ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4457/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 18.05.2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței: anularea Deciziei nr. 5610/24.04.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 3.037,86 RON, formulata in conformitate cu prev. legale in vigoare; obligarea paratei la emiterea unei noi decizii prin care sa se admită cererea de plata a sumei de 3.037,86 RON; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 4322 din 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A anulat decizia nr. 5610/24.04.2017, emisă de pârât. A obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea ce a făcut obiectul deciziei anulate. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.037,86 RON. A obligat pârâtul la 645 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garatare al Asiguraților, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,8 C. proc. civ.

Recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum este formulat, casarea sentinței atacate si, pe cale de consecința, respingerea contestației formulate de intimata-reclamanta împotriva Deciziei nr. 5610/24.04.2017 emisa de pârâtă, precum și obligarea intimatei-reclamante la cheltuieli de judecata.

A arătat recurentul că instanța de fond a soluționat cauza cu încalcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 si art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2015, art. 4 alin. (1), lit. a), art. 1l si 15 alin. (1) din Legea 213/2015 si art. 21 din Norma 16/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de asemenea, recurentul a arătat că hotărârea a fost data cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că a respins cererea de plata pentru penalitățile de intarziere si cheltuieli de judecata, rezultate din sentința civila nr. 17109/11.11.2014 emisa de către Judecătoria sector 3 București si decizia civila nr. 1183/26.05.2015 emisa de către Tribunalul București in dosarul nr. x/2014, prin care S.C. B. S.A. a fost obligata la plata penalităților de intarziere in cuantum de 1.035,05 RON, calculate de la data scadentei debitului si pana la plata, precum si la plata sumei de 2.002,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata, motivat de faptul ca acestea nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar recurenta-pârâtă nu este o continuatoare/mandatara/succesoare a asigurătorilor faliți, obligații fondului fiind proprii, noi, si nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor in faliment.

Cu privire la acest motiv de respingere, a susținut recurentul că în mod greșit instanța de fond a reținut că "...pentru plata despăgubirilor, sunt necesare și suficiente existența unui contract de asigurare legal încheiat și existența disponibilităților financiare".

A mai arătat recurentul că, deși instanța de fond citează prevederile art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum si cele ale art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, totuși, nu ține cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor restrictiv si clar definit .

Arată recurentul că Fondul de Garantare a Asiguartilor a fost înființat si funcționează în vederea protejării creditorilor de asigurări, Fondul acoperind creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, si cu atât mai puțin ca obligații ale asigurătorului aflat în faliment, iar creanțele de asigurări sunt definite de prevederile Legii nr. 213/2015 si ale Normei 16/2015, acest tip de obligații fiind singurele stabilite de lege ca fiind posibil de satisfăcut din fondurile FGA in cazul in care creditorul de asigurări înțelege sa li se adreseze, urmând procedura administrativa de plata prevăzuta de lege, Fondul având prin urmare o specializare a capacității de folosința, in măsura in care patrimoniul de care dispun este afectat scopului definit de art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015.

Totodată, a mai arătat recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborat cu dispozițiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului București împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B. S.A.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prin urmare, textul Legii nr. 213/2015, ca lege speciala care se aplica exclusiv in cazul falimentului unui asigurator, stabileste clar ca prin creanța de asigurări se intelege doar cea care rezulta dintr-un contract de asigurare, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum si primele datorate de asigurătorul debitor, iar regula de interpretare a unei defintii legale este de a da textului interpretarea sa literara, expresa si restrictiva, care rezulta din textul respectiv, si nu un conținut larg sau prin asimilare cu alte dispoziții, aflate in alte acte normative, chiar daca este vorba de dispoziții ale C. civ. (în ce privește repararea integrală a prejudiciului), potrivit principiului specialia generalibus derogant, o astfel de interpretare greșita adăugând la lege, situație care se regăsește in motivarea soluției sentinței recurate.

Astfel, este evident faptul ca textul de lege limitează conținutul creantelor de asigurări in cazul falimentului unui asigurător exclusiv la despăgubiri/indemnizații si prime de asigurare (pentru perioada de risc rămasa neacoperita), iar conținutul noțiunii de despăgubire nu poate fi stabilit prin raportare la alte acte normative, având in vedere ca este vorba de o definiție stabilita intr-o lege cu caracter special, care se aplica doar in cazul falimentului unui asigurător, respectiv cazul de fata.

Totodată, a mai învederat recurentul că, prin asimilarea penalităților de întârziere si cheltuielilor de judecata despăgubirilor stabilite de Legea nr. 213/2015, instanța de fond a încălcat si prevederile art. 11 din aceeași lege, care prevăd:

"Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege." Prin urmare, aceste dispoziții reiterează aspectul restictiv al acestei legi, stabilind neechivoc faptul ca ceea ce se plătește in temeiul acestei legi de către Fondul de garantare sunt despăgubiri sau indemnizații, iar acestea se plătesc în condițiile si in limita plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare- stabilite de această lege."

Prin urmare, daca Fondul de Garantare al Asiguraților nu a fost parte in procesul finalizat prin sentința civila nr. 17109/11.11.2014, nefiind un continuator/mandatar/reprezentant al asigurătorului falit obligat prin sentința menționata, și nici nu se subrogă in contractul de asigurare RCA, obligația plații despagibirilor/îndemnizatiilor rezultând din lege, daca se fac plățile numai potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta Legea 213/2015, iar potrivit defintiilor acestei legi creantele de asigurări sunt exclusiv despăgubiri/indemnizații si prime care rezulta din contractele de asigurare, nu exista nicio baza legala sa fie admisă la plata, sau, in cauza de fata, sa fie obligat recurentul la plata penalităților si cheltuielilor de judecata pretinse de intimata-reclamanta.

Prin urmare, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege si a-si putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este absolut necesar ca suma sa rezulte direct dintr-un contract de asigurare, respectiv sa fie o despagubire/indemnizatie/prima, condiție neindeplinita de penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecata, penalitățile având ca izvor un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plata de către asigurător, si nu de FGA, la fel ca si cheltuielile de judecata, care sunt datorate ca urmare a căderii în pretenții a asigurătorului în cadrul unui proces.

Totodată, a susținut recurentul că judecătorul fondului a adăugat la lege, dar a depășit si atribuțiile puterii judecătorești, stabilind obligarea FGA la plata către intimată a sumei pretinse prin cererea de plata, respectiv 3.037,86 RON, deși anterior stabilise obligația FGA de a "soluționa pe fond cererea ce a făcut obiectul deciziei anulate". Este evidenta contrarietatea dispozitivului sub acest aspect, de vreme ce odată se stabilește ca Fondul ar trebi sa reanalizeze cererea de plata pe fond, pentru ca, ulterior, judecătorul fondului sa oblige FGA sa plătească suma pretinsa, facand astfel inutila "analiza pe fond a cererii ce a făcut obliectul deciziei anulate". Totodată, in măsura in care Fondul nu a stabilit daca intimatei i se cuvine suma de 3.037,86 RON, având in vedere ca motivul respingerii a fost lipsa calității de creanța de asigurări in lumina dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a sumelor pretinse (penalitati si cheltuieli de judecata), si Fondul nu a stabilit daca in concret se datorează 3.037,86 RON, înseamnă ca instanța a incalcat limitele puterii judecătorești, analiza cererilor de plata fiind data prin lege FGA (art. 13 alin. (3) si urm. din Legea nr. 213/2015 si Norma 16/2015) si nu instanței de judecata. Acest motiv de nelegalitate este confirmat chiar de instanța de judecata care, tot in dispozitiv, a obligat Fondul sa analizeze cererea pe fond, asa cum s-a invederat anterior.

În acest sens, recurentul a invocat practică judiciară a Curții de Apel București, respectiv sentința civilă nr. 5039/19.12.2017, sentința civilă nr. 560/13.02.2018.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Raportat la noțiunea legala de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF reprezentând condițiile de asigurare ale polițelor de asigurare RCA, sumele constatate prin hotărâri judecătorești in cadrul acțiunilor de regres, reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de intarziere, precum si cheltuielile de judecata, sunt despăgubiri in integralitatea lor, legiuitorul statuând fara echivoc acest fapt.

De asemenea, potrivit art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului si sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea si lichidarea dosarelor de dauna", astfel ca prin analogie au aceeași natura juridica si cheltuiala de judecata.

Prin dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu se delimitează intre despăgubirile solicitate pe cale administrativa prin avizarea daunelor si despăgubirile reactualizate acordate in baza hotărârilor judecătorești si solicitate potrivit acestora.

Legea nu limitează plata creanțelor de asigurări la despăgubirile in sensul limitativ al noțiunii de despăgubiri interpretat de FGA, respectiv doar daune materiale. Legea definește noțiunea de despăgubire la art. 4 lit. d) "despăgubire/indemnizație - suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment, in limita plafonului de garantare si in condițiile prevăzute de prezenta lege;", urmând ca termenul de despăgubire sa fie definit in completare cu prev. art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 si ale Ordinului CSAnr. 14/2011.

Prin Norma ASF nr. 16/2015 chiar se distinge referitor la creanțele constatate prin titluri executorii, astfel: Titlul executoriu care constata creanțe de asigurări nevalorificate in cadrul procedurii de faliment sau in cadrul altor proceduri de executare silita prevăzute de lege se transmite Fondului, in vederea verificării lui si, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condițiile prezentei norme si ale prevederilor legale incidente.

Susținerea FGA ca acesta nu preia obligațiile asigurătorului RCA este nefondata, întrucât prevederea legala precizează ca acesta "nu preia funcțiile unui asigurător" care, fiind o noțiune lato sensu, se refera la obiectul de activitate raportat la dispoziții legale aplicabile unui asigurător, ceea ce nu este aplicabil in sensul nerecunoasterii unui titlu executoriu si a plații despăgubirilor.

În ceea ce privește aplicabilitatea prev. art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind limitarea despăgubirilor la suma 450.000 RON, intimata a susținut în acord cu poziția instanței de judecata faptul ca, in cazul in care se impune un eventual prag de tipul celui menționat mai sus, acesta trebuie aplicat creanțelor unui creditor corespunzător fiecărui contract de asigurare/polița de asigurare RCA si nu raportandu-se la un creditor general, intrucat trebuie avut in vedere un subiect de drept dintr-un raport juridic distinct, cu drepturi si obligații distincte.

Totodată, in considerarea faptului ca accidentul rutier s-a produs in data de 15.07.2013, iar polița de asigurare obligatorie RCA are valabilitate din data de 10.07.2013 la data de 09.01.2014, in virtutea principiului aplicării legii civile in timp, a arătat intimata că prevederile aplicabile garantării creanțelor născute din polițele RCA sunt cele reținute la art. 60 din Legea nr. 136/1995, respectiv prevederile Ordinului CSA nr. 10/2009 pentru punerea in aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare.

Concluzionând, intimata a solicitat să se constatate ca neîntemeiate si nelegale motivele de recurs invocate de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților și să se statueze asupra calității de creanțe de asigurare pe care le dețin penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecata ocazionate de stabilirea despăgubirilor si sa se aprecieze asupra faptului ca in speța de fata nu sunt aplicabile prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimată ca nefondate și admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu consecința respingerii în tot a acțiunii reclamantei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, îl va admite, va casa sentința atacată și în rejudecare va respinge acțiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prin cererea de plata inregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/22.12.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a

solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 1.035,05 RON, reprezentând penalități de întârziere, precum și cu suma de 2.002,81 RON, cheltuieli de judecată, depunand in susținere sentința civila nr. 17109/11.11.2014 pronunțata de către Judecătoria Sector 3 si decizia civila nr. 1183/26.05.2015 pronunțata de Tribunalul București in dosarul nr. x/2014, prin care asigurătorul B. S.A. - in faliment a fost obligat la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, Fondul de Garantare a Asiguraților a hotărât respingerea sumelor solicitate, având in vedere ca acestea nu reprezintă creanțe de asigurări in intelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 noțiunii de creanțe de asigurări, dar, si in cazul in care sumele pretinse ar fi fost creanțe de asigurări in sensul legii speciale, plata nu s-ar fi putut face, având in vedere atingerea plafonului de garantare pentru acest creditor, sens in care s-a emis Decizia FGA nr. 5610/24.04.2017.

Împotriva Deciziei FGA nr. 5610/24.04.2017 intimata a formulat contestație, soluționata de Curtea de Apel București prin sentința civila nr. 4322/14.11.2017, prin care s-a anulat decizia nr. 5610/24.04.2017 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.037,86 RON.

Înalta Curte reține că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Analiza instanței de fond cu privire la aceste texte de lege a constat în aceea că " Din lectura textului citat reiese că, pentru plata despăgubirilor, sunt necesare și suficiente existența unui contract de asigurare legal încheiat și existența disponibilităților financiare.

Din examinarea argumentelor expuse de părți instanța de fond a mai reținut că nu se contestă existența unui contract de asigurare legal încheiat, astfel că această condiție legală este îndeplinită.

De asemenea, pârâtul nu a invocat lipsa disponibilităților financiare, astfel că și cea de-a doua condiție legală pentru plata despăgubirilor este îndeplinită.

De asemenea, instanța a constatat și calitatea reclamantei de creditor de asigurare, stabilită definitiv pe cale judiciară, prin subrogarea în drepturile asiguratului inițial.

Din lectura considerentelor deciziei contestate se desprinde concluzia că, în opinia pârâtului, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanță de asigurare și prin urmare nu pot fi plătite în temeiul Legii nr. 213/2015."

În opinia instanței de fond, pentru ca penalitățile și cheltuielile de judecată în discuție să fie socotite și acordate ca despăgubiri, respectiv creanțe de asigurare, trebuie îndeplinite două condiții, și anume existența unui contract de asigurare legal încheiat și existența disponibilităților financiare, condiții apreciate ca fiind îndeplinite, în sensul că, pe de o parte, părțile nu au contestat existența unui contract de asigurare legal încheiat, iar pe de altă parte pârâtul nu a invocat lipsa disponibilităților financiare.

Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, precum si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ si clar definit. De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de fond împrejurarea că "pârâtul nu are calitatea de succesor al asigurătorului aflat în faliment, însă, pe de altă parte, acesta este obligat la plata creanțelor de asigurare în condițiile Legii nr. 213/2015. În speță, persoana asigurată și ulterior reclamanta, prin mecanismul subrogării, are dreptul, conform contractului, la acoperirea integrală a prejudiciului, care înseamnă suma principală și penalitățile de întârziere. Aceste două elemente, deși par la prima vedere distincte, constituie în fapt prejudiciul total la care - conform hotărârii judecătorești -are dreptul asiguratul, respectiv reclamanta."

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B. S.A.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități, si cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului. Este nefondată interpretarea în sensul că, raportat la art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015, reprezintă creanțe de asigurări si sumele avansate prestatorilor de servicii pentru instrumentarea si lichidarea dosarelor de dauna, iar prin analogie, cheltuialile de judecată au aceeași natura juridica.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, rezultă din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală fiind supusă sancțiunii casării.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și în rejudecare va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4322 din 14 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și în rejudecare respinge acțiunea ca neîntemeiată. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.