarea normelor legale evocate recurenta apreciază că rezultă fără echivoc procedura administrativă de soluționare a dosarelor de daună la nivelul Fondului de Garantare a Asiguraților, aceasta presupunând o analiză completă a tuturor aspectelor ce țin de analiza și instrumentarea dosarului, atât a celor intrinseci, cât și a celor extrinseci, astfel încât nu pot fi reținute susținerile pârâtului potrivit cărora cererea de plată a fost respinsă strict din perspectiva depășirii plafonului de plată (aspect extrinsec), fără o analiză a fondului solicitării.

În speță, deși în dosarul administrativ de daună ar fi trebuit să se regăsească un document de avizare a dosarului de către direcțiile de specialitate din cadrul Fondului, emis în conformitate cu prevederile art. 16 lit. d) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, și care ar fi conținut mențiunea "Propun aprobare spre plată" sau "Propun respingere plată", acesta nu a putut fi identificat între înscrisurile dosarului respectiv.

Subliniază că în cuprinsul Deciziei de respingere a cererii de plată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților menționează un singur motiv de respingere, respectiv atingerea plafonului de plată în cuantum de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile de drept material, în speță dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, apreciind că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

3.2. Prin recursul său, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac recurentul-pârât a susținut, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015, greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanța fiind una eronată și negăsindu-și suportul în dispozițiile legale incidente.

A făcut trimitere la definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditori de asigurări și creanță de asigurare.

Potrivit recurentului, creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, in condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speță B. - societate aflată în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obținut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susținut că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare cum reține instanța.

A reluat definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurare și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din lege, precizând că legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, la art. 24 lit. a) și b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanță a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susține că Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Astfel, a apreciat că interpretarea dată de către prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării Fondului și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate, contrar celor reținute de prima instanță, că determinarea calității de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu se face în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate către asigurați, iar nu o acțiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanță a înlăturat în mod nelegal susținerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății B., susținând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, precum și a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei B. faliment, în tabel precizându-se că are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanței sale în cuantum de 450.000 RON sub condiție rezolutorie în tabelul de creanțe și nici mențiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deși ar fi avut acest drept, în condițiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

Astfel, în mod corect a apreciat FGA că reclamanta este unic creditor de asigurare și, în consecință, a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări în dosarul instanței de recurs, solcitând respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

Prin întâmpinarea sa, recurenta-reclamantă a invocat și excepția nulității recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Excepția nulității recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocată prin întâmpinare de recurenta-reclamantă A. S.A., a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 8 aprilie 2020. La acest termen, dosarul a fost suspendat de drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură. Ulterior, prin rezoluția din 19 mai 2020, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 15 iulie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

II.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., instanța de control judiciar constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile referindu-se la neobligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate în temeiul cererii de plată formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la neexercitarea controlului de plină jurisdicție în contencios administrativ.

Astfel, deși a reținut dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit aceste norme, considerând că prin obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei pretinse, ar imixtiona în activitatea acestui organ administrativ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante.

Instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea reclamantei în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, nu și la plata sumei pretinse.

Devreme ce autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege, astfel că recursul reclamantei sub acest aspect urmează a fi respins.

II.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, instanța de control judiciar reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest cererea de chemare în judecată.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

În cauză nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cărora li se pot circumscrie criticile invocate de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează, în esență, înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privitoare la interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită (Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele invocate prin cererile de recurs de către recurenți nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2049 din 31 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.