ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 132/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.05.2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

I. Anularea Deciziei nr. 5604/24.04.2017, emisa de FGA, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 1.669,42 RON, formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și a prevederilor Normei ASF nr. 16/2015;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plata a sumei de 1669,42 RON;

III. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5190 din 28 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat Decizia nr. 5604/24.04.2017.

A obligat pârâtul la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată a sumei de 1377,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins acțiunea cu privire la suma de 291,76 RON, reprezentând penalități de întârziere, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250 RON, cheltuieli de judecată, admise în parte.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și respingerea în tot a acțiunii, cu menținerea Deciziei nr. 5604/24.04.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a invocat dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, arătând că Fondul este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanțe de asigurări. Doar debitul principal datorat de societatea insolventă reprezintă creanță de asigurare, însă acesta a fost plătit de S.C. B. în timpul procesului în care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 5604/24.04.2017 emise de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 1.669,42 RON, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plata a sumei menționate, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Prin sentința recurată a fost admisă în parte contestația formulată de reclamantă și a fost anulată decizia emisă de pârât. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1377,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și s-a respins acțiunea pentru suma de 291,76 RON reprezentând penalități de întârziere.

Recurentul a criticat sentința instanței de fond, arătând că Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. A menționat că instituția recurentă nu este succesorul în drepturi și obligații al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanțe de asigurări.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului și că soluția primei instanțe de admitere a acțiunii în parte este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, ca și în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nici în în ceea ce privește cheltuielile de judecată, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care a generat declanșarea litigiului și efectuarea unor cheltuieli procesuale din partea creditorului, ca parte semnatară ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

Totodată, se impun a fi avute în vedere și dispozițiile exprese și imperative ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc faptul că nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 103, cu mențiunea că în cauză, nu ne aflăm în situația de excepție reglementată de art. 103 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanțe de asigurare în sensul definiției dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancțiune procesuală pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În speță, FGA nu a fost parte procesuală în dosarele soluționate de Judecătoria Sectorului 3 București, în acțiunile în pretenții în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A., la care face referire cererea de plată, astfel încât trebuie reținut că soluția dată în aceste dosare nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului în faliment care a căzut în pretenții, aceste cheltuieli putând fi recuperate de intimata-reclamantă exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a B. S.A.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că sumele reprezentând cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

În concluzie, sentința instanței de fond este afectată de viciul nelegalității consacrat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8, în consecință urmând a fi casată.

În raport de soluția prefigurată, Înalta Curte ia act de solicitarea recurentului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs și, constatând îndeplinite cerințele art. 453 din C. proc. civ. o va admite, obligând intimata la plata sumei de 100 de RON către recurent, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Va obliga intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 5190 din 28 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând pe fond:

Respinge în tot acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.