ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 218/2023

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la sediul acestuia sub nr. x/16.03.2016 și să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată menționate, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu.

La data de 31 august 2021 reclamanta a formulat o cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 3716,64 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare, până la data plății efective, iar în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 1722 din 22 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei. A respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare.

A admis excepția de prematuritate a acțiunii, astfel cum a fost modificată, invocată din oficiu, și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prematur formulată. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 1722 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată.

În dezvoltarea recursului a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că nelegalitatea hotărârii primei instanțe reiese din faptul că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, îndeplinind condițiile prevăzute de acest text de lege, respectiv: să existe un act administrativ ilicit și să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, a susținut că aceste condiții au fost îndeplinite odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că în mod greșit a respins Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată a A., invocând depășirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, și a fost obligat la soluționarea pe fond a cererii. Prin urmare, în prezent există certitudinea existenței unui act administrativ nelegal reprezentat de refuzul de plată.

În ceea ce privește prejudiciul a arătat că problema determinării acestuia este depășită, deoarece, deși nu este strict determinat, prejudiciul este ușor determinabil, cu atât mai mult cu cât sumele solicitate sunt sume pe care A. ar fi trebuit să le primească de la B. în temeiul dreptului de regres, iar potrivit prevederilor legale cererea de plată trebuie însoțită de documente doveditoare, în funcție de natura acestora intervenind situații distincte.

O primă situație este aceea în care sumele solicitate de A. au fost stabilite deja prin hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu asiguratul falit, fiind atașate cererii dosarul de daună deschis de A., în baza căruia a fost făcută plata către persoana prejudiciată, și hotărârea judecătorească prin care a fost recunoscut dreptul A. împotriva B..

A doua situație este cea în care A. nu a reușit să depună acțiune împotriva B., aceste sume fiind solicitate de la B. și, ulterior, de la Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza dosarului de daună întocmit de A., aspectul comun ambelor situații, respectiv comun tuturor cererilor de plată, constând în faptul că pentru toate sumele solicitate de A. există un dosar de daună întocmit de asigurător, conform regulilor specifice aplicabile.

Față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, a conchis recurenta arătând faptul că rolul Fondului de Garantare a Asiguraților în analiza pe fond a cererilor de plată este pur formal, de vreme ce toate cererile de plată sunt deja însoțite de dosarele de daună deschise și întocmite de asigurători cu respectarea normelor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Argumentul invocat de recurentă în sensul arătat constă în faptul că plățile pe care Fondul a început să le facă ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, au corespuns sumelor solicitate de A., așa încât este evident că în acest moment nu poate fi pus sub semnul întrebării caracterul determinabil și cert al prejudiciului.

În continuare, a reiterat argumentele invocate în susținerea temeiniciei cererii de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata accesoriilor, arătând că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1357 și următoarele din C. civ.. Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în refuzul Fondului de Garantare a Asiguraților de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată, iar caracterul nelegal al refuzului de plată a fost stabilit definitiv prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A combătut susținerile intimatului-pârât potrivit cărora nu poate fi obligat la plata de daune interese moratorii în considerarea faptului că legea nu stabilește un termen în care acesta să analizeze cererile de plată și să facă plata, subliniind că în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ori de câte ori legea nu stabilește un termen pentru soluționarea unei cereri, se consideră incident un termen general de 30 de zile.

Pe de altă parte, a arătat că neprevederea expresă de către lege a unui termen în sarcina Fondului, nu înseamnă că acesta poate soluționa cererea conform propriei dorințe, ci, trebuie să o execute de îndată, fiind una pură și simplă, cu atât mai mult cu cât întreaga procedură de acordare a despăgubirilor este guvernată de celeritate.

De asemenea, a afirmat că nu pot fi primite nici susținerile intimatului-pârât referitoare la imposibilitatea procesării cererilor de plată într-un timp scurt, datorată volumului mare al acestora, având în vedere că a procedat în timp scurt la plata, într-o primă etapă, și apoi la respingerea cererilor de plată, așadar, cererile de plată au fost procesate în pofida numărului mare, însă cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Sub aspectul cuantumului penalităților a invocat dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a arătat că nu sunt întemeiate susținerile intimatului-pârât în sensul că poate plăti strict despăgubirile ce decurg din contractele de asigurare și nu penalități sau daune interese moratorii, întrucât acest lucru ar echivala cu crearea unui caz excepțional de protecție absolută de răspundere, regula generală fiind aceea că oricine cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sa ilicită este dator să-l repare.

În final, în susținerea tezei subsidiare, a invocat prevederile Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 privind calculul dobânzii legale, mai exact dispozițiile cuprinse la art. 3 alin. (2), care prevăd în mod expres modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare și în raporturile dintre profesioniști și autoritățile contractante și a menționat că întârzierea în soluționarea fondului cererii este imputabilă exclusiv Fondului de Garantare a Asiguraților. Prin urmare, a apreciat că nu poate constitui temei pentru exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii argumentul conform căruia A. a solicitat obligarea sa la plata de daune interese moratorii, deși Comisia Specială din cadrul FGA nu s-a pronunțat încă cu privire la fondul cererii de plată.

Un ultim argument invocat de recurentă în susținerea opiniei conform căreia sunt îndeplinite condițiile legale pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata de penalități de întârziere este faptul că plata făcută de Fond dovedește fără echivoc că A. era îndreptățită încă de la început la plata sumei solicitate, singurul motiv ce a determinat întârzierea la plată fiind refuzul nelegal al intimatului-pârât.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 30 mai 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze. În esență, a susținut că raționamentul instanței de fond este temeinic și legal, în condițiile în care nu au fost depuse documente din care să rezulte că Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat pe fond cererea de plată.

Intimatul-pârât a mai depus o întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin intermediul căreia a invocat și a susținut excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a reiterat argumentele invocate în susținerea solicitării de respingere a recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin intermediul cărora, în esență, a reluat susținerile formulate prin cererea de recurs și a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a depus înscrisuri.

La termenul din 19 ianuarie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât, reținând că motivele de recurs formulate de reclamantă se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și a apărărilor invocate de intimatul-pârât prin întâmpinările formulate în cauză, raportat la dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Demersul judiciar inițiat de reclamanta A. S.A. are la bază cererea formulată de aceasta și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/16.03.2016, prin care a solicitat plata sumei de 1883,75 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări.

Prin decizia nr. 14452 din data de 03.05.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată menționată, motivând că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile sale suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644 din 13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, și a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Prin acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2018, A. a solicitat anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fără a solicita și despăgubiri constând în penalități sau dobânzi, în vederea obținerii acestora formulând, pe cale separată, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Soluționând cauza, Curtea de Apel București a invocat excepția prematurității și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prematur formulată. Pentru a pronunța această soluție a reținut, în esență, că dreptul la despăgubirile pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, acesta depinzând de modul în care autoritatea va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligației de executare a hotărârii jduecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018.

Împotriva sentinței de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greșită a cadrului legislativ incident în materie, respectiv dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greșit a reținut prima instanță neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru promovarea unei acțiuni de acest tip, anume să existe un act administrativ ilicit și acțiunea să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut. Mai exact, a susținut că aceste condiții au fost îndeplinite odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și că, în prezent, există certitudinea existenței unui act administrativ nelegal constând în refuzul de plată. În plus, în ceea ce privește prejudiciul, a arătat că acesta, deși nu este strict determinat, este ușor determinabil.

Așadar, critica părții se fundamentează pe argumentul conform căruia instanța de fond nu a avut în vedere faptul că intimatul-pârât a început să facă plăți după soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pretinzând că acest aspect rezultă dintr-un extras de cont depus la dosar.

Deși este real că la data de 29 octombrie 2021, deci ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata unor creanțe de asigurări către A., din probatoriul administrat în cauză nu rezultă dovezi certe în sensul că una dintre aceste plăți este cea vizată de cererea ce face obiectul prezentei cauze. Prin urmare, nefiind susținute de un suport probator corespunzător, alegațiile recurentei-reclamante nu pot fi primite.

Pe de altă parte, este de observat că, în cadrul dosarului amintit, s-a dispus doar anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanță de asigurări solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase. Cum, în cauză, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost confirmată, dar nici infirmată de către instanța de judecată, iar Fondul de Garantare a Asiguraților nu recunoaște existența acesteia prin plată, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale odată cu acțiunea în anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea prejudiciului pretins sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, devreme ce instanța a fost învestită, în dosarul nr. x/2018, exclusiv cu anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, nu și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

Recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind astfel că legătura de cauzalitate este în mod evident îndeplinită în cauză.

Din analiza acelei decizii rezultă însă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Or, atât timp cât soluționarea cauzei respective nu a vizat fondul cererilor de plată, ci depășirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, în interpretarea nelegală dată de pârât dispozițiilor legale menționate, nu se poate susține cu suficient temei că ar fi îndeplinite în speță condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența unui act administrativ ilicit și cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii prejudiciului, urmarea soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta, deoarece, efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale aplicabile în materie, dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată. Din probatoriul administrat în dosar nu rezultă însă că intimatul-pârât a soluționat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze și a achitat suma pretinsă prin aceasta și nici că ar fi emis o altă decizie de respingere totală sau parțială a pretențiilor formulate prin cererea de plată în discuție.

În aceste condiții, dreptul reclamantei la despăgubirile pretinse sub forma penalităților de întârziere sau dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 14452/03.05.2018, acesta fiind condiționat de modalitatea în care autoritatea pârâtă va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligației de executare a hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de recurenta-reclamantă, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1722 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.