ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5016/2020

Ședința publică din data de 8 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 20.03.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4540/27.02.2017, emise de pârât.

Prin sentința civilă nr. 3555 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat decizia nr. 4540/27.02.2017 emisă de pârât și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.01.2016.

Împotriva sentinței civile nr. 3555 din 9 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia atacată a respins contestația reclamantei pe motiv că a plătit reclamantei suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe creditor de asigurare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Arată că, în speță, părțile contractante sunt: asiguratul, respectiv S.C. B. S.R.L., ce deține dreptul de folosință și de posesie în baza contractului de leasing, beneficiar fiind A. S.A., ce deține dreptul de dispoziție, fiind proprietarul autoturismului, în calitate de asigurător figurând C. S.A., iar în cuprinsul poliței de asigurare s-a precizat că aceasta este cesionată în favoarea A. S.A..

O primă critică vizează faptul că prima instanță a respins excepția lipsei de interes a reclamantei ca neîntemeiată, reținând că FGA nu a invocat, ca argument în respingerea cererii de plată, lipsa interesului S.C. A., ci a făcut doar trimitere la interpretarea noțiunii de creditor de asigurare și la plafonul de garantare, instanța reținând că FGA a achitat către reclamantă suma de 450.000 RON și concluzionând că, în acest mod, FGA a recunoscut interesul reclamantei, deși chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a recunoscut că nu are calitatea de creditor de asigurare în cazul daunelor parțiale și că cererea de plată ar fi trebuit formulată de utilizator în nume propriu.

Consideră că instanța trebuia să analizeze excepția lipsei interesului prin prisma cadrului procesual și a motivelor invocate în acțiunea promovată, or, în speță, lipsește motivarea cu privire la aceste aspecte, motiv pentru care apreciază că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea art. 33 din C. proc. civ., sens în care solicită casarea hotărârii atacate, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea acțiunii pe acest considerent.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greșita interpretare dată de către prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, criticând faptul că instanța de fond a considerat că intimata-reclamantă este creditor de asigurare și că plafonul de garantare se aplică prin raportare la contractul de asigurare.

Arată că instanța a făcut confuzie între polița de asigurare facultativă din speță, cesionată către A. S.A., și polițele de răspundere civilă obligatorie.

Consideră că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, întrucât nu se poate interpreta că plafonul de 450.000 RON, instituit prin aceste dispoziții, se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva C. S.A., câtă vreme textul de lege se referă la creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, sens în care invocă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Susține că punctul său de vedere reiese din interpretarea textelor de lege respective și că plafonul de garantare prevăzut de art. 4 lit. f) din Legea nr. 213/2015 se interpretează restrictiv, textul de lege fiind aplicabil exclusiv în cazul falimentului unui asigurător.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 10 din C. civ., art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, art. 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, Ordinul CSA nr. 5/2010, din interpretarea cărora reiese faptul că legiuitorul a stabilit, în mod constant, limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acesta, ținând cont de faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, astfel cum prevede art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016.

Prin urmare, apreciază că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală și încalcă mecanismul de garantare, iar pe de altă parte, conduce la concluzia că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, aspect neprevăzut de nicio dispoziție legală.

Susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei și în ceea ce privește raționamentul instanței cu privire la plafonul de garantare.

Invocă scopul înființării instituției recurente, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 213/2015, aspect pe care prima instanță consideră că l-a omis.

Arată că a recunoscut calitatea de creditor de asigurare pentru intimata-reclamantă, dată fiind cesiunea contractului de asigurare în favoarea A. S.A., având în vedere că cesiunea de creanță este un contract consensual.

De asemenea, invocă greșita interpretare a mențiunilor Listei potențialilor creditori de asigurări și încălcarea de către prima instanța a prevederilor art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. și ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004.

Astfel, susține că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, întrucât această chestiune nu a fost pusă în discuția părților, lipsind-o de posibilitatea de a formula apărări, iar pe de altă parte, invocă netemeinicia și irelevanța argumentului conform căruia lista conținând potențialii creditori de asigurare ai societății C. S.A., în faliment, a fost publicată conform art. 23 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 503/2004.

Susține că asigurătorul are obligația predării evidențelor prevăzute la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, în termen de 30 de zile de la data retragerii autorizației de funcționare și constatarea insolvenței, iar, în urma analizării evidențelor preluate, FGA publică lista potențialilor creditori de asigurare care pot beneficia de despăgubiri/indemnizații din disponibilitățile Fondului.

Intimata- reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4540/27.02.2017, emise de pârât.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest motiv de casare în raport cu soluția dată de către prima instanță cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii.

Înalta Curte constată că motivul de casare nu este fondat, având în vedere că prima instanță a prezentat argumentele logico-juridice pentru care a apreciat că excepția lipsei de interes nu este întemeiată.

Prin urmare, nu se poate reține faptul că, în ceea ce privește excepția lipsei de interes, hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De altfel, motivele străine de natura cauzei au fost invocate cu privire la cele reținute de către prima instanță referitor la tipul de poliță de asigurare și la considerentele reținute în privința plafonului de garantare, or, examinând din această perspectivă hotărârea recurată, instanța de recurs apreciază că nu pot fi identificate elemente străine de natura cauzei. Mai mult, pentru a fi reținută această ipoteză a motivului de casare invocat, s-ar impune ca hotărârea primei instanțe să cuprindă numai elemente străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Referitor la critica privind soluția dată de către prima instanță excepției lipsei de interes a reclamantei, subsumată acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că prima instanță a dat o dezlegare corectă acestei excepții, având în vedere că, dată fiind calitatea reclamantei de finanțator în cadrul contractului de leasing și de persoană în favoarea căreia a fost cesionată polița de asigurare pentru autovehiculul din speță, aceasta prezintă interes în cauză.

Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că, în speță, chiar recurentul-pârât a recunoscut intimatei-reclamante interesul în formularea cererii de plată, respingând-o prin decizia nr. 4540/27.02.2017 pe motiv că FGA a plătit reclamantei A. S.A. suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, și nu pentru lipsa interesului.

Totodată, în soluționarea cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a reținut nici că intimata-reclamantă nu ar avea calitatea de creditor de asigurare.

De asemenea, instanța de fond a analizat decizia pronunțată de Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de plată prin prisma plafonului de despăgubire stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, și nu pentru că nu i-ar fi recunoscut reclamantei calitatea de creditor de asigurare.

Or, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat recurs împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe.

Referitor la criticile privind interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea specială nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de despăgubire, Înalta Curte reține că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv inclusiv asupra următoarei chestiuni de drept:

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

În considerentele acestei decizii s-a reținut la pct. 160 că:

"În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare."

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, nefiind apte să conducă la casarea hotărârii primei instanțe.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3555 din 9 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât, în calitate de parte care a pierdut procesul, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 415 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3555 din 9 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 415 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 8 octombrie 2020.