ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1950/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 6651/23.06.2017 prin care a fost admisă în parte cererea sa de plată a despăgubirii nr. 59523/2016 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii pentru suma totală de 22726,80 RON. S-a mai solicitat obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2 % pe zi de intarziere, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 22.726,80 RON, de la data scadentei obligației de plata (23.04.2016) și până la data achitării efective a debitului principal, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 617 din 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată parțial decizia nr. 6651/23.06.2017, numai în ceea ce privește art. 2 și a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie privind plata sumei de 2845,80 RON, respingându-se în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 617 din 14 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. 3.1 Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond cu privire la capătul de cerere referitor la penalități, susținându-se că hotărârea a fost dată cu greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Astfel, a considerat că, în contra celor reținute de instanța de fond, FGA este dator ca pe lângă diferența neachitată, întrucât, în opinia sa, normele legale ce reglementează modul de instrumentare a dosarelor de daună precum și plata despăgubirilor nu se aplică selectiv Fondului. În contextul enunțării prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora la data producerii evenimentului asigurat era în vigoare Norma ASF nr. 23/2014, cu referire concretă la art. 38 din această normă care reglementează despăgubirea datorată de asiguratorul RCA în caz de neîndeplinire la termen a obligațiilor contractuale, precum și art. 1535 din C. civ. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-reclamant a apreciat că obligația asiguratorului aflat în insolvență de a despăgubi integral persoana prejudiciată, devine obligația proprie a Fondului de Garantare a Asiguraților, acesta fiind ținut să îl despăgubească integral pe creditorul de asigurare, cu toate sumele cuvenite, în limitele plafonului de asigurare. În fine, a criticat recurenta-reclamantă reținerea primei instanțe în sensul că penalitățile nu sunt calculate în baza contractului de asigurare, ci în baza unui act normativ, astfel că nu pot fi garantate și plătite de pârât, invocând prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 cu privire la aplicarea dobânzilor și penalităților de întârziere pentru neplata la termen de către FGA a sumelor datorate, menționând și momentul de la care, în opinia sa, se calculează penalitățile. 3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea contestației ca nefondată, cu consecința menținerii Deciziei nr. 651/23.06.2017 emisă de acesta în dosarul de daună nr. x, susținând că prima instanță a soluționat cauza cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, prevăzut de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, acesta a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife și prețuri ale pieselor practicate de diverse unități reparatoare, acesta analizând despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul AUDATEX, în opinia sa, instanța de fond confundând obligația de paltă a FGA cu obligația de plată a asiguratorului. Astfel, cu privire la faptul că FGA în baza dispozițiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1350, art. 1290 și art. 969 C. civ., art. 1530 și art. 1537 din același cod. Totodată, cu privire la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea și instrumentarea dosarelor de daună conform acestor prevederi, acestea fiind condiții de asigurare, iar nu condiții de tarifare sau prețuri impuse de unitățile reparatoare, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, insistând pe inexistența unui raport contractual, care să atragă răspunderea contractuală de plată a pârâtului. În fine, au mai fost invocate dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziții în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asiguratorul B. S.A., Fondul a procedat la analizarea cererii și a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum și a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat și, evaluând în sistemul AUDATEX despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul piețelor și al manoperei, a rezultat că reclamantei nu i se cuvine suma menționată în devizele de reparații și factura emisă de unitatea service. În drept, cererile de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs 4.1 Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului declarat de intimatul-pârât, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului formulat de acesta, apreciind că soluția instanței de fond cu privire la plata despăgubirilor solicitate este temeinică și legală. 4.2 Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat, apreciind că, în mod corect, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere nu sunt creanțe de asigurare.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor expuse prin întâmpinare de recurentul-intimat, reiterând, în esență, aspectele expuse prin memoriul de recurs.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din data de 6 martie 2019, Înalta Curte a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. privind preschimbarea termenului de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de drept și de fapt relevante La data de 07.03.2016 a fost avariat autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, proprietatea societații C. S.R.L., din culpa exclusivă a numitului D., conducător al vehiculului marca x cu nr. înmatriculare x, asigurat RCA la societatea E. S.A., conform Poliței nr. x. Persoana păgubită de producerea accidentului, respectiv societatea C. S.R.L., a introdus în reparație autoturismul avariat marca x cu numărul de inmatriculare x la unitatea service aparținând reclamantei, iar în urma efectuării reparațiilor a emis devizul de reparații nr. 2091/10.03.2016 și factura fiscală nr. F DAB 49595/29.03.2016 în valoare de 22726,80 RON. Societatea de asigurare a fost avizată asupra producerii ricului asigurat fiind deschis dosarul de daună. Ulterior această societate a intrat în procedura falimentului deschisă de Tribunalul Sibiu prin hotărârea nr. 132/16.02.2017, dosarul fiind preluat de pârât conform Legii nr. 213/2015. Reclamanta a formulat o cerere de despăgubire potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 la 27.09.2016, prin care a solicitat aprobarea la plată a unei despăgubiri în sumă totală de 22726,80 RON reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehicului avariat. Prin decizia atacată nr. 6651/23.06.2017 pârâtul a admis cererea de plată pentru suma de 19881 RON, respingând în rest cererea de plată pe motiv că s-a utilizat un tarif de manoperă cu mult mai mare decât tarifele practicate de unitățile service de specialitate care au calitatea de dealer/reprezentanță pentru marca x. Prin sentința recurată a fost anulată parțial decizia nr. 6651/23.06.2017, numai în ceea ce privește art. 2 și a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie privind plata sumei de 2845,80 RON, respingându-se în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. 2. Recursul recurentei-reclamante A. SRL Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la aplicarea/interpretarea greșită de către judecătorul fondului a dispozițiilor legale ce reglementează creanțele creditorilor de asigurări, respectiv cu privire la obligarea FGA inclusiv la plata penalităților de întârziere, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere ori dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează penalități de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Totodată, instanța constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalitățile de întârziere/dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit. Totodată, Normele ASF nr. 16/2015 prevăd clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. 3. Recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată netemeinicia excepției nulității recursului invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților se subscriu cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, deși cererea de recurs nu cuprinde o aserțiune expresă referitoare la nelegalitatea hotărârii pronunțate în fond, prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept substanțial, fiind indicat ca temei de drept al casării pct. 8 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a prevederilor art. 2 și art. 12 din Legea 213/2015, art. 1350, art. 1290 și art. 969, art. 1530 și art. 1537 din C. civ., art. 18 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. Așadar, prin criticile formulate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiilor legale antereferite, cărora acesta le-a dat o interpretare proprie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Amintește Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014: "(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...) (6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule. (7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate". Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare și nu de o medie a prețurilor practicate de unitățile de specialitate, ori de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. În speță nu poate fi reținută limitarea acordării despăgubirile la prețurile practicate de către unitățile de reprezentanță, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la prețurile practicate de unitățile de reprezentanță ("prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015). Așa fiind, instanța de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reține că în lipsa unui temei legal, instanța nu poate considera că decizia autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță. Mai observă Înalta Curte că diferența respinsă la plată, potrivit deciziei atacate și documentației administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă apreciază că, față de dispozițiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală și temeinică pentru că, pe de o parte, media prețurilor se stabilește prin luarea în considerare atât a unor prețuri mai mici cât și a unora superioare mediei, în cauză fiind vorba despre o ofertă specială făcută pe o perioadă limitată de către o unitate service de reprezentanță, ofertă ce conține chiar mențiunea aplicării unor reduceri substanțiale ale prețurilor manoperei și pieselor, iar, pe de altă parte, păgubitul nu poate fi condiționat de a-și efectua reparațiile la o anumită unitate. Totodată, reține Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA". Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță (care este conform poliței aflate la dosarul de fond de 1000000 euro pentru pagubele materiale), iar nu în funcție de un preț mediu practicat și nici de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. Înalta Curte apreciază, așadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorității de a achita întreaga despăgubire solicitată și plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deși pare obiectiv, nu este prevăzut de lege și anume prețurile practicate de unitățile de reprezentanță. În cauză dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost depășit întrucât în cauză pe operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparațiilor efectuate la o unitate specialitate și probat de reclamantă cu documente justificative nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite prețuri de reprezentanță, verificare care a excedat obligației de diligență a fondului în raport de dispozițiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014. În fine, instanța de control judiciar amintește că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabilește o limită cu privire la întinderea despăgubirii ce poate fi acordată de FGA (450000 RON per creditor de asigurare), însă acesta excedează obiectul speței de față. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. 4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și va respinge recursurile declarate, ca nefondate.