ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3611/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 2091/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 16.316 RON, cu consecința obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 16.316 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 1564 din 02 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, a fost anulată Decizia nr. 2091/11.10.2016 și a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri.

Instanța a respins în rest pretențiile formulate și a obligat pârâtul la 1300 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și a fost criticată soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut caracterul contradictoriu al motivării hotărârii instanței de fond în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condițiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare. A susținut recurentul că deși instanța de fond pleacă de la premisa că reclamanta nu este creditor de asigurare, totuși consideră că are un drept propriu la despăgubire.

De asemenea, recurentul a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților aflate în litigiu problema încadrării reclamantei într-una din categoriile creditorilor de asigurare menționați la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, a susținut recurentul că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursurile formulate vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

2.1.1 Cu privire la excepția nulității recursului FGA

Analizând motivele de recurs formulate de recurentă, Înalta Curte reține că argumentele prezentate în cererea de recurs se circumscriu motivului de casare invocat în susținerea recursului formulat, respectiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., motiv pentru care critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la nulitatea recursului, având în vedere că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., nu poate fi primită de Înalta Curte și va fi respinsă ca neîntemeiată.

2.1.2. Cu privire la fondul recursurilor

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenți având în vedere considerentele ce urmează.

Înalta Curte reține că prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judiciar Decizia nr. 2091/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 16.316 RON, solicitând obligarea pârâtului FGA la plata sumei solicitate.

Instanța de primă jurisdicție a admis în parte cererea intoductivă, anulând decizia atacată și fiind obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. Instanța a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de primă jurisdicție a reținut că raportul juridic dintre părți este guvernat de Legea nr. 213/2015, act normativ avut în vedere de pârât la emiterea actului administrativ contestat în cauză.

A reținut instanța de fond că în cuprinsul deciziei atacate pârâtul a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi acceptată la plată ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, asigurătorul B. fiind considerat un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecință, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Instanța de fond a constatat că din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile cauzei rezultă că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Ca atare, a reținut instanța că decizia contestată de reclamantă a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, însă consecința constatării nelegalității deciziei nu poate fi obigarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă.

Cu privire la recursul reclamantei:

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și cu privire la soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reține că între reclamantă și pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliței de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligația este condiționată, prin voința legiuitorului, de existența unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligații i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condițiile în care FGA este un terț față de contractul de asigurare CASCO (și, de altfel, și față de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativității efectelor juridice.

În consecință, în mod corect a apreciat instanța de primă jurisdicție că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condițiilor pentru nașterea dreptului de creanță împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

În condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic și evident nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte reține că instanța nu poate soluționa cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Cu privire la recursul pârâtului:

Înalta Curte reține că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de fond respectă exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că nu există o contradictorialitate a motivării hotărârii instanței de fond, cu referire la calitatea de creditor de asigurare, instanța de fond reținând corect situația de fapt a cauzei și dispozițiile legale aplicabile.

Cu privire la susținerea recurentului-pârât că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, Înalta Curte văzând dezlegarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 constată că instanța de fond a dat o corectă aplicare a prevederilor legale, constatând că autoritatea pârâtă în mod greșit s-a raportat la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, întrucât plafonul în cauză se aplică pe creanțe de asigurare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului FGA invocată de A. S.A.

Respinge recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraților și A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1564 din 02 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iulie 2020.