ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3612/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 12.12.2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 2089/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 2651,86 RON, cu consecința obligării autorității publice parate, in principal la efectuarea plații sumei pretinse, si in subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 2651,86 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 1565 din 02 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în partea acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a fost anulată decizia 2089/11.10.2016 și a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri.

Instanța a respins în rest acțiunea și a fost obligat pârâtul la 500 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraților și A. S.A.

Fondul de Garantare a Asiguraților a criticat sentința pronunțată de instanța de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut caracterul contradictoriu al motivării primei instanțe în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condițiile în care a constatat că nu este un creditor de asigurare. S-a arătat că raportat la această motivare nu putea fi reținut că reclamanta era îndreptățită la plata despăgubirilor, ca efect al subrogării în drepturile creditorului de asigurare.

De asemenea, recurentul-pârât a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și a fost criticată soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate, fiind indicate cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1.1. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Mai înainte de a analiza orice cerere a recurentului-pârât depusă la instanța de recurs, Înalta Curte constată că recurentul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa de a achita taxa judiciară necesară soluționării recursului formulat în valoare de 200 RON, fiind achitată numai suma de 100 RON, insuficientă având în vedere motivele de recurs dezvoltate de recurent.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013:

"În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cereri neevaluabile în bani cererea de recurs se taxează cu 100 RON."

Potrivit art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege".

În conformitate cu art. 486 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru", "cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Din actele dosarului rezultă faptul că s-a pus în vedere recurentului să completeze taxa judiciară de timbru datorată pentru calea de atac exercitată, care este în valoare totală de 200 RON, fiind comunicată obligația de completare a taxei judiciare cu suma de 100 RON, însă recurentul nu și-a îndeplinit obligația de timbrare a recursului, până la acest termen, motiv pentru care Înalta Curte va aplica sancțiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

2.1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la hotărârea instanței de fond, având în vedere argumentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2651,86 RON.

Prin sentința atacată instanța de primă jurisdicție a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și cu privire la soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reține că între reclamantă și pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliței de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligația este condiționată, prin voința legiuitorului, de existența unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligații i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condițiile în care FGA este un terț față de contractul de asigurare CASCO (și, de altfel, și față de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativității efectelor juridice.

În consecință, în mod corect a apreciat instanța de primă jurisdicție că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condițiilor pentru nașterea dreptului de creanță împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

În condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic și evident nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca insuficient timbrat recursul pârâtului și va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1565 din 02 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca insuficient timbrat.

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iulie 2020.