ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6426/2020

Ședința publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.03.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4525/27.02.2017 emise de pârât.

Prin sentința nr. 486 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă; a respins în rest cererea.

Împotriva sentinței nr. 486 din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului în fond.

În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 4525/27 februarie 2017 a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că anterior soluționării acesteia, a plătit A. S.A. suma totală de 450.000 RON și nu poate face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, invocă prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și arată că: legiuitorul face o distincție clară între creanța de asigurare și creditorul de asigurare, atât prin actele normative invocate, cât și prin Legea nr. 85/2014, societatea reclamantă fiind un unic creditor în tabelul preliminar al creanțelor, așa încât eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei, aceasta având același rang de preferință ca și F.G.A.

Critică faptul că instanța de fond a apreciat că îi este opozabil contractul de leasing, întrucât în speță, prin cesionarea poliței de asigurare, asigurat este însăși reclamanta-intimata și nu utilizatorul, deoarece este vorba despre o cesiune a contractului de asigurare și nu o cesiune a creanței, aspect de care instanța de fond nu a ținut cont, efectele cesiunii poliței de asigurare fiind diferite de cele ale cesiunii de creanță.

Mai arată că instanța de fond nu a reținut ce prevede contractul de leasing și cine își însușește indemnizația de asigurare și nu a ținut cont de faptul că plafonul a fost stabilit pentru un creditor de asigurare și nu pe creanță de asigurare, instanța de fond interpretând eronat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în raport cu dispozițiile art. 17 din același act normativ.

Consideră că nu pot fi primite susținerile instanței, potrivit cărora creditorul de asigurare este utilizatorul din contractul de leasing, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1), lit. b) din Legea 213/2015 rezultă că asiguratul este creditor de asigurare atunci când nu există un beneficiar al asigurării, ceea ce nu este situația în speță. De asemenea, susține că instanța de fond a apreciat eronat că raporturile juridice de asigurare facultativă a autoturismului își au izvorul în contractul de leasing, neputând fi disociate de acesta, fără a ține cont de faptul că obligația asigurării auto aparține proprietarului, iar acesta a transmis-o, conform contractului, utilizatorului bunului.

Astfel, consideră că instanța de fond nu a avut în vedere raporturile obligaționale dintre părți în temeiul clauzelor contractului de leasing, care nu este opozabil F.G.A. și, prin urmare, drepturile transmise de finanțator utilizatorului în baza contractului de leasing, exclud posibilitatea promovării cererilor de despăgubire către asigurători sau F.G.A. ori a acțiunilor în justiție de către utilizator pentru obținerea despăgubirii, deoarece un astfel de demers judiciar se înscrie în prerogativa dreptului de dispoziție care aparține finanțatorului, în calitate de proprietar.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală,

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4525/27.02.2017 emise de pârât.

Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că, deși recurentul-pârât și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au fost formulate critici, astfel că instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac cu privire la depășirea plafonului de despăgubire, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

În ceea ce privește critica ce vizează faptul că societatea de leasing nu poate fi titular al cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că în mod corec a sesizat prima instanță că potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (ii) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt și beneficiarii asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat, or, potrivit contractului de leasing, beneficiarul asigurării este finanțatorul, adică societatea reclamantă din speță, aceasta fiind îndreptățită să fie beneficiarul asigurării conform Legii nr. 213/2015 și are interesul de a obține sumele solicitate.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 486 din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere pe de o parte, că nu au fost depuse documente justificative cu privire la onorariul avocațial, respectiv chitanțe sau ordine de plată, iar pe de altă parte, din copia facturii și a extrasului de cont depuse nu rezultă că este vorba despre cheltuieli cu onorariul avocațial în prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 486 din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.