ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4644/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârât, prin care acesta a refuzat plata sumei totale de 7.913.561,09 RON, rezultată dintr-un număr de 435 de cereri de plată, menționate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei FGA, cu consecința obligării pârâtului la plata sumelor solicitate conform cererilor de plată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 anterior, au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. Prin calea de atac promovată și întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a solicitat casarea, în parte, a sentinței recurate, respectiv în ceea ce privește respingerea capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei totale de 7.913.561,09 RON, conform celor 435 de cereri de plată menționate în borderoul nr. 2, anexat Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârât și, în rejudecare, admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea părții adverse la cheltuieli de judecată. După o succintă prezentare a situației de fapt și a celor reținute de prima instanță, a susținut recurenta - reclamantă că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către FGA, a prevederilor Normelor privind Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și a prevederilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. A arătat recurenta - reclamantă că a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cele 435 de cereri de plată, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ținând cont de caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, opinia sa fiind aceea că instanța are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate. Astfel, deși a reținut dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit aceste norme, considerând că prin obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei pretinse, ar imixtiona în activitatea acestuia. Evocă recurenta dispozițiile art. 16 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, în considerarea cărora societatea A. îndeplinea toate condițiile pentru ca instanța de judecată să-i recunoască dreptul de a-i fi plătite sumele solicitate prin cele 435 de cereri de plată, în mod direct, fără a fi necesară reanalizarea pe fond a acestora. Recurenta apreciază că, din interpretarea normelor legale evocate, rezultă, fără echivoc, faptul că erau îndeplinite toate condițiile pentru ca dreptul recurentei la plată să fie recunoscut în mod direct de instanță. Apreciază că prin maniera în care pârâtul a soluționat cele 435 de cereri de plată, acesta a executat o analiză completă a tuturor aspectelor ce țin de instrumentarea dosarului, atât a celor intrinseci, cât și a celor extrinseci, astfel încât nu pot fi reținute susținerile pârâtului potrivit cărora cererea de plată a fost respinsă strict din perspectiva depășirii plafonului de plată (aspect extrinsec), fără o analiză a fondului solicitărilor. În speță, deși în dosarul administrativ de daună ar fi trebuit să se regăsească un document de avizare a acestuia de către direcțiile de specialitate din cadrul Fondului, emis în conformitate cu prevederile art. 16 lit. d) din Norma nr. 16/2015 și care ar fi conținut mențiunea "Propun aprobare spre plată" sau "Propun respingere plată", acesta nu a putut fi identificat între înscrisurile dosarului sus indicat. Subliniază că în cuprinsul Deciziei de respingere a celor 435 de cereri de plată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților menționează un singur motiv de respingere, respectiv atingerea plafonului de plată în cuantum de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile de drept material, în speță dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, precum și dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, apreciind că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererile de plată. 3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac recurentul-pârât a susținut, referitor la calitatea A. de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, că prima instanță a realizat o greșită interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care a plecat judecătorul fondului fiind una eronată și negăsindu-și suportul în dispozițiile legale incidente. A făcut trimitere la definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditori de asigurări și creanță de asigurare. Potrivit recurentului, creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, in condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speță B. - societate aflată în faliment. Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obținut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat. În cauză, contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți. Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ. În continuare, recurentul a susținut că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare, cum reține instanța. A reluat definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurare și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din lege, precizând că legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, la art. 24 lit. a) și b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011. A mai apreciat recurentul că prima instanță a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege. Or, nu se poate susține că Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment. Astfel, a apreciat că interpretarea dată de către prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării Fondului și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015. În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment. Totodată, recurentul a solicitat să se constate, contrar celor reținute de prima instanță, că determinarea calității de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu se face în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate către asigurați, iar nu o acțiune în despăgubire. Potrivit recurentului, prima instanță a înlăturat în mod nelegal susținerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății B., susținând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, precum și a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond. Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei B.-în faliment, cu o creanță totală acceptată de 7.198.481 RON. De asemenea, învederează că în tabel reclamanta are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare. A. nu a contestat înscrierea creanței sale în cuantum de 450.000 RON sub condiție rezolutorie în tabelul de creanțe și nici mențiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deși ar fi avut acest drept, în condițiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016. Astfel, în mod corect a apreciat FGA că reclamanta este unic creditor de asigurare și, în consecință, a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări în dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 8 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 23 aprilie 2021, recurenta - reclamantă a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată astfel stabilit, care a fost soluționată prin încheierea de ședință din data de 26 mai 2021, în sensul respingerii acesteia. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate și de dispozițiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare: 1. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților instanța de control judiciar reține că, la soluționarea celor 435 de cereri ale societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că s-a aprobat și achitat deja suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, către reclamantă (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B.), limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare. Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererilor de plată formulate de reclamantă, respingând în rest cererea de chemare în judecată. În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizate cererile de plată pe fond. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează, în esență, înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON, sens în care nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019, dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privitoare la interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită (Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). De asemenea, Înalta Curte reține că susținerile recurentului privind greșita interpretare a mențiunilor "Listei potențialilor creditori de asigurări" nu pot conduce la reformarea hotărârii atacate, apreciind că nici argumentele de ordin procedural invocate și nici cele privind maniera de valorificare a acestui înscris, nu generează incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Dintr-o primă perspectivă, instanța de recurs observă că prin invocarea prevederilor art. 14 C. proc. civ., FGA clamează, în realitate, o încălcare a unor norme de procedură, iar nu a celor de drept material. Deși recurentul - pârât a încadrat recursul său în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, nefiind ținută de motivul de nelegalitate invocat de parte, va examina astfel de aspecte din perspectiva motivului de casare în care critica se încadrează, respectiv, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte reține, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea lor, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Vătămarea în discuție presupune analiza unor elemente concrete, iar din cuprinsul cererii de recurs rezultă că pârâtul invocă o vătămare a dreptului său de a formula apărări față de demersul instanței de a reține, prin sentința pronunțată, că "Lista potențialilor creditori de asigurări", publicată în format electronic pe pagina de internet a instituției pârâte la adresa http://www.x.ro, reprezintă un argument suplimentar în susținerea modului în care o astfel de instanță a interpretat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind limita plafonului de garantare prevăzut de lege. Înalta Curte observă, însă, că modul în care instanța de fond a realizat interpretarea sus indicatelor prevederi legale este în concordanță cu aspectele reținute prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, față de caracterul de argument suplimentar al efectului probatoriu al Listei în discuție, Înalta Curte apreciază că nu poate fi susținută teza producerii unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței instanței de fond, în contextul în care soluția globală pronunțată de o astfel de instanță asupra modului de aplicare a limitei plafonului de garantare este în concordanță cu chestiunile dezlegate prin decizia nr. 29/2020, hotărâre ce, în prezenta cauză, produce efectele reglementate de art. 521 alin. (2) din C. proc. civ. Față de aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pe de altă parte, trebuie observat că aspectele ce țin de modul în care instanța de fond a valorificat, prin sentința recurată, informații existente în format electronic pe pagina de internet aparținând chiar recurentului, vizează, în realitate, demersul instanței de a analiza elementele probatorii aferente cauzei. Astfel cum s-a reținut în mod constant în practica Înaltei Curți, din conținutul normativ al prevederilor art. 488 C. proc. civ. rezultă, în mod clar, principiul conform căruia recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia instanța poate examina numai aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate, în limitele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neavând caracter devolutiv. Or, cum criticile recurentului - pârât privesc modul în care instanța de fond a apreciat probele administrate în stabilirea situației de fapt și pe care recurentul îl consideră a fi greșit, nefiind vorba despre niciuna din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vor fi respinse. Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., instanța de control judiciar constată că prin calea de atac exercitată și întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sus indicata parte exhibă critici împotriva soluției primei instanțe, de respingere a capătului de cerere privind obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate în temeiul cererilor de plată formulate, apreciind recurenta că judecătorul fondului nu a exercitat controlul de plină jurisdicție în contencios administrativ, reglementat de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că astfel de critici sunt nefondate dat fiind faptul că, potrivit sus evocatului text normativ, instanța poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, judecătorul va obliga autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cele 435 de cereri de plată depuse de reclamantă, doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretențiilor sau la corectitudinea calculării sumelor solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererilor de plată, iar nu și la plata sumelor pretinse. Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererile de plată ar fi fost analizate pe fond de către Comisia specială, astfel cum susține reclamanta, iar cât privește invocarea culpei FGA în soluționarea cererii de plată, Înalta Curte reține că tocmai constatarea culpei autorității în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluția de obligare a acesteia la reanalizarea cererilor de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranșată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta. A proceda în sensul invocat de recurenta -reclamantă și a obliga direct pârâtul la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestora, ar însemna că instanța ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua, pe fond, cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptățirii reclamantei la a fi despăgubită. Prin urmare, instanța de fond în mod corect a respins pretențiile reclamantei de obligare directă a pârâtului la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestora, ca neîntemeiate. Câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege, astfel că recursul reclamantei urmează a fi respins. Pentru considerentele expuse, constatând că motivele invocate prin cererile de recurs de către recurenți nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,