ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4154/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016 și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la pârât sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 15850.7 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare, până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința nr. 883 din 3 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, precum și excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de același pârât. De asemenea, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 7.843 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la 29.10.2021, și a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlu de despăgubiri potrivit sentinței, dar nu mai mult de 300 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței nr. 883 din 3 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs ambele părți.

3.1. În dezvoltarea recursului său, care vizează exclusiv soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, reclamanta susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, după o scurtă prezentare a situației de fapt, arată, sub un prim aspect de nelegalitate, că sentința de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ.

Consideră că sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii Fondului de Garantare a Asiguraților în vederea reparării prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, arată că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluționarea nelegală a cererii de plată, care a implicat și întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în sensul că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valență: respingerea inițială a cererii și plata cu întârziere.

În contextul în care a solicitat, prin cererea precizată, angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanța a reținut că acesta se face vinovat, apreciază că soluția de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, întrucât era îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv această plată. Așadar, momentul la care pârâtul trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, susține recurenta, faptul că pârâtul a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei este o soluție nelegală și nu poate să conducă la exonerarea pârâtului de plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanță.

Nelegalitatea sentinței de fond este susținută și din perspectiva încălcării art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, sub acest aspect recurenta arătând că, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere.

De asemenea, articolul 38 din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA și stabilește inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, devine incident raportului de asigurare în funcție de data încheierii contractului. Totodată, față de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea față de pârât a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce privește greșita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011 susține că, deși pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plată cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) și nu conform alin. (3), așa cum în mod greșit a procedat prima instanță, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Prin urmare, câtă vreme este îndreptățită să încaseze despăgubiri în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, așa încât stabilirea dobânzii penalizatoare se face în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și nu conform alin. (3) al aceluiași text de lege.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivare se arată, după o prezentare a istoricului cauzei, că sentința de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum și a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu art. 2517 și următoarele din C. civ. (prescripția).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluției pronunțate asupra excepției inadmisibității acțiunii, recurentul-pârât arată că instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificatoare, cât și obligația FGA de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă cu nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea depusă, ci doar să analizeze pe fond această cerere, împreună cu înscrisurile anexate.

Invocă jurisprudența Curții de Apel București prin care, în unele dosare, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și a considerat că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a celor reținute în Decizia nr. 22/2019 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Totodată, având în vedere soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată și, în funcție de această analiză, să admită la plată sau să respingă pretențiile A.. Astfel, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă doar după ce s-a solicitat anularea actului administrativ vătămător. Drept urmare, la momentul înregistrării prezentei acțiuni, A. nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA, astfel încât să poată solicita despăgubiri, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește excepția tardivității, susține că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum și principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluționare a acesteia, și nu la 3 ani de la acel moment, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Intimata a contestat abia în anul 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalități sau de dobânzi, deși nu exista niciun motiv să nu solicite aceste daune odată cu debitul principal, considerând că este tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În referire la respingerea excepției prescripției, arată că în mod greșit a reținut prima instanță că acțiunea ar fi fost formulată în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la data la care reclamanta a putut cunoaște și cuantifica integral prejudiciul, cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal ce a avut loc la 13.10.2021, data pronunțării în recurs a deciziei nr. 4644/2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză, intimata-reclamantă solicită despăgubiri accesorii ale debitului principal, începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată și până la plata debitului solicitat prin această cerere, cuantumul acestora fiind, în teza principală, de 0,1 %/zi de întârziere conform Normei ASF 23/2014 aprobate prin Ordinul CSA 14/2011, iar, în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) sau (3) din O.G. nr. 13/2011.

Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererii de despăgubiri, completându-se din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004 care, la art. 2 alin. (1) lit. h), definește nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, astfel încât termenul de 30 de zile în care trebuia soluționată o cerere administrativă se aplică și cererilor de despăgubiri de la pârâtă.

Nu corespunde realității raționamentul instanței potrivit căruia intimata-reclamantă a fost în imposibilitate de a cunoaște întinderea prejudiciului accesoriu până la soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, prin respingerea recursurilor, deoarece însăși intimata-reclamantă a solicitat prin cererea modificatoare acordarea accesoriilor începând cu a 31-zi de la data depunerii cererii de plată, mai exact de la 28.02.2016, dată la care, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, FGA era în imposibilitatea de a efectua vreo plată. Prin urmare, la data de 13.10.2021 a fost soluționată în mod definitiv contestația formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021 FGA a efectuat în parte plata despăgubirii ca urmare a analizării pe fond a cererii, cererea modificatoare fiind formulată cu mult înainte, la 31.08.2021, motiv pentru care în mod greșit a reținut instanța că dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Reclamanta cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termen legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, la depunerea cererii de despăgubiri. În egală măsură, cunoștea atât producerea prejudiciului, cât și întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv 14.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora, care era fix și determinat de norme administrative și legale.

Considerentele instanței de fond cu privire la faptul că A. a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la 03.05.2018, data emiterii deciziei nr. 14452, este nereală, având în vedere că inclusiv reclamanta a solicitat aceste prejudicii începând cu a 31-zi următoare celei la care a depus cererea de plată la FGA. De asemenea, este nereală susținerea reclamantei că acțiunea de față nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței în materia acestui tip de cereri, respectiv de pronunțarea deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ, deoarecde, pe de o parte, acțiunea a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, și anume 30.03.2021, iar, pe de altă parte, în decizia RIL nr. 22/2019 s-a reținut că pronunțarea unei hotărâri având ca obeict anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

Reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta fiind termenul la care susține reclamanta că FGA avea obligația de a soluționa cererea de plată, iar cuantumul penalităților/dobânzilor era stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere. În egală măsură, a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată, la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/28.01.2016, respectiv 14.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal, precum și cuantumul fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se consideră îndreptățită. Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare dintre cele două situații a început să curgă conform celor arătate și s-a împlinit un an mai târziu.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau că nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raționamentul expus, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripție. Or, reclamanta a depus acțiunea mult după împlinirea acestor termene, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții, ținând cont că reclamantei i-a fost soluționată cererea de plată încă de la data de 28.10.2021.

În final, reiterează argumentele invocate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, în combaterea fondului pretențiilor, conform susținerilor prezentate pe larg în paginile 13-20 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul reclamantei prin care, în esență, a solicitat respingerea acestuia și menținerea sentinței de fond sub aspectele criticate, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise, însoțite de înscrisuri, prin care a reiterat argumentele invocate în susținerea nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond și a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată conform înscrisurilor anexate.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză.

Analizând sentința de fond prin prisma motivelor invocate de recurenți, a apărărilor formulate prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse în cauză, precum și a normelor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate și le va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 15850.7 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare, până la data plății efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenței unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată menționate și să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, iar modificarea acțiunii prin cererea formulată la 31.08.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, obligând pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 7.843 RON, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la 29.10.2021. A respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, obligând pârâtul la cheltuieli de judecată conform dispozitivului sentinței.

1.1. Înalta Curte, analizând cu prioritate recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reține că acesta a criticat, în primul rând, soluția pronunțată pe excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune, excepții invocate prin întâmpinarea formulată față de cererea modificatoare, clamând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deși partea și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat, în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentința primei instanțe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

În contextul în care a fost invocat exclusiv formal acest caz de casare, neformulându-se argumente de ordin critic încadrabile în normele legale invocate, instanța de control judiciar nu poate efectua un control de legalitate a sentinței atacate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția primei instanțe și simpla indicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În acest context, se reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reținută atât timp cât nu a fost susținută și dovedită.

Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare prin raportare la soluția primei instanțe pronunțate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, clamând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituții.

Se reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul legal invocat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

A susținut recurentul că raționamentul primei instanțe asupra inadmisibilității acțiunii a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004 și a considerentelor reținute de instanța supremă prin decizia nr. 22/2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii, considerând, dimpotrivă, că acțiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele arătate la pct. I.3.2. al acestei decizii.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiționează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoașterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorității stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acțiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorității de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acțiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalității actului administrativ sau a refuzului printr-o sentință judecătorească definitivă.

Or, în cauza de față este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de FGA în cadrul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la 13.10.2021, în sensul constatării nelegalității deciziei atacate și a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluționare a cererii de plată și nu acordarea de daune moratorii prin acțiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment și despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată, nu se poate susține cu suficient temei că acțiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pe motiv că cererea de plată a fost deja soluționată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea judecătorească de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, instanța nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ținând cont de faptul că singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depășirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială, emisă în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanță în determinarea caracterului admisibil al acțiunii de față, întrucât nu era necesar a se dispune o soluție de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula și o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existența unui fine de neprimire, în situația în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din același act normativ, a căror încălcare a fost susținută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanța pentru (.....) repararea pagubei cauzate", confirmând, astfel, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acțiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept și nu o obligație a părții vătămate.

Și soluția pronunțată asupra excepției tardivității formulării acțiunii este legală, criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestației împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Este adevărat că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a FGA, termenul de formulare a cererii de plată curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal. Însă, în prezenta cauză se solicită penalități și dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadență curge un termen de prescripție diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripție, iar nu un termen de decădere, astfel că sancțiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acțiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanța de fond excepția tardivității acțiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele ce succed, Înalta Curte nu poate reține nici faptul că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, soluția primei instanțe de respingere a acestei excepții fiind, ca atare, legală.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).(...)"

Din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de către recurentul-pârât a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, și anume 14.05.2018, respectiv data comunicării către reclamantă a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, apreciind că doar începând cu aceste două date au fost certe atât nașterea dreptului la despăgubiri, cât și cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul recurentului-pârât, așa cum de altfel a apreciat în mod corect și prima instanță, întrucât acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

În speță, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal pârâtul îi datorează penalități de întârziere și dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existența unor prestații succesive.

Având în vedere aceste aspecte, precum și cauza juridică a acțiunii astfel cum a fost precizată de reclamantă, Înalta Curte reține că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la 13.10.2021, cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susține că la data introducerii cererii reclamantei ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an, așa încât soluția instanței de fond de respingere a excepției prescripției este legală și, în consecință, va fi menținută.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinței de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Distinct însă de acest aspect, instanța de control judiciar va analiza susținerile recurentului-pârât prin prisma considerentelor sentinței atacate, raportat la precizările reclamantei conform cărora prejudiciul a fost cauzat, dintr-o primă perspectivă a nesoluționării cererii sale de plată în termen legal, iar dintr-o a doua perspectivă a emiterii unui act administrativ nelegal, și anume decizia FGA nr. 14452/2018.

În ceea ce privește prima perspectivă invocată de reclamantă, instanța de control judiciar amintește faptul că soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative sau nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv.

În speță, reclamanta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat constând în nesoluționarea în termen a unei cereri, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în recurs în interesul legii.

În concluzie, nu există vreun temei pentru a recunoaște dreptul la despăgubire solicitat de reclamantă în intervalul cuprins între a 31-a zi de la data înregistrării cererii administrative la pârât și data inițială a soluționării cererii.

În referire la a doua perspectivă reliefată, Înalta Curte reține că actul administrativ tipic a fost anulat de instanțe în mod definitiv, ca urmare a nelegalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei. Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra cererii reclamantei în sensul că era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare solicitate, achitând debitul principal cu ordinul de plată nr. x/29.10.2021.

În aceste condiții, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de bani pretinsă, este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, reclamanta este îndreptățită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosință a despăgubirii la care reclamanta era îndreptățită, drept recunoscut pe cale litigioasă și succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data inițială de soluționare a cererii, respectiv 03.05.2018, și data plății efectuate la 29.10.2021. Așadar, lipsa de folosință a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel și cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Cât privește cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că este incident art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare (...). De asemenea, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Față de considerentele arătate, reține că în mod corect a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 7.843 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea justă a dispozițiilor legale incidente.

1.2. În ceea ce privește recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta vizează soluția primei instanțe de respingere a penalităților de întârziere prevăzute de normele legale speciale aplicabile în materia asigurărilor, mai exact soluția privind cuantumul acestor penalități pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă au fost circumscrise motivului de casare referitor la pronunțarea soluției cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă partea a susținut, în primul rând, încălcarea dispozițiilor art. 1531 și 1535 din C. civ., considerând că soluția primei instanțe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptățită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor și cel în care a făcut efectiv această plată. A opinat sub acest aspect că momentul în care FGA trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, text de lege ce instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea cererii adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială, în speță Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres.

Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente.

Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligații bănești, iar art. 1535 alin. (1) din același act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea modificatoare pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluționarea în termen sau refuzul nejustificat de soluționare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, o atare hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu și anterior acestui moment, perioadă pentru care nu sunt administrate dovezi în ceea ce privește conduita culpabilă a pârâtului.

Deși este reală susținerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, și anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situația dedusă judecății, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta, întrucât hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, așadar, doar din acel moment și urmarea acelui act s-a conturat existența faptei ilicite a autorității pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greșita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum și raportul de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări, din acel moment fiind confirmată existența vinovăției pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reținând depășirea acestuia, deci nu pe fondul pretenției solicitate, și până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată și achitată suma menționată.

Nici susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost consemnate la pct. I.3.1. din prezenta decizie, nu pot fi primite.

Pornind de la definiția creanței de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terțe persoane prin intermediul vehiculului, și nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în prezenta cauză recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite. Sub acest aspect sunt relevante și dispozițiile art. 37 din aceeași Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalități de întârziere aflate în strictă legătură cu modul de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului. Așadar, creanțele de asigurări în sensul Legii speciale nr. 213/2015 nu conțin sume cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

De altfel, în speță, recurenta-reclamantă reproșează pârâtului întârzierea la plată a sumei de 7843 RON și nu invocă o atare întârziere în privința asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuție, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor."

Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reținute drept valide susținerile reclamantei potrivit cărora obligația de plată a penalităților de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare și ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Cât privește cea de-a treia critică a recurentei-reclamante aduse sentinței de fond, ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) și nu cele de la alin. (3) al textului menționat, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situației deduse judecății.

Susține recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare și din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate, exclusiv la calitatea sa de asigurător. Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților, și anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plătește despăgubiri, indemnizații sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligațiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi și obligații, Înalta Curte apreciază că nu se poate susține cu suficient temei că raporturile juridice dintre FGA și recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă.

Daunele moratorii sunt despăgubiri bănești ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă și FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepțiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raționamentul primei instanțe sub acest aspect fiind, ca atare, corect.

Referitor la cererile recurenților de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, față de dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cum, în speță, ambele părți au formulat cereri de recurs împotriva sentinței de fond, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar soluția instanței de control judiciar este aceea de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de recurenți.

Pentru argumentele expuse supra, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă și de pârât împotriva sentinței de fond, pe care o va menține ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 883 din 3 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.