ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 326/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1 aprilie 2021, cu număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/16 martie 2016 și să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31 august 2021, reclamanta a formulat cerere adițională - modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16 martie 2016, constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 99.846,22 RON, calculate până la data de 23 august 2021 și în continuare, până la data plății efective:

- și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 782 din 18 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei de obiect a cererii introductive.

S-a respins cererea introductivă ca fiind rămasă fără obiect.

Au fost respinse excepțiile inadmisibilității, tardivității și a prescripției invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 38.939 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 și până la data de 28 octombrie 2021.

S-a respins în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, din care 300 RON reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare iar suma de 500 RON reprezintă onorariul de avocat.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamanta A. S.A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a susținut că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea autorității publice.

Astfel, a considerat că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. S.A. ("B."), în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă a susținut și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Referitor la culpa autorității publice, recurenta-reclamantă a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuind stabilită conform alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), cum în mod greșit a stabilit prima instanță, întrucât raportul juridic este unul specific asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost modificată.

3.2 În motivarea recursului, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii.

A arătat recurentul - pârât că instanța de judecată a pronunțat sentința cu încălcarea competenței exclusive a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilite în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocate în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a arătat că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens, a invocat dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acțiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, a considerat că la acest moment A. S.A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, a arătat că în mod greșit prima instanță a respins această excepție, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că reclamanta a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, și cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, a considerat că acțiunea este tardivă în raport cu dispozițiile legii speciale.

În cauză, cererea reclamantei de acordare a penalităților este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor, în condițiile în care soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată la data de 13.10.2021.

Or, în speță, recurenta-reclamantă a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Referitor la fondul cauzei, a arătat că nu este îndeplinită condiția referitoare la săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție, având în vedere greutățile de interpretare a deispozițiilor legale referitoare la plafon, care rezultă chiar din complexitatea motivării deciziei pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Față de toate aceste împrejurări, soluția acordării de către instanța de fond a dobânzii legale penalizatoare de la data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 și până la data de 28.10.2021 este nelegală.

Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare, depunând concluzii scrise prin care a solicitat menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.

Intimatul - pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

La data de 16 martie 2016, reclamanta A. S.A. a formulat cererea de plată înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) cu nr. x/16 martie 2016, prin care a solicitat achitarea sumei de 51.043,13 RON, din care 38.939 RON reprezintă despăgubire, 10.279,90 RON reprezintă penalități de 0,1% pe zi de întârziere pentru perioada 14 martie 2015 - 03 decembrie 2015 iar suma de 1.827,23 RON reprezintă cheltuieli de judecată, cu referire la dosarul de daună nr. x, pe care era îndreptățită să o recupereze de la B. S.A.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. (A.) cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16 martie 2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 și în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința recurată instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 38.939 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, respingându-se excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției.

5.2. Analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul - pârât în ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubiri, Înalta Curte constată că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile centrate pe împrejurarea că prima instanță în mod greșit a respins excepțiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, se reține că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri și separat de acțiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condițiilor cerute de textul de lege.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, de asemenea, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind incidente dispozițiile art. art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, în aceeași perioadă fiind efectuată și plata creanței, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Așa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 1.04.2021, ulterior fiind modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată din prezenta cauză.

Câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală a dispozițiilor privind plafonul maxim al despăgubirilor, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o.

Așadar, rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanței existența creanței este strâns legată de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

5.3. Pe fond, hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce privește achitarea dobânzilor.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 și art. 1357 din C. civ.

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, din care suma de 38.939 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului.

În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 4174 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că: (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăția pârâtului rezultă din interpretarea greșită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat și prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

5.4 În ceea ce privește recursul reclamantei, Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită A. reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților și vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esențială a acordării creanței de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Se reține astfel că prima instanță a realizat o corectă aplicare a normelor de drept material, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, iar nu ale art. 3 alin. (2), recursul pârâtului fiind, de asemenea, nefondat.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 38.939 RON, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 782 din 18 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2024.