ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2345/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.06.2017 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantarea Asiguraților a formulat contestație, prin care a solicitat anularea art. 2 al Deciziei nr. 6524/14.06.2017 emisă de pârât, obligarea pârâtului la plata sumei de 6711,89 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4665 din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat art. 2 al Deciziei 6524/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6711,89 RON.

De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate, respingerea contestației, ca nefondată, și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a Deciziei nr. 1152/29.07.2016.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei și a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, invocând, în esență, următoarele motive:

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, prevăzut de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, acesta a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife și prețuri ale pieselor practicate de diverse unități reparatoare, acesta analizând despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanța de fond confundând obligația de paltă a FGA cu obligația de plată a asiguratorului.

Astfel, cu privire la faptul că FGA în baza dispozițiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1350, art. 1290 și art. 969 C. civ., art. 1530 și art. 1537 din același cod.

Totodată, cu privire la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea și instrumentarea dosarelor de daună conform acestor prevederi, acestea fiind condiții de asigurare, iar nu condiții de tarifare sau prețuri impuse de unitățile reparatoare, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, insistând pe inexistența unui raport contractual, care să atragă răspunderea contractuală de plată a pârâtului.

În fine, au mai fost invocate dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziții în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asiguratorul C. S.A., Fondul a procedat la analizarea cererii și a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum și a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat și, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul piețelor și al manoperei, a rezultat că reclamantei nu i se cuvine suma menționată în devizele de reparații și factura emisă de unitatea service.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, apreciind că soluția instanței de fond cu privire la plata despăgubirilor solicitate este temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși pârâtul invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), nu formulează critici concrete și nu aduce argumente în susținerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților fiind formulate exclusiv în susținerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a prevederilor art. 2 și art. 12 din Legea 213/2015, art. 1350, art. 1290 și art. 969, art. 1530 și art. 1537 din C. civ., art. 18 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Așadar, prin criticile formulate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiilor legale antereferite, cărora acesta le-a dat o interpretare proprie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare și nu de o medie a prețurilor practicate de unitățile de specialitate, ori de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

În speță nu poate fi reținută limitarea acordării despăgubirile la prețurile practicate de către unitățile de reprezentanță, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ("prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015).

Așa fiind, instanța de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reține că în lipsa unui temei legal, instanța nu poate considera că decizia autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță.

Mai observă Înalta Curte că diferența respinsă la plată, potrivit deciziei atacate și documentației administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă apreciază că, față de dispozițiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală și temeinică pentru că păgubitul nu poate fi condiționat de a-și efectua reparațiile la o anumită unitate.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la prețurile stabilite de unitățile service în fiecare din cazurile concrete și prin raportare la documentele justificative eliberate de unitățile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului și nu o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Totodată, reține Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

Înalta Curte apreciază, așadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorității de a achita întreaga despăgubire solicitată și plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deși pare obiectiv, nu este prevăzut de lege și anume prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

În cauză dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost depășit întrucât în cauză pe operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparațiilor efectuate la o unitate specialitate și probat de reclamantă cu documente justificative nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite prețuri de reprezentanță, verificare care a excedat obligației de diligență a fondului în raport de dispozițiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței civile recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4665 din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2020.