ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5823/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei nr. 6429/12.06.2017, emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 22 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a dispus anularea Deciziei nr. 6429/12.06.2017, emisă de pârât și a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 1384 din 22 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât învederează că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinarea formulată în primă instanță.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susținut pârâtul că argumentele instanței de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparține unui asigurător CASCO și, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiția acestei noțiuni se regăsește în prevederile art. 4 din același act normativ, care stabilesc și sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării și persoana păgubită. În privința creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar și neechivoc, intenția legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligațiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcțiile unui asigurător și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligația de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanței de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege și a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cât privește calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susținut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliței de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanță din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanța de fond nu a ținut cont.

S-a invocat de către recurentul-pârât și greșita interpretare a mențiunilor Listei potențialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. și ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004. Instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, nepunând în discuție această chestiune, pentru ca pârâtul să poată formula apărări; de altfel, argumentul întocmirii acestei liste este nerelevant, întrucât lista cuprinde doar potențialii creditori ai asigurătorului, reprezentând o operațiune prealabilă analizării de către Comisia specială a dosarelor de daună și a cererilor de plată, respectiv emiterii deciziilor de admitere/respingere a acestora.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la doarul cauzei la data de 18 iunie 2018, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la nepronunțarea instanței de fond cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei.

Înalta Curte reține că în ședința publică din data de 27 februarie 2018, când au avut loc dezbaterile în fond, recurentul-pârât a renunțat la susținerea excepției lipsei de interes, instanța de fond luând act de această manifestare de voință a pârâtului în cuprinsul încheierii de ședință.

În consecință, având în vedere că pârâtul a renunțat la susținerea excepției lipsei de interes, în mod legal instanța de fond nu s-a mai pronunțat cu privire la acest aspect.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât subsumate greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind chestiunea litigioasă a plafonului de despăgubire, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Înalta Curte constată că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Deși sesizarea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 29/2020 a privit situația juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esență, modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment și care, pentru identitate de rațiune, sunt incidente și prezentei spețe.

Astfel, prin Decizia nr. 6429/12.06.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/26.05.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, societatea de leasing A. S.A. a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relația cu societățile de asigurare care au efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată și invalidată de Completul pentru soluționarea unei chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 29/2020.

Statuările din cuprinsul Deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile și speței de față, atât timp cât societății reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanțe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanță în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanțelor dobândite prin subrogație.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) și art. 15 alin. (2), într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.

Cât privește critica din recurs referitoare la greșita interpretare a mențiunilor Listei potențialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. și ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004, Înalta Curte reține că aceste critici sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către societatea de leasing, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare. Or, cum această problemă a fost anterior dezlegată de instanța de control judiciar, analiza acestei critici este lipsită de finalitate practică.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către intimata - reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.547 RON, reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea facturii nr. x/04.07.2018 și a extrasului de cont din 10 iulie 2018 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1384 din 22 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 5.547 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.