ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1135/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la pârât sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 7.039,14 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare, până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 42 din 18 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată.

Împotriva sentinței nr. 42 din 18 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului reclamanta a susținut că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a arătat că argumentele din motivare care fac trimitere la modalitatea de solicitare a penalităților de la Fondul de Garantare a Asiguraților, atunci când aceste penalități rezultă din contractul de asigurare, sunt motive străine de natura pricinii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de recurs potrivit căruia hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin actele administrative nelegale, a susținut că angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal presupune îndeplinirea mai multor condiții, respectiv: să existe un act administrativ nelegal; să existe un prejudiciu material sau moral; existența unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciu; respectiv existența culpei autorității.

Așadar, chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, Fondul nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, din moment ce prin decizia menționată a fost respinsă inițial cererea de plată, a considerat recurenta că această respingere a fost declarată nelegală și, în consecință, că nu se poate susține că refuzul de plată al FGA nu a fost declarat nelegal.

În plus, după reanalizarea dosarului, FGA a achitat despăgubirile, recunoscându-i expres și incontestabil acest drept, reclamanta fiind îndreptățită să primească acele despăgubiri imediat după depunerea cererii de plată. Or, prin modul în care FGA a soluționat cererea de plată, respingând-o inițial, s-a cauzat o întârziere extrem de mare în plata despăgubirilor, A. fiind prejudiciat prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani la care ar fi fost, potrivit legii, îndreptățit.

Prin urmare, a considerat că sunt îndeplinite în cauză condițiile angajării răspunderii patrimoniale a FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanței de asigurare solicitate, pentru argumentele punctual expuse, raportat la fiecare dintre aceste condiții.

Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că sentința de fond conține motive străine de natura pricinii.

Astfel, susține că în motivarea soluției pronunțate instanța de fond a invocat procedura de valorificare a creanțelor de asigurare împotriva FGA și subliniază că în cadrul acestei proceduri, asigurătorii au posibilitatea să solicite Fondului inclusiv penalitățile ce decurg din contractul de asigurare, concluzionând implicit că A. ar fi trebuit să solicite mai întâi plata penalităților. Aceste argumente nu au însă legătură cu natura pricinii, întrucât prin cererea precizată A. a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune interese moratorii ca o consecință a angajării răspunderii patrimoniale a acestei instituții pentru fapta proprie, respectiv nelegala soluționare a cererii de plată, și nu tinde la realizarea unei creanțe de asigurare.

Tot astfel, a susținut că A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii ca urmare a angajării răspunderii patrimoniale a instituției, iar această obligare poate fi dispusă doar de instanța sesizată în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele prezentate a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016 și plata cu întârziere a despăgubirilor constând: în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare față de cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă prin care, în esență, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond sub aspectele criticate, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar, pentru termenul din data de 2 martie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care a reiterat argumentele invocate în susținerea nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză.

Analizând sentința de fond atacată prin prisma motivelor invocate de recurentă, a apărărilor formulate prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse în cauză, precum și a normelor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul că sentința a fost pronunțată cu interpretarea greșită și încălcarea normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să-l admită și să reformeze în consecință sentința de fond, pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31.08.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 7.039,14 RON, calculate până la 8/9/2021 și în continuare, până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la data de 31 august 2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că Legea nr. 213/2015 nu stabilește în sarcina FGA vreun termen de soluționare a cererilor de plată și nici penalități de întârziere în absența unui astfel de termen, iar Norma nr. 23/2014 nu este aplicabilă pârâtului, conținând sancțiuni aplicabile asigurătorilor RCA în cazul nesoluționării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, fiind astfel neîntemeiată cererea de acordare a penalităților de întârziere în baza acestui temei legal.

A mai reținut că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate, pentru a se putea angaja răspunderea administrativ patrimonială, întrucât prin anularea actului administrativ nu s-a stabilit existența dreptului reclamantei la despăgubirile pretinse, ci doar dreptul ca solicitarea sa să fie analizată pe fond, așa încât daunele pretinse nu au legătură cu actul anulat.

Cu privire la plata dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantei, reținând că nu se pune problema unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată. Totodată, faptul că suma a fost achitată în final la data de 29.10.2021, ulterior deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi, în opinia primei instanțe, imputabil pârâtului care, totuși, a emis decizia prin care a respins cererea de plată, apreciind că reclamanta a atins plafonul maxim de despăgubire, realizând o interpretare a dispozițiilor legale într-un mod care nu a fost menținut de către instanțele judecătorești.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinței de fond au fost circumscrise, în primul rând, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând că motivarea sentinței conține argumente străine de natura pricinii.

Argumentele considerate de recurentă a fi străine de natura pricinii sunt cele potrivit cărora prima instanță a invocat procedura de valorificare a creanțelor de asigurare împotriva FGA și a subliniat că în cadrul acestei proceduri asigurătorii au posibilitatea să solicite inclusiv penalitățile decurgând din contractul de asigurare, concluzionând că A. ar fi trebuit să solicite mai întâi plata penalităților. Întrucât în cadrul acțiunii de față A. nu tinde la realizarea unei creanțe de asigurare, a apreciat că argumentele instanței în sensul că cererea de penalități trebuie adresată fondului, conform prevederilor Legii nr. 213/2015, nu pot sta la baza soluționării prezentei cereri.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că în literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate, este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Conchizând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a realizat o amplă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând considerentele care au fundamentat soluția adoptată în dispozitiv. În realitate, susținerile recurentei-reclamante referitoare la procedura de valorificare a creanțelor de asigurare împotriva FGA invocate de instanța de fond prin raportare la pretențiile deduse judecății, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor ce au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține motivul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate atrage incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii din perspectiva existenței unor considerente contradictorii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenta-reclamantă pe această cale se invocă, în esență, eventual o greșită interpretare și aplicare a normelor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reținută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, referitor la pronunțarea soluției cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor legale incidente, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recurs, soluția primei instanțe reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituțional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituția României, precum și cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) și (3) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite. Din analiza textelor de lege anterior menționate rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerință ce rezultă din interpretarea aceleiași norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, din întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei FGA anulate, nr. 14452/03.05.2018.

În acord cu susținerile recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că legiuitorul a prevăzut prin intermediul normelor cuprinse la art. 1349 și art. 1357 din C. civ., condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acestea constând în (i) existența unui prejudiciu; (ii) existența unei fapte ilicite, (iii) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu; (iv) existența culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință a sumei cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că aceasta a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/28.01.2016, pârâtul a conchis în sensul că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 3.483 RON.

Așadar, motivul pentru care recurenta-reclamantă nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 3.483 RON ce îi era cuvenită, se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/28.01.2016 prin decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Întrucât abia la data de 03.05.2018 FGA a procedat, în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015, la analiza cererii de plată nr. x/28.01.2016, rezultă cu puterea evidenței că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de folosința sumei de 3.483 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților, care a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în privința sumei precizate a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, reprezentând un prejudiciu.

Tot astfel, având în vedere că a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

Faptul că ulterior anulării actului emis de pârât, prin care a respins cererea de plată, soluție apreciată nelegală, Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la analiza pe fond a cererii de plată, precum și la plata despăgubirilor, confirmă existența prejudiciului, iar de esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Chiar dacă o dimensiune a respectivului prejudiciu ce rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 3.483 RON, a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către intimatul-pârât, la data de 29.10.2021, după anularea primei decizii, ca urmare a analizării pe fond a cererii, nu se poate face abstracție de faptul că la emiterea primei decizii cererea recurentei a fost respinsă în mod nelegal, prejudiciind-o astfel în mod evident.

Aceasta, întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat, prin plata efectuată, că recurenta-reclamantă era îndreptățită la suma de bani solicitată, iar dacă ar fi achitat-o într-un termen rezonabil și nu cu o întârziere atât de mare, nu ar fi lipsit-o de folosința sumei de bani în discuție.

Or, cauza prejudiciului, care a determinat întârzierea în plata despăgubirilor, o reprezintă modalitatea în care intimatul-pârât a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar pentru repararea acestuia nu se poate impune creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, atât timp cât premisa producerii sale se regăsește în decizia FGA anulată, aspect de natură a atrage incidența art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

De altfel, hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, așadar, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma solicitată.

Întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 3.483 RON, este generat de efectul respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, aceasta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În cauză, având în vedere definiția creanței de asigurări oferită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este de observat că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Mai mult decât atât, este de observat că reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plății penalităților de întârziere legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se întemeiază pe culpa ulterioară a societății de asigurare care a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA. Întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este parte în raportul juridic principal de asigurare, acesta nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat.

Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care corespund celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-c) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv.

De asemenea, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

În egală măsură, se reține că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței, câtă vreme are dreptul să se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferență neplătită de către Fondul de Garantare a Asiguraților putea fi solicitată de reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015:

"creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În concluzie, Înalta Curte retine ca recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la plata penalităților de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, însă este îndreptățită la plata dobânzii legale stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligații legale.

Admițând existența faptei ilicite a Fondului de Garantare a Asiguraților prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 3.483 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Articolul 1535 alin. (1) din C. civ. prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%", iar art. 1 alin. (3) din același act normativ stipulează că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Pe de o parte, este de observat că dobânda cuvenită recurentei-reclamante prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților referitoare la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 3.483 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări.

Prin urmare, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 3.483 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Referitor la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții căzute în pretenții.

Cum, în prezenta cauză, soluția instanței de control judiciar este de admitere a recursului, de casare a sentinței de fond și, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acțiunii și de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., ca o consecință a căderii în pretenții, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată constând în 250 RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond și în recurs, precum și suma de 700 RON reprezentând onorariu de avocat, conform facturilor x nr. x din 26.03.2021 și seria x_2008 nr. x din 15.03.2022 emise de C., aceste din urmă cheltuieli fiind reduse față de valoarea pretențiilor deduse judecății, complexitatea medie a prezentei cauze și durata scurtă de soluționare (două termene în fața instanței de fond și un termen de judecată în recurs).

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3483 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în recurs, constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 250 RON și onorariu avocat în sumă de 700 RON, acesta din urmă cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 42 din 18 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3483 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată constând în 250 RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond și în recurs, precum și suma de 700 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.